If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 27 mai 2016

N.oapte

Într-o zi mi-am dat seama că nu întotdeauna avem de parcurs un drum liniștit prin viață. Vin niște momente în care realizăm că nu mereu deciziile noastre ne duc le calea ușoară și ne dăm seama că, la sfârșitul unei astfel de zile, amintirile sunt cele care rămân. Și învățăm să le apreciem.


Era martie, era noapte, iar în acea noapte era frig; credeam că e mult prea frig pentru a-mi încălzi sufletul sfărâmat. Când privirea mea neclară a deslușit umbrele trupului tău în întuneric, am simțit explozia de fluturi amorțiți după iubire prinzând, după mult timp, viață. 
Eram obosită în acea noapte. Eram obosită după lungi căutări, eram obosită, stând în Unirii cu mii de bucăți de suflet strânse în pumnii ascunși în buzunare. Obosită să lupt acolo unde bătălia era de mult compromisă.

În acea noapte, înconjurată de luminile frumosului oraș, de râsetele înfundate ale petrecăreților din Cafeneaua Piața Unirii, am hotărât să mă las purtată de val. Mi-am dat răgaz câteva clipe, în timp ce te priveam apropiindu-te și mi-am spus că asta e clipa în care o iau de la capăt. Mi-am permis, după mult timp, să respir. Te-am privit din nou în ochi și am simțit că am făcut-o pentru prima oară. Am văzut în ochii tăi aceeași strălucire pe care o văzusem în noaptea în care te-am văzut pentru prima oară, cu luni în urmă. Începutul a fost bun: am inspirat și am râs. Iar tu ai râs alături de mine.

În acea primă clipă în care ne-am atins, am reușit să dau drumul bucăților de suflet. Le-am lăsat în buzunar, fără să mă gândesc, și te-am atins când tu mi-ai rostit numele, cu voce tare, pentru prima dată.
Ar fi trebuit să-mi fie frică; ar fi trebuit să las zidurile minții mele ridicate, așa cum am învățat de la cei mai buni că e bine să fac. Ar fi trebuit să te privesc în ochi, să-ți citesc povestea și să-i întorc pe ai mei, fără să te las să o citești pe a mea. În acea noapte te-am lăsat să culegi bucățile sufletului meu, să le ții în palmele tale și să le lipești cu grijă. Mi-ai spus să-ți țin de cald, iar eu te-am luat în brațe, așezându-mi inima agitată peste a ta. Mi-am așezat capul pe umărul tău, iar cu vârful nasului ți-am urmărit atent pulsul prin carotidă. Am inspirat din nou, lipită de tine, apoi am căscat. Iar tu ai râs. Iar eu am râs odată cu tine. Atunci am simțit că mi-am regăsit bucățile pierdute din mine și, am simțit că, pentru moment, sunt în locul în care trebuie.

În acea noapte am învățat că nu e obligatoriu să se întoarcă sufletul acolo unde tu pui cel mai mult suflet. Am învățat că dacă îmi pasă, nu e musai să fiu înconjurată de oameni îngrijorați pentru mine. Atunci mi-am dat seama că acolo unde există încă un motiv, va mai rămâne puțin timp pentru a sta; dar în acea noapte am descoperit că timpul meu e de mult scurs și am hotărât să-mi calc pe suflet și să plec.
În noaptea aia am hotărât că trebuie să fiu fericită așa cum nu am mai fost vreodată. Și atunci am decis să-ți zâmbesc și să îți spun că ne vedem și mâine.

miercuri, 18 mai 2016

N.


Ascult. Privesc cum apa dansează în spasme în timp ce curge în cadă. E târziu, e semi-întuneric aici. Ochii mi se închid, respirația mi se încetinește. Mă las ușor spre transparentul apei; îmi las capul pe spate și, dintr-o dată, îl simt mai greoi. Nu mai vreau să mă ridic, ori mai bine zis, nu pot. Ceva mă trage în jos, iar eu mă las purtată, închizând ochii. Aud sunetul de înfundat, când urechile mele ating jumătatea umplută a căzii. S-a făcut liniște dintr-o dată; acum am înțeles că asta îmi doream, de fapt, să ascult. 

