If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 27 mai 2016

N.oapte

Într-o zi mi-am dat seama că nu întotdeauna avem de parcurs un drum liniștit prin viață. Vin niște momente în care realizăm că nu mereu deciziile noastre ne duc le calea ușoară și ne dăm seama că, la sfârșitul unei astfel de zile, amintirile sunt cele care rămân. Și învățăm să le apreciem.


Era martie, era noapte, iar în acea noapte era frig; credeam că e mult prea frig pentru a-mi încălzi sufletul sfărâmat. Când privirea mea neclară a deslușit umbrele trupului tău în întuneric, am simțit explozia de fluturi amorțiți după iubire prinzând, după mult timp, viață. 
Eram obosită în acea noapte. Eram obosită după lungi căutări, eram obosită, stând în Unirii cu mii de bucăți de suflet strânse în pumnii ascunși în buzunare. Obosită să lupt acolo unde bătălia era de mult compromisă.

În acea noapte, înconjurată de luminile frumosului oraș, de râsetele înfundate ale petrecăreților din Cafeneaua Piața Unirii, am hotărât să mă las purtată de val. Mi-am dat răgaz câteva clipe, în timp ce te priveam apropiindu-te și mi-am spus că asta e clipa în care o iau de la capăt. Mi-am permis, după mult timp, să respir. Te-am privit din nou în ochi și am simțit că am făcut-o pentru prima oară. Am văzut în ochii tăi aceeași strălucire pe care o văzusem în noaptea în care te-am văzut pentru prima oară, cu luni în urmă. Începutul a fost bun: am inspirat și am râs. Iar tu ai râs alături de mine.

În acea primă clipă în care ne-am atins, am reușit să dau drumul bucăților de suflet. Le-am lăsat în buzunar, fără să mă gândesc, și te-am atins când tu mi-ai rostit numele, cu voce tare, pentru prima dată.
Ar fi trebuit să-mi fie frică; ar fi trebuit să las zidurile minții mele ridicate, așa cum am învățat de la cei mai buni că e bine să fac. Ar fi trebuit să te privesc în ochi, să-ți citesc povestea și să-i întorc pe ai mei, fără să te las să o citești pe a mea. În acea noapte te-am lăsat să culegi bucățile sufletului meu, să le ții în palmele tale și să le lipești cu grijă. Mi-ai spus să-ți țin de cald, iar eu te-am luat în brațe, așezându-mi inima agitată peste a ta. Mi-am așezat capul pe umărul tău, iar cu vârful nasului ți-am urmărit atent pulsul prin carotidă. Am inspirat din nou, lipită de tine, apoi am căscat. Iar tu ai râs. Iar eu am râs odată cu tine. Atunci am simțit că mi-am regăsit bucățile pierdute din mine și, am simțit că, pentru moment, sunt în locul în care trebuie.

În acea noapte am învățat că nu e obligatoriu să se întoarcă sufletul acolo unde tu pui cel mai mult suflet. Am învățat că dacă îmi pasă, nu e musai să fiu înconjurată de oameni îngrijorați pentru mine. Atunci mi-am dat seama că acolo unde există încă un motiv, va mai rămâne puțin timp pentru a sta; dar în acea noapte am descoperit că timpul meu e de mult scurs și am hotărât să-mi calc pe suflet și să plec.
În noaptea aia am hotărât că trebuie să fiu fericită așa cum nu am mai fost vreodată. Și atunci am decis să-ți zâmbesc și să îți spun că ne vedem și mâine.

2 comentarii:

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]