If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 12 iulie 2016

J

Mi-ar plăcea să pot să-mi privesc sufletul. Din când în când, în momente de singurătate, să găsesc o portiță care să scoată sfera magică din tot trupul meu, să îl țin în mână, să-l privesc. Mereu m-am gândit că sufletul e peste tot în noi, în fiecare celulă, în fiecare fragment de ARN și ADN, în fiecare strop de sânge; și, la fel ca și Rh-ul, poate fi pozitiv sau negativ, pentru că, vezi tu, ne definește.
Mi-ar plăcea să îl privesc și să îi pun întrebări. Să îi găsesc poate, doi ochi migdalați care să mă privească înapoi, un nas finuț ca să simtă mirosul din atmosferă, o gură mică pentru a putea simți gustul vieții, urechi care să-mi audă întrebările. 

I-aș privi ochii și aș întreba cum e acolo. Cum e pe tărâmul acela care leagă afară de înăuntru,care ne menține visători și totuși conectați la realitate. Apoi l-aș întreba dacă bate, așa cum bate și inima. Dacă pulsează sânge, ori dacă trimite comenzi, ori dacă are vreo legătură cu Sistemul Nervos Central, deși deja bănuiesc că are. Când sunt stresată nu doar că mă înțeapă inima, dar intru și într-un fel de amorțeală cu tot corpul. Probabil atunci mă doare și sufletul, că doar...el e peste tot.
L-aș întreba cât de tare doare legătura asta cu inima și creierul. Mereu e o luptă între rațiune și judecata sentimentelor. Doar nu degeaba inima e singurul organ independent de creier. I-aș privi cicatricile și aș bănui că-l doare, că se sfarâmă ori de câte ori iau o decizie proastă. Mi-ar fi milă. Milă de mine și de sufletul meu.
Am luat o pauză. O zi, două, trei, aproape o lună. Mi-am găsit liniștea doar în cărți și teama în examene. Mi-am simțit inima în gât, creierul făcut ghem într-un colț al cutiei craniene, iar sufletul...ei bine, sufletul parcă mă privea dintr-un alt colț al camerei. Eram eu, față în față cu el. 


Am trecut cu vederea peste multe aspecte ale ultimului timp. Nu superficial, ci analizat dintr-un capăt în altul, cum ar face un critic de film. Cu filmul vieții mele. Știi, am stat și m-am gândit la tot ce înseamnă viața.Viața reprezintă o mulțime de ani de decizii. Și viața, în sine, este o decizie. Puteam să nu mai fim, nici eu, nici tu, nici colegul tău de apartament, dacă într-o anume zi, acum mulți ani, o femeie lua altă decizie pentru noi. Ori puteam să ne îmbolnăvim, apoi să ne decidem dacă spitalul e opțiunea cea mai bună sau mai merge leacul băbesc vreo 2-3 săptămâni, poate se alege ceva de noi. În fiecare moment luăm o decizie, care ne modelează destinul. Apoi ne întrebăm cum ar fi fost dacă...

Și-mi întreb sufletul cum ar fi dacă mi-aș asculta din nou inima. Mă privește. Zâmbește strâmb. Oftează. Îmi spune să decid după cum simt. Îi spun că e ambiguu totul, că sunt confuză și puțin speriată. Îmi spune că știe, îmi zâmbește cald acum, spunând că totul va fi bine. Îmi zice să am încredere și, când mă simt nesigură, să fac ce făceam când eram mică: să privesc spre stele, căci în ele voi găsi mereu răspunsul. 
Apoi, tot zâmbind, sfera drăguță îmi spune să o așez înapoi la locul ei, ca să se poată împrăștia în fiecare bucată din mine.


:]