Aud înfundat, dar puternic, zgomotul I și zgomotul II, sincronul binecunoscut al deschiderii și închiderii valvelor inimii mele. Aici se aude, pentru că liniștea domnește. Aici se simte, de parcă prin artere și arteriole mi s-ar mișca ceva. Alunec încă puțin. Simt cum apa îmi cuprinde ușor fața, țin în continuare ochii închiși și îmi las chipul încruntat printre micile unde ale apei. 
În secundele care trec parcă mult prea greu mă gândesc la oameni. La ființele care trăiesc alături de noi. La persoanele care reușesc să ne transforme complet starea. Mă gândesc la femei și la bărbați deopotrivă. Mă gândesc la cum reușim să creăm un echilibru și să egalăm balanța acestor două lumi., chiar dacă rar recunoaștem că există o egalitate între sexe.
Mă gândesc la noi doi, separați și totuși împreună, cu o legătură spirituală fabuloasă. Mă gândesc la cum ne dorim să ne arate viețile. Niciodată nu suntem mulțumiți de ele așa cum sunt, așa că ne imaginăm cum ar fi dacă...

Mi-aș dori să putem transforma ura în dragoste, tristețea în fericire, să fim proprii noștri super-eroi. Mi-aș dori să ne putem iubi pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am putea fi într-un Univers paralel, dacă toate planetele s-ar alinia în favoarea noastră. Mi-aș dori să ne putem contopi inimile și mințile împreună, să formăm un logaritm neștiut al unei iubiri veșnice. 
Aș dori să te privesc în ochi atunci când pierzi și să îți reamintesc că a fost doar o zi proastă, că totul merge mai departe, că totul va fi bine. Aș vrea să învățăm să avem încredere în noi, pentru ca mai apoi să putem avea și în ceilalți.

Și, în tot timpul ăsta, mă gândesc la cum ar arăta toată viața noastră într-o liniște perfectă, într-o liniște fără imagini, o liniște aproape tulburătoare. Și vrei să știi ce s-ar întâmpla? Nimic. Nu ne-am mai putea îmbrățișa, dar am putea să simțim profund căldura trupurilor noastre atunci când nu mai vor să se dezlipească unul de celălalt. Ne-am putea găsi în întuneric, iubind orbește, dar iubind profund. Nu ne-am mai putea vedea defectele, dar am ști cum să facem totul să pară perfect. Nu am mai sădi ură între noi, pentru că nu am mai avea de ce să ne urâm. Am ști să transformăm eșecurile în lecții de viață. 
Am învăța să ne simțim, să ne apropiem unii de ceilalți și să ne iubim, indiferent de cum ar arăta totul într-o suprapunere de imagini. 


Secundele au trecut prea repede. Aerul meu s-a diminuat, până am simțit că mă prăbușesc. Trag adânc aer în piept, dar plămânii îmi sunt invadați de apă. Panica mă cuprinde, deschid ochii, încerc să mă apuc cu mâinile de realitate, dar totul pare atât de instabil...
Mă ridic. Probabil iar am adormit în cadă, iar când adorm în apă, întrebarea cum ar fi dacă? prinde viață în mintea mea. O cuprinde. O prinde. O zbuciumă. Inspir adânc. Mă calmez. Închid ochii. Mă gândesc cum reușim să facem față realității. Dar e prea târziu să mai pun întrebări. E momentul să găsesc răspunsuri.

marți, 1:45

duminică, 8 mai 2016

Scrisul vindecă





M-ai întrebat de ce scriu. M-ai privit în ochi și după o pauză de câteva minute și un fum de țigară m-ai întrebat de ce scriu. 


Ți-am spus povestea de atâtea ori, încât normal ar fi să mă enerveze întrebarea ta. Dar nu se întâmplă asta. Închid ochii, inspir și te rog să îmi dai și mie o țigară.
„N-ai mai fumat de mult”, îmi spui, de parcă mi-ar fi păsat în momentul ăsta de ăia doi ani în care fumul iscoditor a intrat doar pasiv în plămânii mei. Mă lași în lumea mea. Îmi oferi pachetul cu totul, mă lași pe mine să aleg otrava. Nu prea îmi pasă. Iau a treia țigară, aia pare să aibă ceva special. O aprind. Simt cum plămânii deja protestează, iar emisferele se întreabă ironic dacă sunt sănătoasă la cap. 



