If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

luni, 18 martie 2019

Smile and...Pizza!

Hmmm, pizza! Este întotdeauna o alegere perfectă. Când mă gândesc la pizza, nu văd o mâncare pe care să o găseşti în fast-food-uri. Observ că în ziua de astăzi oamenii petrec cât mai mult timp stând la cozile fast-food-urilor şi, aşa cum vedem sondaje ale cercetătorilor britanici şi americani, se întâlnesc astăzi din ce în ce mai multe cazuri de obezitate. Pe ce se dă vina? Pe hot-dogi, pe crispy, pe shaorme şi, bineînţeles, pe pizza! Să fim serioşi! Obezitatea nu e o plăcere, e o boală; şi cred cu tărie că nu contează exact ce mănânci, ci cât mănânci. Şi, uneori, am senzaţia că nici creierul meu nu ştie să-i trimită senzaţia de saţietate atunci când trebuie. Pur şi simplu unora hormonii fericirii le sunt secretaţi de... mâncare!
Sunt o mare fană pizza; mi se pare o mâncare gustoasă, care astăzi nu se mai mănâncă neapărat la ocazii speciale. Eu mănânc destul de frecvent, schimbând doar sortimentele, nu neapărat pizzeria, pentru că atunci când mă întreb oare ce să mănânc astăzi? creierul meu mă ademeneşte, spunându-mi comandă pizza. 
Dodo pizza are atât de multe sortimente delicioase de pizza încât nu ştii pe care să o alegi! Te şi gândeşti: să fie mare, dar dacă e mare trebuie să o şi împarţi cu cineva şi parcă îţi este prea foame; să fie mică, dar parcă nu te-ai sătura doar dintr-una mică. Aşa că cel mai bine e să se ajungă la un numitor comun: mai multe pizza medii, de unde să te şi saturi şi să îţi şi delectezi papilele gustative!

Gustul savuros al unei pizza cu blat uşor crocant este numai bun atunci când vrei să petreci. Ultimul eveniment care a implicat pizza? Ziua mea! Ce sărbătoare delicioasă! Am început seara cu râsete şi cu jocuri, iar în timp ce aşteptam detaliile legate de livrare pizza hazul şi distracţia a fost întreruptă de o uşoară bătaie în ţeavă a vecinei de dedesubt. Cu ce aş putea să o îmbunez, dacă nu cu o felie de pizza?


Îmi place să-mi împart mâncarea cu oamenii dragi mie. Spun asta pentru că, în general, gurmanda din mine nu împarte mâncarea. De fapt, de ce să o mai lungesc, nu împarte nimic. Iar dacă foamea e prea mare, atunci sunt exact ca Smiggle: my preciousssss.
Ce apropie oamenii mai mult decât un pahar de vorbă, unul de vin şi o felie de pizza? Şi, mai mult decât atât, întotdeauna am parte de sosuri în plus pentru mine! De ce? Datorită, ori mulţumită prietenilor care au stat mult în Italia şi care nu concep cum noi ne punem sos pe pizza, aşa cum, de altfel, nici eu nu concep cum ei nu vor să-şi pună. Dar cumva fiecare îşi vede de interesele lui.

Nu ai nevoie de ocazii speciale pentru a sărbători ceva! Ceea ce e cel mai important este să nu fii singur, indiferent dacă sărbătoreşti ceva sau dacă ai parte de un eveniment trist. Când treci prin oricare din cele două situaţii menţionate, e nevoie să pui mâna pe telefon şi să-ţi suni prietenii. Un Activity, un Rummy, poate un bowling sau biliard, dar niciodată din decor să nu lipsească pizza. 
Pizza and chill is the new thing!

Acest articol a fost scris pentru a şasea probă din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

Soare, dă-mi energia ta!

