If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 20 iunie 2017

Scrisoare către copilul meu

Dragul meu puiuţ,
iţi scriu acum, aici, pe nesfârşitul internet, fără să am vreun gând final în minte. Îţi scriu ţie, pentru că oamenilor care mă citesc nu prea mai am ce să le scriu. 
Nu ştiu când te voi întâlni, dar sper ca într-o bună zi tu să citeşti aceste rânduri, ori să ţi le recit chiar eu, iar tu să cauţi în vorbele mele răspunsuri la întrebările pe care, cu siguranţă le vei avea.
Aş vrea peste ani să-ţi prezint ţărişoara asta altfel; de fapt, poate nu ţărişoara, ci oamenii din ea. Când picioruşele tale vor atinge pământul, aş dori să găseşti aici oameni buni, calzi, blânzi şi răbdători, dornici să facă fapte bune, dornici să aducă schimbarea. 
Acum, în rândul generaţiei mele, se urlă pe străzi că noi suntem viitorul. S-a ieşit în stradă de foarte multe ori, dar fără un scop anume; s-a ieşit pentru că aşa a făcut toată lumea. A încercat să se dea jos Guvernul, Preşedintele, ne-am făcut ţara asta de râs în toată lumea. Ne-am dezamăgit noi între noi ca oameni, ca popor, ne-am întors spatele unul altuia. Când vei deschide pentru prima dată ochii, mi-aş dori să nu te izbeşti de aceeaşi mentalitate care zumzăie acum în jurul meu, de aceleaşi sisteme bolnave, de aceleaşi răutăţi nesfârşite.
Mi-ar plăcea să-ţi povestesc că pe vremea mea, prin 2000 şi ceva, munceai din greu şi te stresai pentru fel şi fel de examene; te speria şcoala, te speriau profii, îţi alegeai cu greu o meserie de viitor, pentru că în ţara sub formă de peşte numai câteva sisteme mai erau în picioare. Trebuia să alegi întâi banii şi apoi satisfacţia, să ai şansa unei zile mai bune, dar nu azi, poate mâine.
Mi-ar plăcea când îţi voi citi aceste rânduri să fiu deja doctor şi cu acte în regulă. Să-mi duc visul la bun sfârşit aşa cum mi-am dorit şi cum mi-am promis. Pentru că am muncit mult pentru el. Mi-am distrus psihicul după primul an de facultate şi sper să îl mai am, chiar şi aşa, făcut bucăţi, la terminarea studiilor universitare...căci studii vor fi toată viaţa...
Mi-ar plăcea să-ţi povestesc de ce răutate am găsit în facultate, de oameni care "s-au ajuns" şi au uitat de unde au plecat, de toate momentele în care am vrut să renunţ, să-ţi spun că e ok să te plângi, dar nu e bine deloc să renunţi cu adevărat. Nu pentru visele tale. 
Aş vrea să-ţi spun de sfârşitul primului an de studii, când învăţam pe brânci pentru restanţe, în timp ce colegi de-ai mei şi din ani mai mari îşi strigau drepturile, ieşind iar în stradă, dorindu-şi un sistem curat, fără corupţie, în care să fim respectaţi ca de la egal la egal între doctori, "veterani" şi în devenire. M-aş bucura să-ţi spun că am reuşit, că până la urmă am fost generaţia aia de care trăgea toată lumea să schimbe ceva. De ce? Pentru că toată lumea vrea schimbare, dar nimeni nu face nimic în legătură cu asta. 
Aş vrea garanţia că sănătatea se poate găsi totuşi în spitale şi că nu mergi acolo să dai nas în nas cu moartea. Că oamenii sunt drăguţi, chiar dacă rupţi de oboseală după o gardă, chiar dacă îi trezeşti în miez de noapte pentru o urgenţă. Aş vrea garanţia că-şi asumă jurământul depus şi că fac de plăcere ceea ce fac.
O să-ţi spun de ziua aia de voluntariat la grădi, parcă tot prin anul unu, când ne-am jucat cu copiii şi le-am mai alungat teama de halate albe. Un lucru mărunt pe care nu mulţi oameni îl pot face, pentru că au închis undeva definitiv copilul din ei.
Aş vrea să priveşti în jurul tău şi să vezi oameni responsabili şi să-i iei drept model. Să găseşti în ei bucăţica aceea de umanitate, care astăzi, în rândul generaţiei mele, nu prea o mai găseşti.




O să-ţi povestesc de tot ce ţine de timpurile mele: de meciuri, cum Messi şi Ronaldo au fost acuzaţi de fraudă, cum se luptă în continuare pentru Balonul de Aur, cum şi România noastră joacă uneori, numai când sunt foarte foarte bine dispuşi, dar măcar îşi dau silinţa. O să-ţi povestesc cum se copia fără să ai nevoie de telefon, cum pierdeam nopţi să-mi fac fiţuici, deşi în timpul ăla puteam să învăţ, despre câte ore le-am pierdut plângând pentru lucruri şi oameni care nu-şi aveau rostul în viaţa mea.
O să-ţi arăt poze din ţara mea preferată şi o să te duc acolo, nu doar o dată, ci de mai multe ori, iar dacă cumva nu se schimbă nimic pe la noi, o să-ţi spun: Uite, puiule, aşa arată o ţară civilizată.
O să te învăţ cum să iei tensiunea, cum să vorbeşti cu oamenii, cum să oferi primul ajutor, chiar dacă nu o să te faci doctor. N-am să te oblig. În schimb, am să te susţin. Dacă vrei să fii următorul om care calcă pe Lună, te voi conduce eu până la rachetă şi te voi aştepta cu braţele deschise să te întorci acasă. Doar să nu uiţi niciodată să fii om.

Îţi pot promite de pe acum că te voi iubi necondiţionat, dar mă doare inima când ştiu că nu-ţi pot promite că vor veni timpuri mai bune şi că oamenii nu vor mai fi împărţiţi între prădători şi prade. Nu-ţi pot promite o dovadă palpabilă de umanitate. Iar pentru asta, drag puiuţ, iartă-mă.

Cu multă iubire,
mama.

:]