„Știi doar că scrisul a contat mereu pentru mine, mai ales în momentele urâte în care mă gândeam, ori, mai bine spus, conștientizam că Ria chiar nu se mai întoarce niciodată. Mi-a luat aproape un an de zile să mă gândesc că nu o să o mai văd niciodată pe ea, străbunica mea dragă, enervant de frumoasă și la 84 de ani și ușor înțepată. Știi, a fost mereu o femeie puternică. Roșcată cu ochi albaștri, în tinerețile ei a fost chiar o femeie mișto. Și guralivă. Probabil de gura ei s-a dus așa de repede și străbunică-miu. Atât de repede încât nu a mai avut răbdare să mai aștepte încă 4 ani să mă nasc și eu. S-a dus. Și eu am auzit doar poveștile.

Din povești, citite de data asta și nu ascultate, am început și eu să scriu. Am vrut să las în urma mea povești pentru alții, atât vesele cât și din alea de boceală, știi doar că mă pricep la alea.

Uită-te la noi, acum. Stăm lipiți de peretele Bisericii albe, care în lumina acestor nori pare mai gri și mai tristă ca niciodată. O să înceapă ploaia, măcar de ar apuca să-l bage pe omul ăla în groapă, să meargă pe lumea ailaltă pe uscat. Uită-te la noi. Suntem aici, privim, plângem, regretăm, râdem în amintirea omului ăsta, fără să putem să schimbăm ceva. Pur și simplu, într-un moment al vieții, nu mai avem puterea să ne înfruntăm soarta. Și atunci ducem la bun sfârșit misiunea noastră pe pământ: ne-am născut, ca să trăim, ca să murim. 

Gândește-te altfel. Cum ar fi să nu se scrie despre lucrurile astea? Să nu vrea nimeni să le consemneze undeva, în cel mai întunecat colț al unei încăperi, să scrie pe cea mai modestă bucată de hârtie. O amintire. Un gând. Un zâmbet, printr-un banc. O urmă de parfum scump. Niște buze roșii. Niște versuri care să te facă să simți până în mijlocul oaselor. Ori taine ascunse pe care doar tu să le știi.

Mă urmărești? Oamenii nu au scris neapărat când au fost fericiți. Au scris în cele mai negre și apăsătoare momente. Au scris după ce s-au ținut câteva ore de cap, în încercarea de a vindeca o migrenă. Au scris după ce au băut, după ce au pierdut pe cineva. După ce au fost trădați. După ce au plâns sau după ce au fost dezamăgiți. Au scris după ce le-a fost inima spartă în mii și mii de bucăți. Și poate că și acum, după perioade lungi, inimile lor încă se reîntregesc, prin cuvinte.
Am vrut să nu mai scriu. Știi bine momentul. Am vrut să mă las de scris pentru că simțeam că nu mai are rost, că mi-a trecut, m-a ajutat, mi-a redat un oarecare echilibru psihic. Nu am putut. Pur și simplu nu am reușit.

Am stat să mă gândesc dacă oamenii optimiști chiar sunt fericiți în momentele în care scriu. Vrei să-ți spun drept? Chiar sunt. Am scris și eu la fericire, dar...ceva stopează trăirea intensă. Ceva parcă a stat între mine și cuvintele mele. Nu am reușit să le simt atât de aproape. Nu au vibrat pe aceeași tonalitate cu mine.

Am învățat că scrisul vindecă. Oricât de mult am încercat să neg existența acestor două cuvinte-mpreună, nu se poate. Scrisul m-a vindecat. Când lumea m-a biciuit cu vorbe, tot vorbele au fost cele care m-au ridicat. Când oamenii mi-au împărtășit cuvinte, le-am întors și eu la fel, dar cu un zâmbet, ori cu un obraz pregătit să își aștepte palma. Am scris ca să vindec sufletul meu și ca să alin sufletele altora. Am făcut povești care să atingă oamenii, fără să mă simt vinovată de cum vor atinge cuvintele mele. Și unde. Am scris pentru a mă elibera. Și la scris nu o să renunț niciodată.
Acum înțelegi, de ce scriu?  Pentru că scrisul înseamnă vindecare. Și pentru că oamenii au nevoie să învețe să se vindece și singuri, cumva. ”

:]