If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 28 aprilie 2016

2.0

Să privim partea bună a lucrurilor. Să ne privim direct în ochi și să rostim adevărul.
Îmi place când mă atingi. Îmi place când mă ții de mână, când mă gâdili ușor cu degetele pe pielea dezgolită. Atunci cutremuri zidurile de rezistență ale lumii mele.

Îmi place când îmi întorci palma spre ochii tăi, iar apoi, cu un oftat amuzant îmi spui: Iarăși ai cerneală verde pe degete. Iar scrii cu acel stilou? Ce ai mai creat acum? Dă-mi să văd.

Îmi place interesul cu care îmi privești mâinile atunci când ating în treacăt un caiet, o foaie sau un simplu instrument de scris. Pot citi în ochii tăi că ai înțeles, în sfârșit, că pentru mine elementele acestea înseamnă artă. Îmi place când știi că tu ești punctul de plecare al inspirațiilor mele, când fiecare mișcare a ta o percep ca pe ceva frumos, o creație unică pe care am privilegiul să o privesc.



Îmi place să mă iei în brațe și să-mi mângâi părul de sus până jos. Îmi dă o senzație de liniște. Știi doar cât de agitată sunt uneori, iar brațele tale în jurul meu nu fac decât să-mi stăpâneacă agitația. 
Îmi place să-mi șoptești la ureche despre cum mă vei trezi mâine dimineață la răsărit, să-l privim din balcon împreună, înveliți într-o pătură, așa cum vom face și în seara aceasta cu apusul. Îmi place și mai mult doar pentru că vrei să mă ții de mână la răsărit, chiar dacă nu mai am Malu Wilz pe față și tuș pe la ochi. Îți place să mă vezi naturală, chiar dacă un coș mic e acum pe obrazul meu stâng. Îmi spui să-l las în pace doar, să nu-l mai ating că o să treacă singur.

Îmi place să mă suni în miez de noapte și să mă întrebi dacă dorm, chiar dacă deja ne-am spus noapte bună de 30 de ori în ultimele 15 minute. 
E mai amuzant când râzi de mine atunci când plâng în cele mai nepotrivite momente ale filmelor, cum mă iei în brațe și îmi spui că e doar e în regulă să plâng la filme.

Îmi place să simt cum mă cuprinde dragostea atunci când te uiți la mine din celălalt capăt al holului; e minunat să simt cum mi se încălzește tot trupul, mi se înmoaie genunchii și ochii îmi sunt înțepați de niște lacrimi dulci, de bucurie. Bucuria de a fi, bucuria de a iubi, bucuria de tine.


Hai să ne privim în oglindă împreună, ținându-ne de mână și să vedem două bucăți de întreg unite, nu două jumătăți potrivite să formeze un întreg. De jumătăți e plin pământul, dar noi putem fi un întreg la pătrat, împreună.


duminică, 24 aprilie 2016

M.

Privesc liliacul înflorit. Stau pe jumătatea de bancă atinsă de soare și citesc din Alexandru Chermeleu. Fiecare cuvânt îmi trece întâi prin ochi, o fotografie de ansamblu a paginii, apoi pe buze, simțind cum fiecare cuvânt se atinge de papilele mele gustative, apoi pe piele, îmbrățișate de razele soarelui.

Las cartea deoparte și închid ochii. Încerc să memorez fiecare cuvânt, să-l înțeleg, să-l trăiesc. Simt cum mușchii mimicii se zbat ușor, undeva între un posibil zâmbet sau o față serioasă, întrebătoare. Deschid ochii. Acum, ghemotocul de blană triplat stătea în brațele mele. Își bagă ușor gheruțele în operația mea, să se fixeze mai bine. Îmi vine să o alung, dar mă gândesc la puiuții care stau în burtica ei, gata gata să vină pe lume. Îmi scot ghearele din ceea ce a rămas o amintire de apendic, și îmi continui meditarea. 

Soarele dispare de pe bancă; pielea mea începe să prindă aspectul îmbulinat, de găină. Vântul îmi zbârlește părul prins cu un clește prea mic. Îl dau jos, cu ochii tot închiși și las curentul să-mi învârtă părul și ochii și să-mi răstălmăcească mintea. 