Şi tu îţi doreşti să proiectezi casa din visele tale? Ei bine şi eu mă gândesc exact la acelaşi lucru. Înafară de stabilirea unui proiect de casă, totul pare foarte simplu, când, de fapt, e o mare bătaie de cap.
Când pui pe hârtie, totul e diferit. Atunci realizezi că imaginea pe care o ai tu în minte e foarte frumoasă, dar când bifezi cu pixul în mână, realizezii că visul tău este unul destul de costisitor. Pe lângă finanţarea fundaţiei, a materialelor de construcţie, a geamurilor şi a tuturor cheltuielilor care îţi vor da o formă la casă, trebuie să iei în calcul şi cheltuielile adiacente care vor urma odată ce construcţia e finalizată. 
Eu mă gândesc mereu la faptul că suntem o ţară subdezvoltată din punctul de vedere al resurselor. Ne place să avem, ne place să ţinem căldura la maxim iarna şi lumina aprinsă în toată casa, iar când ne vin facturile suntem şocaţi şi, eventual, negăm şi cantitatea consumată (de altfel, eu sunt într-un continuu scandal cu furnizorii de energie electrică). Ţi-ai pus vreodată problema cum ar fi să ai propria ta energie, pe care să nu o taxeze nimeni şi la care să ai acces nelimitat, fără termeni limită de plată, fără ameninţare de decuplare, fără citiri de contuar? Cum ar fi să ai o casă activă care să-ţi fie propriul furnizor de energie? Mie îmi sună a viaţă lipsită de griji!
Întotdeauna am visat să am în curte o eoliană; de mică, în drumurile spre mare, admiram turbinele eoliene care dansau frumos pe câmpuri. Ieşind apoi din ţară, am observat că se poate şi mai bine, că se pot monta şi una lângă alta şi că pot produce energie generată de vânt pentru o ţară întreagă. După cum primeam eu explicaţiile de la ai mei când eram mică, o eoliană amplasată în grădina bunicilor, nu doar că ne oferea nouă energie, ci oferea întregii comune şi, mai departe de atât, şi oraşului de lângă. Nu mai stau pe gânduri şi încep să caut proiecte de case care să-mi satisfacă gândul de a avea o casă economă şi totuşi cu consum mare. Panourile solare sunt, de asemenea, o opţiune, sunt aspectuoase în cele mai multe cazuri şi îţi conferă mereu confort şi condiţiile necesare unui trai lipsit de facturi. 
Cred cu tărie că totul poate evolua; cred cu tărie că, dacă e să fac o investiţie la casă, scap de alţi furnizori şi-mi fac atât mie un bine, cât şi celor din jur cărora le pot, de asemenea, furniza energie electrică.
Închide ochii cu mine şi imaginează-ţi cum ar arăta totul într-o lume lipsită de fire. Fără stâlpi de înaltă tensiune, fără cabluri electrice, fără conducte şi ţevi, fără momente în care se ia lumina, pică generatorul sau astfel de posibilităţi. E mijlocul iernii, ai centrala în priză şi se ia curentul. Deşi nu mai e un scenariu 100% plauzibil în 2019, încă se întâmplă. Încă mi se întâmplă şi mie. Nu e întocmai plăcut să simţi cât de rapid se lasă frigul, în timp ce pana de curent deja e stabilită de cel puţin 4 ore, nu este nici măcar lumină stradală, iar sobele nu mai sunt curăţate. De fapt, cine, înafară de mine, încă mai are sobă în casă? 


Bunicul meu a preferat să le lăsăm, că nu se ştie niciodată. Iarna asta am avut parte de o noapte de viscol, de zăpadă suflată de vânt până la mijlocul geamului şi o pană de curent de aproximativ 6 ore. Să sun să mă cert cu furnizorii? Sunt destul de sigură că nu are rost. Aşa că pentru câteva ore friguroase, ne-am întors la lanterne şi la lumina lumânărilor. E romantic, ştiu, dar ar fi mai romantic dacă ai sta la lumina unui bec economic, cu lumină reglată difuz, în timp ce afară viscoleşte, dar ţie nu-ţi pasă pentru că ai propriul furnizor de energie, panourile solare. Un generator ecologic, dacă putem să le numim aşa.
Astăzi vrem ca totul să se întâmple repede, să fie de lungă durată, să avem garanţie că nu se va strica niciodată, să coste puţin şi să fie nou. Dar dacă nu începem să luăm decizii în folosul nostru, de ce să le luăm până la urmă? 
Mi-aş dori să mă trezesc mâine într-un cartier alimentat pe baza panourilor solare, într-un mediu lipsit de noxe în care să se poată respira, într-un mediu în care să nu-mi fie teamă că aş putea găsi un fir agăţat pe lângă un stâlp de înaltă tensiune de care m-aş putea electrocuta. Mi-aş dori să nu mă gândesc să cumpăr un generator, să pot avea câteva ore de lumină în plus faţă de vecinul. Mi-aş dori ca în viitor să mă pot bucura de ceea ce mi-a oferit natura şi să putem interacţiona fără să ne facem rău reciproc. 
Să deschid ochii şi să-mi văd casa terminată, mică şi îngrijită, dar călduroasă şi luminoasă. Pentru a avea o casă activă nu e nevoie de bani aruncaţi pe fereastră, ori de oameni mulţi care să-ţi umple casa; nu ai nevoie de palate, de petreceri ori de aranjamente spectaculoase preluate din reviste de specialitate. Ai nevoie să înveţi cum să devii una cu natura, pentru că eu aşa gândesc: dacă reuşeşti să ajuţi natura, cu siguranţă şi natura te va ajuta atunci când vei avea nevoie!

