If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

luni, 29 octombrie 2018

Mi-am rupt o bucată de suflet şi am aşternut-o pe internet

Tu de ce scrii? - este o întrebare pe care o primesc aproape săptămânal de aproape 7 ani de zile. Indiferent dacă este vorba de oameni pe care îi cunosc, ori de simpli cititori ai blog-ului meu, la un moment dat cineva se va ridica în picioare de pe nemărginitul internet şi va rosti/scrie întrebarea.
Nu ştiu dacă am un început, o continuitate sau un final. Un final ştiu sigur că-mi doresc să nu am vreodată. Ceea ce mi-am dorit mereu a fost să-mi găsesc liniştea, iar liniştea mea a fost întotdeauna scrisul.
Întotdeauna mi-am dorit să cumpăr un domeniu ro, poate pentru a-mi face mai personal blogul. Dar am spus mereu că mai aştept un pic, mai ales că la momentul inspiraţiei divine pe care am avut-o să-mi creez blogul eram doar eu cu mine, fără să ştie mama, tata sau altcineva. Au trecut şapte ani şi eu parcă tot aştept acel moment. 
Eu de ce scriu? Pentru că sufletul meu şi-a găsit alinarea într-un jurnal virtual pe internet. Trebuie să recunosc că am avut parte de mai multe bloguri la viaţa mea, dar de niciunul nu m-am ţinut ca de acesta. Am încercat şi wordpress-ul şi blogspot-ul, dar cel mai bine m-am înţeles cu cel din urmă domeniu.
Când am început să scriu, totul a venit prea brusc şi prea dureros. M-am trezit cu laptopul deschis la Crăciun, înregistrându-mi blogul pe platformă. Atunci erau trecuţi doar doi ani de când îmi pierdusem străbunica, dar se pare că (primii) doi ani au fost doar începutul perioadei mele de doliu. Deşi mai aveam prieteni care deţineau bloguri şi-mi făcea plăcere să-i citesc, mi-am dat seama că imboldul pe care îl am de a-mi deschide o pagină pe internet nu avea să fie unul roz şi vesel. În urmă cu şapte ani, de Crăciun, Denisa a clacat.
M-am trezit în cea mai plină de bucurie sărbătoare singură; deşi aveam familia întreagă lângă mine, sufletul meu era gol, pentru că încă o jeleam pe străbunica. De Crăciun găsisem în mine o uşă, pe care nu ar fi trebuit niciodată să o deschid, dar în spatele căreia se ascundea arta de a scrie.
De-a lungul timpului, m-am jelit pe internet. Blogul a fost o portiţă de scăpare în care mă puteam refugia. M-a ajutat foarte mult, deşi numărul de vizualizări rămânea mereu jos...foarte foaarte jos, până într-o zi în care am decis că mini-depresia-jelirea mea s-a mai retras şi pot să-mi continui normal viaţa. Acela a fost momentul în care blogul meu a suferit o explozie de vizualizări şi de comentarii, toate venite de la oameni care înţelegeau prin ce simt. Acela a fost momentul în care am decis că indiferent de cât timp voi dispune în viitor, voi reveni tot la blogul meu, unde aş mai posta măcar din când în când.
Tema blogului meu s-a schimbat de-a lungul timpului din sumbră în neagră, în şi mai sumbră. De vreo doi ani încoace am început să scriu negru pe alb şi nu alb pe negru, pentru că am simţit că au venit câteva lucruri bune în viaţa mea. 
Am vrut să-mi schimb numele blogului, să fac si eu ca aproape toată lumea şi să îmi scriu numele punct blogspot punct com. Sau un titlu ceva mai feng shui, care să mă definească, dar nu am găsit niciunul. Atitudine Slabă e ceea ce mă defineşte. La început am fost doborâtă, abandonată, pierdută şi ruptă de viaţă. Am plâns după oameni dragi mie, iar în decursul a aceşti şapte ani, am tot pierdut oameni dragi mie. Momentul în care am vrut să schimb titlul blogului a fost un moment în care am reuşit să mă ridic, un moment în care am început să inspir, din nou, viaţa. Unii vor spune ok, dar la 13-14 ani ce puteai tu şti despre suferinţă? Răspunsul meu e simplu: mai multe decât ştiu unii care au trăit mai mult ca mine şi care au o experienţă de viaţă mai mare. 
După ce m-am ridicat puţin, am intrat la facultate şi timpul meu pentru scris s-a diminuat. Pe lângă gărzile pe care le aveam de făcut obligatoriu, pe lângă stagiile din spital făcute pentru facultate, bunica mea s-a îmbolnăvit de cancer şi am început să scriu printre vizitele la spital pe care i le făceam ei. Uşor uşor, am căzut din nou, m-am îndepărtat de scris şi am început să mă auto-sufoc , regăsindu-mă în titlul blogului, în auto-caracterizarea pe care mi-am făcut-o singură. Am pierdut-o şi pe bunica şi am zis că nu mai scriu. Nici măcar ca un blogger pe un blog destinat colegilor medicinişti, nici măcar pe al meu şi nici măcar în carneţel la cartea pe care mi-am dorit din tot sufletul să o public.
Totul s-a schimbat de ziua mea când am hotărât să văd şi partea plină a paharului şi mi-am deschis un al doilea blog, pe aceeaşi platformă, care să vină ca un nou început. E acolo, pe internet, dar încă nu simt acea dorinţă electrizantă în degete de a mai scrie pe el. Mă-ntorc, iar şi iar, la atitudine slabă.
Povestea mea în blogosferă nu e una foarte veselă şi, făcând o pauză destul de mare, e posibil să-mi mai fi pierdut din cititori, dar mă bucur dacă ei au găsit alte bloguri pe care să le citească. 
Pe blogul meu am aşternut o bucată din sufletul meu.
Iar ca să răspund la întrebarea Tu de ce scrii? Eu scriu pentru oamenii care au nevoie să-şi găsească liniştea sufletească, o categorie de oameni în care mă număr şi eu. Scriu pentru regăsire.

