If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 10 august 2016

K

Stai. Hai să nu mai fugim de timp și să privim apusul. Ia-mă de mână și hai să privim cum cerul își schimbă culorile în fiecare secundă. Se spune că soarele răsare și apune diferit în fiecare zi, iar noi cam lipsim de la răsărit; hai să nu pierdem niciun apus. 
Mi-ai spus de atâtea ori că nu contează decorul, că tot ce e în jur este anihilat de frumusețea apusului. Iar acum, sând aici, privind cerul, îmi amintești din nou de pasărea Phoenix care renaște din propria-i cenușă. Îmi spui că mereu când erai copil îți doreai să atingi soarele, dorindu-ți să-ți riști viața pentru a ajunge aproape de steaua cu arsură mortală.


Mă iei de mână. Simfonia de culori începe. Ușor, cerul își deschide albastrul, întâi cu niște norișori albi, neuniformi, care se apropie unul de altul. Stăm în liniște, prinzând fiecare cadru din superbul peisaj. Încet, un galben plăpând schimbă culoarea norilor, în timp ce soarele își urmează traseul învățat cu mii de ani în urmă. 

Îți spun că la mare totuși e cel mai frumos apus. Te încrunți la mineși-mi spui să tac. Ai dreptate. Acum cuvintele sunt de prisos. Nu există niciun cuvânt, niciun strat lingvistic din nicio limbă a Pământului care să exprime trăirea momentului. Ai dreptate: răsăritul și apusul nu sunt momente în care să vorbești, ci în care să trăiești.

Norii îmbracă acum nuanțe de roz și violet pal și, dintr-o dată, ochii mi se liniștesc. Din soare mai rămâne o fâșie care îmbrățișează pământul, în timp ce luna și-a luat locul sus pe cer. Stele încep să apară, iar zenitul e îmbrăcat de cele mai liniștitoare culori.
- La ce te gândești? mă întrebi, luându-ți ochii de la cer.
- La mare. Mai sunt câteva zile și mă voi putea bucura de priveliște în oglindă. Marea mă așteaptă, cu câte un răsărit și cu câte un apus la dublu.

Mă gândesc la cât de liniștit și calm e totul la apus, de parcă timpul s-ar opri în loc, de parcă nu ar mai muri oameni de foame într-un colț al planetei, de parcă armata s-ar opri din micile războaie ca să admire coborârea soarelui, dorindu-și pacea, de parcă am trăi într-o lume lipsită de griji. Închid ochii și las imaginile apusului să-mi limpezească mintea. 
Vântul începe să bată, iar în scurt timp nori încărcați de ploaie se apropie și întunecă cerul. 
- Pare că s-a făcut târziu, brusc. Vezi? Cerul e din ce în ce mai negru, îmi spui, privind spre peticul de cer care ne stătea deasupra.
- Se pare că vine furtuna, dar privește încolo, spre oraș, îți spun, începe spectacolul argintiu. 
Un tunet se împrăștie uniform în jurul nostru. Știm amândoi ce urmează. Ne ținem de mână și așteptăm ca un fulger să despice cerul și pământul în două.

:]