If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 9 aprilie 2019

Vacanţa sufletului meu

A spus cineva vacanţă??
Se apropie vara cu paşi repezi, iar eu abia aştept să fug într-o escapadă, ori în mai multe, la mare. Iubesc vacanţele şi sunt binemeritate în orice sezon ori perioadă a anului. Dacă m-ar ajuta şi timpul, dar şi bugetul (căci am observat că acestea vin de cele mai multe ori împreună) mi-aş alege o destinaţie de relaxare aproape la sfârşitul fiecărei săptămâni. Fie că e vorba de un sejur la mare, ori de un weekend liniştit la o cabană, o drumeţie sau pur şi simplu plecatul în alt oraş, eu sunt întotdeauna pro călătorii.

Am observat că în ultimii ani oamenii tind să se îngrămădească şi pe la ştranduri ori hoteluri cu piscină, aproape la fel de mulţi cum se înghesuie vara pe litoral. Eu una nu sunt adepta piscinei; nu de alta, dar dacă e să îmi reîncarc bateriile să o fac cu vitamin Sea şi nu cu vitamina clor din piscină. La piscină îmi plăcea să mă bălăcesc când eram mică. Pe atunci era şi mai simplu pentru părinţii mei să mă supravegheze, mai ales datorită faptului că Marea Neagră nu a fost aproape deloc liniştită total de când ne cunoaştem. Şi dacă stau să număr anii, cred că alături de ea am cea mai lungă prietenie.




M-am gândit de multe ori să încep să ţin un jurnal de travel, în care să spun doar senzaţiile pe care ţi le dă un loc anume, nu neapărat ce ai putea vedea acolo. Ca de exemplu litoralul românesc. L-am bătut în lung şi-n lat de-a lungul anilor, până am dat de gustul all-inclusive-ului şi nu prea am mai vrut să mai dau înapoi. Dar tot am rămas cu câteva imagini frumoase de la Marea Neagră: în Jupiter mi-au plăcut mini-golfurile liniştite şi totuşi adânci care mi-au dat senzaţia de siguranţă în apă. În Saturn am savurat lingându-mă pe degete gogoşile unice de pe plajă, iar în Neptun mi-a plăcut, evident, confortul. Am stat la Hotel Mioriţa Neptun acum mult timp, pe vremea când mergeam încă la mare cu bunicii. Îmi amintesc această experienţă pentru că a fost primul meu drum la mare cu trenul, am plecat din gară de la Piatra-Neamţ, bunica păcălindu-mă că mergem doar până la Bacău pentru a-mi lua rechizite. Dar nu ştiu cum se face că am plecat după rechizite cu valizele după noi.

Dacă dau timpul înapoi realizez că cele mai frumoase vacanţe erau cele petrecute alături de bunici: nu numai că îmi făceau toate mofturile, dar şi pentru că îmi dădeau un sentiment de acasă; aproape că nu avea de cine să mi se facă dor. Îi trimiteam mereu mamei vederi din staţiune, care bineînţeles că ajungeau cu mult după întoarcerea noastră acasă, dar mă entuziasma când scriam mesaje frumoase pe vederi cu Salutări din staţiune! Acum? Acum când plec din ţară îmi sun bunicul cu videocall şi îi trimit poze pe WhatsApp. Tehnologia a luat farmecul vacanţelor de odinioară.
Mi-e dor de statul la soare pe un nisip surprinzător de curat, cu hotelul aproape sau chiar pe plajă. Fără plaje private, fără garduri despărţitoare. Mi-e dor să mă plimb cu trenuleţul prin staţiuni şi să mănânc îngheţată de la dozator pe malul mării.
Cred că şi vouă vă lipsesc vacanţele din copilărie, nu-i aşa?

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 15 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]