If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 21 aprilie 2016

L.

Trag aer in piept. E ok, sunt doar noxe. Am liber sensul meu de mers și totuși nu traversez. M-a făcut permisul pieton prudent. Închid ochii pentru o secundă. Îi redeschid; mă răzgândesc. Fac dreapta-mprejur. Pe bancă în fața mea era așezată aceeași bătrânică, aceeași față semi-tristă care venea mereu aici să hrănească porumbeii. Acești porumbei și probabili toți porumbeii din oraș, la fel ca aia din Singur acasă. 
O iau de nebună pe străzi. E ciudat cum sunt în cartierul meu, dar străzile ori blocurile astea îmi par total necunoscute. Fiind distrasă de propria-mi minte, privesc atentă în jur să îmi iau niște repere, căci e foarte probabil să mă rătăcesc. Privesc toți copacii. În funcție de cât de scuturați sunt de flori îmi dau seama care din ei sunt cirești amari. Mă opresc lângă unul, îi privesc măreția și inspir, inspir natură. 


M-am așezat în pat. În sfârșit s-a uscat păturica. Am una exact la fel, pe roz, doar că niciodată nu am putut să ii spun păturica. Păturica e doar cea verde, cea care îmi lasă scame pe pantaloni atunci când adorm pe ea fără să mă schimb. Acum păturica miroase a lavandă. E atât de importantă încât am cărat-o după mine două săptămâni la Iași. Nu are nicio semnificație aparte ori vreo conexiune spirituală între mine și altă persoană. Suntem doar eu și păturica verde. Mă ascund bine sub ea, închid ochii și îmi imaginez weekendul de la bunica. 


Când am ajuns în fața casei, m-am descălțat, mi-am lăsat stresul, examenele, toate energiile negative în balerini și am pășit, stângaci, desculță, pe iarbă. Am stat așa, mișcându-mi picioarele de colo-colo în iarbă, simțind cum pământul îmi oferă toată energia lui. Abia se terminase o ploaie ușoară de primăvară, iar iarba încă avea mici broboade de ploaie în ea.

Privesc cerul. Nici urmă de nori, doar un albastru deschis, plăcut privirii. Cobor privirea și mă uit spre copacii care stau să-și pocnească al doilea rând de flori. Totul (re)devine vesel și colorat, iar eu nu pot decât să privesc în jur și să mă bucur. Las soarele să-mi încălzească mâinile dezgolite. Svetlana stă tolănită la soare lângă mine. Pentru o felină blănoasă ca ea, nu e nici foarte cald, dar nici foarte frig, vreme numai bună de tors în iarba proaspăt spălată de ploaie. Inspir adânc, iar aerul mi se pare atât de curat, încât mă dor plămânii de la inspirul forțat. Vreau ca oxigenul să ajungă în fiecare celulă din corpul meu și să rămână stocat undeva și pentru celulele care sunt în formare. Gândul acesta îmi dă totuși fiori. 
Mă gândesc că acum O2 avem (încă) în cantități mari, dar noi preferăm să ne clătim plămânii cu noxe și aer poluat, fără să apreciem cu exactitate faptul că nu trăim totuși într-o bulă cu aer curat pe care să-l tot folosim. 
Îmi scutur buclele și încerc să îmi alung imaginea terifiantă de pe internet cu oameni printre ruine, purtând măști de gaze. Mă bucur de prospețimea aerului de munte și încerc să-l țin în mine cât mai mult...
Privesc spre soare, încerc să îl ating cu privirea, mă orbește. Închid ochii, fără să-mi cobor privirea. Simt cum mi se încălzesc pleoapele, apoi mâinile, apoi tot trupul mi-e cuprins de căldură...


Deschid ochii. Sunt în camera mea, din nou, învelită de păturică. Cum bănuiam, pantalonii îmi sunt plini de scame verzi, dar de data asta nu mă plâng, nu oftez, ci doar mă bucur că sunt acolo. 
Iar eu...eu mă bucur că sunt aici. 

4 comentarii:

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]