Acest articol a fost scris pentru proba a cincea din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

vineri, 15 martie 2019

Îţi mulţumesc, iubită mamă!

Când mă gândesc la evenimentele din viaţa mea ca la un totunitar, tind să împart totul în două categorii: momente dificile şi momente frumoase, de bucurie. Dacă ar fi să pun în balanţă totul, cred că "la fund" m-ar trage momentele grele, poate pentru că, vorba românului, "asta mi-a fost crucea.

Unul dintre momentele cruciale din viaţa mea, atât fizic cât şi psihic, este legat de momentul în care am aflat că nu am intrat la medicină. Pentru acest eveniment, pentru examenul de admitere, m-am pregătit destul de mult, doar că, de la emoţii, de la stres, din cauza concurenţei, am clacat. Am luat o notă  bunicică, dar pentru concurenţa de acum trei ani, nu îndeajuns de bunicică. Am avut speranţă că totul va fi bine până la afişarea listelor, moment în care m-am bucurat pentru câteva secunde. Apoi mi-a picat cerul în cap observând că numele meu era pe a doua pagină de sub linie.

În acel moment alături de mine mi-a fost mama. Îmi amintesc că stăteam amândpuă pe o bancă de pe esplanada facultăţii. În jurul nostru, creştea numărul de ţipete de bucurie şi parcă toate îmi înghesuiau mie bula energetică, în încercarea de a o sparge. În acele momente în care eu aveam trei opţiuni - să plâng, să urlu sau să plâng şi să urlu la un loc şi să-mi bag picioarele - mama mea m-a ţinut de mână şi-mi repeta că totul va fi bine şi că eu oricum sunt cea mai bună în ochii ei. Aşa că am ales ultima variantă: m-am urcat în maşină, am început să plâng şi să sughit şi să bolborosesc diverse lucruri ca să mă calmez şi am hotărât să renunţ la tot. De la Iaşi trebuia să plec la Braşov pentru o altă admitere şi am ales să mă opresc acolo cu tot.

Am plâns timp de două ore, un drum de 140 km făcut cu maşina de la Iaşi la Piatra- Neamţ. Am simţit cum se despică fiecare părticică din mine şi, ceea ce îmi sfâşia cel mai tare inima, era faptul că simţeam că mi-am dezamăgit mama. Când, de fapt, draga de ea, era cea mai mândră de mine, indiferent de rezultate.

Când am ajuns acasă în acea zi, am fost sunată de la Facultatea de Chimie, să mă anunţe că am prins ultimul loc bugetat de stat şi să mă întrebe direct, fără ocolişuri: Vii pentru confirmare sau mergem mai jos cu linia? Atunci am privit în ochii mamei mele şi i-am răspuns vocii de la capătul celălalt al telefonului: Lăsaţi linia după mine; şi aşa a fost- ultimul loc bugetat mi-a fost destinat mie.
După ce m-am liniştit şi s-au stabilizat lucrurile şi cu admiterea şi cu toate micile căderi nervoase pe care le-am avut, se apropia cu paşi repezi onomastica mea şi a mamei mele, aşa că, în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru simplul fapt că există şi pentru simplul fapt că este mereu alături de mine şi mă susţine, am pornit în căutarea unui cadou de Sfânta Maria deosebit pentru mama mea.




