If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 8 mai 2016

Scrisul vindecă





M-ai întrebat de ce scriu. M-ai privit în ochi și după o pauză de câteva minute și un fum de țigară m-ai întrebat de ce scriu. 


Ți-am spus povestea de atâtea ori, încât normal ar fi să mă enerveze întrebarea ta. Dar nu se întâmplă asta. Închid ochii, inspir și te rog să îmi dai și mie o țigară.
„N-ai mai fumat de mult”, îmi spui, de parcă mi-ar fi păsat în momentul ăsta de ăia doi ani în care fumul iscoditor a intrat doar pasiv în plămânii mei. Mă lași în lumea mea. Îmi oferi pachetul cu totul, mă lași pe mine să aleg otrava. Nu prea îmi pasă. Iau a treia țigară, aia pare să aibă ceva special. O aprind. Simt cum plămânii deja protestează, iar emisferele se întreabă ironic dacă sunt sănătoasă la cap. 



„Știi doar că scrisul a contat mereu pentru mine, mai ales în momentele urâte în care mă gândeam, ori, mai bine spus, conștientizam că Ria chiar nu se mai întoarce niciodată. Mi-a luat aproape un an de zile să mă gândesc că nu o să o mai văd niciodată pe ea, străbunica mea dragă, enervant de frumoasă și la 84 de ani și ușor înțepată. Știi, a fost mereu o femeie puternică. Roșcată cu ochi albaștri, în tinerețile ei a fost chiar o femeie mișto. Și guralivă. Probabil de gura ei s-a dus așa de repede și străbunică-miu. Atât de repede încât nu a mai avut răbdare să mai aștepte încă 4 ani să mă nasc și eu. S-a dus. Și eu am auzit doar poveștile.

Din povești, citite de data asta și nu ascultate, am început și eu să scriu. Am vrut să las în urma mea povești pentru alții, atât vesele cât și din alea de boceală, știi doar că mă pricep la alea.

Uită-te la noi, acum. Stăm lipiți de peretele Bisericii albe, care în lumina acestor nori pare mai gri și mai tristă ca niciodată. O să înceapă ploaia, măcar de ar apuca să-l bage pe omul ăla în groapă, să meargă pe lumea ailaltă pe uscat. Uită-te la noi. Suntem aici, privim, plângem, regretăm, râdem în amintirea omului ăsta, fără să putem să schimbăm ceva. Pur și simplu, într-un moment al vieții, nu mai avem puterea să ne înfruntăm soarta. Și atunci ducem la bun sfârșit misiunea noastră pe pământ: ne-am născut, ca să trăim, ca să murim. 

Gândește-te altfel. Cum ar fi să nu se scrie despre lucrurile astea? Să nu vrea nimeni să le consemneze undeva, în cel mai întunecat colț al unei încăperi, să scrie pe cea mai modestă bucată de hârtie. O amintire. Un gând. Un zâmbet, printr-un banc. O urmă de parfum scump. Niște buze roșii. Niște versuri care să te facă să simți până în mijlocul oaselor. Ori taine ascunse pe care doar tu să le știi.

Mă urmărești? Oamenii nu au scris neapărat când au fost fericiți. Au scris în cele mai negre și apăsătoare momente. Au scris după ce s-au ținut câteva ore de cap, în încercarea de a vindeca o migrenă. Au scris după ce au băut, după ce au pierdut pe cineva. După ce au fost trădați. După ce au plâns sau după ce au fost dezamăgiți. Au scris după ce le-a fost inima spartă în mii și mii de bucăți. Și poate că și acum, după perioade lungi, inimile lor încă se reîntregesc, prin cuvinte.
Am vrut să nu mai scriu. Știi bine momentul. Am vrut să mă las de scris pentru că simțeam că nu mai are rost, că mi-a trecut, m-a ajutat, mi-a redat un oarecare echilibru psihic. Nu am putut. Pur și simplu nu am reușit.

Am stat să mă gândesc dacă oamenii optimiști chiar sunt fericiți în momentele în care scriu. Vrei să-ți spun drept? Chiar sunt. Am scris și eu la fericire, dar...ceva stopează trăirea intensă. Ceva parcă a stat între mine și cuvintele mele. Nu am reușit să le simt atât de aproape. Nu au vibrat pe aceeași tonalitate cu mine.

Am învățat că scrisul vindecă. Oricât de mult am încercat să neg existența acestor două cuvinte-mpreună, nu se poate. Scrisul m-a vindecat. Când lumea m-a biciuit cu vorbe, tot vorbele au fost cele care m-au ridicat. Când oamenii mi-au împărtășit cuvinte, le-am întors și eu la fel, dar cu un zâmbet, ori cu un obraz pregătit să își aștepte palma. Am scris ca să vindec sufletul meu și ca să alin sufletele altora. Am făcut povești care să atingă oamenii, fără să mă simt vinovată de cum vor atinge cuvintele mele. Și unde. Am scris pentru a mă elibera. Și la scris nu o să renunț niciodată.
Acum înțelegi, de ce scriu?  Pentru că scrisul înseamnă vindecare. Și pentru că oamenii au nevoie să învețe să se vindece și singuri, cumva. ”

2 comentarii:

  1. Am citit undeva ca scriem pentru a nu fi nevoiti sa vorbim.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce frumos ar fi să fie adevărat...Nu cred că aș mai vorbi vreodată! :D

      Ștergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]