If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 24 aprilie 2016

M.

Privesc liliacul înflorit. Stau pe jumătatea de bancă atinsă de soare și citesc din Alexandru Chermeleu. Fiecare cuvânt îmi trece întâi prin ochi, o fotografie de ansamblu a paginii, apoi pe buze, simțind cum fiecare cuvânt se atinge de papilele mele gustative, apoi pe piele, îmbrățișate de razele soarelui.

Las cartea deoparte și închid ochii. Încerc să memorez fiecare cuvânt, să-l înțeleg, să-l trăiesc. Simt cum mușchii mimicii se zbat ușor, undeva între un posibil zâmbet sau o față serioasă, întrebătoare. Deschid ochii. Acum, ghemotocul de blană triplat stătea în brațele mele. Își bagă ușor gheruțele în operația mea, să se fixeze mai bine. Îmi vine să o alung, dar mă gândesc la puiuții care stau în burtica ei, gata gata să vină pe lume. Îmi scot ghearele din ceea ce a rămas o amintire de apendic, și îmi continui meditarea. 

Soarele dispare de pe bancă; pielea mea începe să prindă aspectul îmbulinat, de găină. Vântul îmi zbârlește părul prins cu un clește prea mic. Îl dau jos, cu ochii tot închiși și las curentul să-mi învârtă părul și ochii și să-mi răstălmăcească mintea. 





Mă gândesc la mine. Mă gândesc la cum, de prea multe ori, am pus alte persoane înaintea mea; mă gândesc cum mi-am întipărit în minte amintirile frumoase cu oamenii nepotriviți și cum mi-am îngrădit standardele. Și așteptările. Și mintea. Și...inima.

Mă gândesc cum, poate de prea multe ori, am ales să privesc în ochi problemele altora, în loc să mă îmbrățișez strâns cu umbrele problemelor mele. 

Mintea-mi zboară spre acele momente în care am ales să nu fac nimic, din teamă ori din neștiință. De teama de ce vor spune alții despre mine. Acele momente în care am rămas cu telefonul în mână, cu screen-ul aprins, dar cu degetele paralizate pe butonul de "Trimitere". De teamă. Acum, de regrete. Regrete că nu am trimis la timp, că nu am spus la timp, că nu am simțit la timp. Că nu am zâmbit la timp. Că nu m-am oprit la timp. Ori că nu m-am iubit la timp. 

Meditez asupra oportunităților lăsate să treacă pe lângă mine, brutal. Fiecare ratare a rupt o bucățică din mine și a lăsat în schimb un înlocuitor ciudat, un aliaj între regrete, resemnări și scuze plauzibile. Mă gândesc la cât de des am pus virgulă, formând fraze lungi, făr' de predicat, în loc să folosesc propoziții scurte și să scriu simplu povestea vieții mele. Dar când s-a pomenit ca omul să se mulțumească cu ceva puțin și simplu?!


Deschid ochii. Buzele mi se mișcă într-un murmur aproape mut, dar care bâzâie consistent în labirintul osos al urechilor mele. Pe ele mi se așterne gustul amar al trecutului, trecut care încearcă, din nou, să pună stăpânire pe mine. 
Dar m-am gândit prea mult. Și așa mi-e cel mai bine. Fără urme, fără trecut, într-un prezent continuu, care lasă loc unui viitor grandios. 
Așa-mi stă cel mai bine. Întreagă. Cu mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]