Am ochit o pereche de cerceluşi micuţi, finuţi, pe care să-i poarte cu drag, indiferent dacă e o zi obişnuită sau o ocazie specială. Faptul că este mereu lângă mine, simt că trebuie să-i ofer totul, pentru că merită. Mama mea îmi spune mereu că nu contează cât de bun eşti, ci contează cum te simţi tu în pielea ta în acele momente. M-a învăţat mereu că ceea ce fac va avea repercursiuni pozitive sau negative doar asupra mea şi a celor implicaţi în acea situaţie.
Acest cadou nu este doar unul pentru serbarea numelui, este încărcat de emoţie, de trăiri, de recunoştinţă, de tot ce înseamnă bucuria de a fi acolo pentru o persoană.
Îmbrăcată frumos ca în prima zi de şcoală, cu un buchet de flori în mână şi cu o cutiuţă elegantă de bijuterii care conţinea cerceluşii, i-am înmânat mamei mele o mică scrisoare:

Draga mea mămică, 
nici nu ştiu dacă sunt cuvinte în această lume prin care să pot exprima ceea ce simt. Recunoştinţă? Da! Fericire? Bineînţeles! Vinovăţie? Cu siguranţă! De ce vinovăţie? Pentru că, odată cu trecerea timpului, am învăţat ce înseamnă să faci un sacrificiu, am învăţat că acesta de multe ori doar pleacă de la tine, dar nu se şi întoarce. Am învăţat că tu, ca o mamă minunată ce eşti, ai rupt bucăţi din tine pentru a mă ţine pe mine întreagă, pe o linie de plutire ferită de griji şi de nevoi.
M-ai învăţat mereu ce e bine şi ce e rău, m-ai  învăţat să pun punct acolo unde eu voiam să pun virgulă. Mă încruntam la tine şi-mi spuneai că e mai bine aşa, că am să văd eu. Şi am văzut. Nu o dată, nu de două ori, ci de nenumărate ori, timp în care tu ai fost mereu acolo, să mă încurajezi şi să mă strângi la piept atunci când ceva nu merge aşa cum mi-am propus.
Iar pentru toate acestea, îţi mulţumesc, mamă!




Acest articol a fost scris pentru proba a patra din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

marți, 12 martie 2019

Apartamentu', cât e apartamentu'?

Am început căutările pentru cumpărarea unui apartament. Când îţi pui ideea în minte, totul pare super uşor, trasezi două-trei linii şi începi să te gândeşti ce i-ar trebui ca să fie casa perfectă pentru tine.
Căutările încep, aşa că mă abonez la tot felul de site-uri de imobiliare, cumpăr ziare pentru rublica de vânzări de apartamente, bat dintr-o uşă în alta a agenţiilor pentru îndrumare. Pe ce să mă axez? Preţ ok, raportat cu calitatea; comision puţin, renovări, poate chiar şi mai puţine.
Pentru mine, apartamentul ideal este nemobilat. Înafara faptului că reuşeşti să ţi-l mobilezi aşa cum vrei tu de la bun început, scapi şi de cheltuieli în plus pentru mutat mobila veche, aruncat lucrurile foştilor proprietari, deci, pe scurt, bani aruncaţi pe fereastră pentru lucruri care puteau fi evitate.

După îndelungi căutări, când chiar credeam că nu mai este nicio speranţă, niciun preţ decent care să se încadreze în bugetul meu preliminat, am găsit pe un site un apartament gol, mai mult ca decent, renovat finuţ şi am pornit în căutarea proprietarilor pentru a-l viziona. Primul văzut, primul plăcut, ultimul şi singurul luat. Am încheiat repede tranzacţia, cu nişte oameni simpatici, care nu au făcut altceva decât să mă ghideze şi să mă îndrume spre lucrurile pe care nu ştiam dacă le fac sau nu bine.

Şi iată-mă ajunsă aici, stând în faţa laptopului şi mulţumindu-i celui care a inventat anunţurile de mică publicitate. De ce? Pentru că dacă nu aveam nimic "palpabil" şi pe internet, probabil mă plictiseam căutând zilnic în ziare anunţuri şi alte zile în care să mă plimb dintr-un capăt al oraşului în altul pentru a viziona anunţurile găsite prin ziare.
În ziua de azi pe internet găseşti orice. Şi când spun orice, credeţi-mă că nu vă mint. Faptul că acum putem să încărcăm imagini, ori să conversăm cu oameni live la mii de kilometrii distanţă, denotă faptul că ne-am modernizat şi, pe lângă asta, faptul că am reuşit să simplificăm destul de mult lucrurile şi asta, probabil, strict din comoditate.