Imagine preluată de pe pagina de Facebook Domaz




Acest articol a fost scris pentru a 11-a probă din cadrul competiţiei SuperBlog!



30 de comentarii:

  1. Dream big little girl29 octombrie 2018, 22:08

    Cat de frumos..."scriu pentru regasire"...superb!

    RăspundețiȘtergere
  2. frumoasa postare!
    imi doresc si eu sa trec pe domeniu de ceva vreme dar nu ma prea pricep si mi-e tare frica!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu nu ma prea pricep, dar cred ca este un inceput pentru toate!

      Ștergere
  3. Ce poveste frumoasa! Succes la SuperBlog!

    RăspundețiȘtergere
  4. de ce scriu eu?pentru ca imi place extrem de mult, intotdeauna incerc sa gasesc putin timp pentru blog!

    RăspundețiȘtergere
  5. Atitudine slabă? Nici vorbă! Ești o amazoană! Chiar simt că ți-ai culesc cuvintele din suflet! Baftă mai departe!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ma bucur ca ti-ai gasit raspunsul si ma bucur ca ti-ai gasit linistea :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Un început este întotdeauna mai greu, căutăm răspunsuri, vrem să împărtășim idei, opinii. Pasiunea însă, dacă există, este cea care transformă totul!
    Succes!

    RăspundețiȘtergere
  8. M-a impresionat articolul tau. Mult spor la scris in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  9. Felicitări pentru articol. Felicitări că de fiecare dată ai găsit puterea sa te ridici! Capul sus și sa știi ca totul im viata se intampla cu un motiv !

    RăspundețiȘtergere
  10. Mi se pare minunat articolul tau si modul in care iti expui sufletul pe blog. Te pup :*

    RăspundețiȘtergere
  11. O poveste frumoasă, pictată pe alocuri în alb și negru. Însă, ai regăsit puterea să continui și te felicit pentru asta. Succes!

    RăspundețiȘtergere
  12. ma bucur ca scrii si ca imi esti colega in blogosfera, sper sa fii activa tot timpul

    RăspundețiȘtergere
  13. Se vede ca ai pus tot sufletul in articolul asta. Esti mai puternica decat crezi, doar pentru ca ai avut curaj sa iti asterni povestea pe hartie.

    RăspundețiȘtergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]