Mă gândesc la faptul că acum 20 de ani majoritatea informaţiilor erau împărtăşite doar în forme scrise, palpabile, ori se transmiteau prin viu grai printre oameni. Atunci oamenii încă mai ştiau să comunice, se anunţau unii pe alţii de noile ştiri, de diverse apariţii pe piaţă, de inovaţiile din tehnologie şi din era modernistă. Astăzi, în schimb, oamenii nu mai pot trăi fără anunţuri. Reclame sunt la tot pasul, pe fiecare site pe care îl deschidem, la fiecare melodie ascultată pe youtube şi pe fiecare aplicaţie de pe smartphone. Zilnic ne trec prin faţa ochilor zeci de reclame, care poate nu ne interesează, dar care ne rămân stocate în minte măcar pentru puţin timp.

Arhiva personală
Viaţa mea ar fi mult mai grea dacă nu aş avea acces la astfel de anunţuri; şi nu cred că în această situaţie mă încadrez doar eu. Folosesc anunţurile publicitare, atât pentru a-mi procura eu lucruri, cât şi pentru a le vinde. Cu ajutorul acestor site-uri, am reuşit să îmi găsesc colaboratori pentru blog, cât şi pentru cariera mea paralelă de Wedding Planner. Tot astfel am reuşit să îmi fac reclamă şi să mă promovez, să găsesc miri care au nevoie de invitaţii de nuntă şi de alte planificări pentru ziua cea mai importantă din viaţa lor. Mi-am vândut astfel invitaţiile pentru nunţi, pe lângă acestea am reuşit să donez haine şi lucruri bune de care eu mă pot lipsi, dar pe care unii nu şi le pot permite deloc. Totodată am reuşit să găsesc câţiva clienţi pentru propriul meu apartament, pe care doresc să-l vând, acest mod de a găsi cumpărători fiind unul mult mai simplu şi rapid.


Fără anunţuri mici publicitare, lumea s-ar întoarce puţin în timp. Spun asta pentru că trăim într-o lume foarte alertă, mereu pe fugă şi în acest moment nu mai avem timp să stăm să aşteptăm ca la un moment dat o anumită informaţie să ajungă şi la urechile noastră. Acum suntem la un click distanţă de orice dorim să aflăm, să găsim, să cumpărăm sau să vindem. Este posibil ca în următorii 20-30 de ani, la colţ de stradă să nu mai întâlnim chioşcuri de ziare, ci E-chioşcuri în care să se vândă tablete de pe care să citim ştirile.
Astăzi nu putem decât să mergem înainte. Iar dacă vrem acum să renunţăm la micile anunţuri, nu facem decât câţiva paşi înapoi, care o să ne coste idei, bani, investiţii şi, evident, trecerea ireversibilă a timpului.

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul trei din competiţia Spring SuperBlog!

duminică, 10 martie 2019

Inteligenţa bate la...portieră!


Peste tot în lume întâlnim protestatari care se luptă pentru ca natura să fie protejată, atât de poluările fonice, cât şi de poluările chimice şi, bineînţeles, de noxele maşinilor şi a marilor fabrici şi uzine.
De-a lungul ultimilor ani s-au încercat tot felul de metode anti-poluare în rândul companiilor producătoare de maşini, s-au introdus filtre pe maşini şi, de asemenea, taxe auto numite timbre de mediu, care uşurează buzunarele conducătorilor auto.
Norocoşii scutiţi de plata acestor taxe sunt cei care conduc maşini electrice sau hybrid, vehicule făcute să salveze sau mai bine spus să reducă poluarea aerului. Multe ţări din Europa cu grad ridicat de poluare au adoptat maşinile hibrid şi electrice, pentru a reduce procentul poluării. În România însă, nefiind multe staţii de alimentare electrică, conceptul e-mobility este reprezentat mai mult de maşinile hybrid.
Totodată, dacă e să privim preferinţele românilor în ceea ce priveşte alegerea unei maşini, maşina electrică nu prea există nici pe lista de cumpărare, nici pe lista de vânzări auto. Încă nu am descoperit adevăratele standarde europene, pentru că în ţara noastră încă nu s-au interzis maşinile cu poluare ridicată, ci s-au mărit taxele şi amenzile pentru acestea. Dar în acest moment pe stradă găsim totuşi maşini Euro 5 sau hybrid.
Sunt multe brand-uri de mașini care au început să îmbrățișeze conceptul de e-mobility, iar Auto Schunn, la aniversarea celor 25 de ani în România, ne prezintă noul Mercedes Benz EQC, un vehicul care este pregătit să amplifice industria constructoare de mașini “eco”.



Despre Mercedes în mod special nu vă pot povesti multe, pentru că mașina pe care o conduc nu are sigla lor pe volan. În schimb, mașina noastră de familie este un minunat Viano, cu un design interior bine gândit, confortabil și care răpește privirile cu bordul împrumutat de la ML-uri și GL-uri. Mercedes Benz aduce atât confort și relaxare când conduci, cât și siguranța că vei ajunge întreg acasă.
E-mobility nu îți dă doar mașini care să aibă rata de poluare aproape de 0, ci oferă o gamă de mașini inteligente, atât electrice ca motorizare cât și electronice ca dotări. Cum ar spune tata, “mașinile astea moderne îți dau până și pauză de cafea, când cred că ai condus prea mult!”.

Visez la ziua în care mă voi urca într-o maşină care să lase mediul să respire, iar în timp ce stau la semafor, să admir faptul că toate firele de înaltă tensiune au dispărut, exact ca în unele state moderne ale Europei, ca de exemplu, în Luxemburg. Adoptăm şi noi electricitatea pe bază de lumină, spaţiile verzi la orice colţ de stradă şi salubritatea la ordinea zilei.

Visez cu ochii deschişi pentru că stau în Iaşi, unul dintre cele mai poluate oraşe ale României. Pe lângă metroul mult dorit şi alte mijloace de transport public moderne, mi-aş dori un trafic îngrijit, ordonat, fără claxoane şi nervi, fără maşini turate şi consum de 2% în timp ce stai cu maşina pe liber la semafor. Îmi doresc maşini silenţioase în trafic, care să nu facă altceva decât să conserve natura. Iar dacă sunt pieton, îmi doresc să stau la semafor la trecerea de pietoni şi când trag aer în piept să simt doar mirosul celei mai apropiate flori, celui mai apropiat copac înflorit, ori pur şi simplu miros de aer curat, ca atunci când aş pleca pe munte. Acum când stau la semafor, trag aer în piept şi nu numai că simt miros de carburant, ci în curând voi reuşi să îmi dau seama doar după mirosul din aer şi de la ce benzinărie a alimentat proprietarul maşina. 

Viitorul maşinilor electrice nu înseamnă doar confort, lux, bani, modern. Înseamnă puterea de a trece de la 0 la 100 km/h în doar câteva secunde, fără să se simtă nicio bruscare a calculatorului maşinii în timp ce schimbă vitezele. Înseamnă să-ţi adoarmă copilul în câteva minute, ca într-un leagăn, în timp ce te plimbi liniştit prin oraş. Înseamnă dorinţa de a vrea mereu să găseşti un drum pe care să vrei să conduci. 
Vrem maşini electrice, dar nu avem străzi pe care să le conducem. Maşinile electrice vin deja cu câţiva zeci de kilometri în plus la bord faţă de maşinile cu motorizare normală, astfel încât ne trebuie străzi bune unde să le putem conduce şi, de pe care, să ne întoarcem întregi acasă. Când avem infrastructură aproape cu 0, încotro să ne uităm după maşinile electrice?

Îmi doresc un viitor în care poliţişti pe motociclete să patruleze pe străzi ca în filmele americane şi să facă legea; cu corectitudine, nu cu forţa. Îmi doresc ca oamenii să nu se mai urce la volan băuţi, pregătiţi parcă să smulgă vieţile oamenilor; şi mi-ar plăcea, ca maşinile din viitor să poată simţi dacă şoferul s-a urcat băut la volan şi să nu pornească. Îmi doresc ca maşinile astea inteligente care vin din urmă să-mi aducă siguranţa atât mie, cât şi celorlalţi participanţi la trafic, fie ei pietoni ori şoferi închişi în gândurile lor.

Dragă e-mobility concept- tu cum vrei să devii când vei fi mai mare?

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul doi din cadrul competiţiei Spring SuperBlog.



:]