Mă gândesc la mine. Mă gândesc la cum, de prea multe ori, am pus alte persoane înaintea mea; mă gândesc cum mi-am întipărit în minte amintirile frumoase cu oamenii nepotriviți și cum mi-am îngrădit standardele. Și așteptările. Și mintea. Și...inima.

Mă gândesc cum, poate de prea multe ori, am ales să privesc în ochi problemele altora, în loc să mă îmbrățișez strâns cu umbrele problemelor mele. 

Mintea-mi zboară spre acele momente în care am ales să nu fac nimic, din teamă ori din neștiință. De teama de ce vor spune alții despre mine. Acele momente în care am rămas cu telefonul în mână, cu screen-ul aprins, dar cu degetele paralizate pe butonul de "Trimitere". De teamă. Acum, de regrete. Regrete că nu am trimis la timp, că nu am spus la timp, că nu am simțit la timp. Că nu am zâmbit la timp. Că nu m-am oprit la timp. Ori că nu m-am iubit la timp. 

Meditez asupra oportunităților lăsate să treacă pe lângă mine, brutal. Fiecare ratare a rupt o bucățică din mine și a lăsat în schimb un înlocuitor ciudat, un aliaj între regrete, resemnări și scuze plauzibile. Mă gândesc la cât de des am pus virgulă, formând fraze lungi, făr' de predicat, în loc să folosesc propoziții scurte și să scriu simplu povestea vieții mele. Dar când s-a pomenit ca omul să se mulțumească cu ceva puțin și simplu?!


Deschid ochii. Buzele mi se mișcă într-un murmur aproape mut, dar care bâzâie consistent în labirintul osos al urechilor mele. Pe ele mi se așterne gustul amar al trecutului, trecut care încearcă, din nou, să pună stăpânire pe mine. 
Dar m-am gândit prea mult. Și așa mi-e cel mai bine. Fără urme, fără trecut, într-un prezent continuu, care lasă loc unui viitor grandios. 
Așa-mi stă cel mai bine. Întreagă. Cu mine.

joi, 21 aprilie 2016

L.

Trag aer in piept. E ok, sunt doar noxe. Am liber sensul meu de mers și totuși nu traversez. M-a făcut permisul pieton prudent. Închid ochii pentru o secundă. Îi redeschid; mă răzgândesc. Fac dreapta-mprejur. Pe bancă în fața mea era așezată aceeași bătrânică, aceeași față semi-tristă care venea mereu aici să hrănească porumbeii. Acești porumbei și probabili toți porumbeii din oraș, la fel ca aia din Singur acasă. 
O iau de nebună pe străzi. E ciudat cum sunt în cartierul meu, dar străzile ori blocurile astea îmi par total necunoscute. Fiind distrasă de propria-mi minte, privesc atentă în jur să îmi iau niște repere, căci e foarte probabil să mă rătăcesc. Privesc toți copacii. În funcție de cât de scuturați sunt de flori îmi dau seama care din ei sunt cirești amari. Mă opresc lângă unul, îi privesc măreția și inspir, inspir natură. 


M-am așezat în pat. În sfârșit s-a uscat păturica. Am una exact la fel, pe roz, doar că niciodată nu am putut să ii spun păturica. Păturica e doar cea verde, cea care îmi lasă scame pe pantaloni atunci când adorm pe ea fără să mă schimb. Acum păturica miroase a lavandă. E atât de importantă încât am cărat-o după mine două săptămâni la Iași. Nu are nicio semnificație aparte ori vreo conexiune spirituală între mine și altă persoană. Suntem doar eu și păturica verde. Mă ascund bine sub ea, închid ochii și îmi imaginez weekendul de la bunica. 


Când am ajuns în fața casei, m-am descălțat, mi-am lăsat stresul, examenele, toate energiile negative în balerini și am pășit, stângaci, desculță, pe iarbă. Am stat așa, mișcându-mi picioarele de colo-colo în iarbă, simțind cum pământul îmi oferă toată energia lui. Abia se terminase o ploaie ușoară de primăvară, iar iarba încă avea mici broboade de ploaie în ea.

Privesc cerul. Nici urmă de nori, doar un albastru deschis, plăcut privirii. Cobor privirea și mă uit spre copacii care stau să-și pocnească al doilea rând de flori. Totul (re)devine vesel și colorat, iar eu nu pot decât să privesc în jur și să mă bucur. Las soarele să-mi încălzească mâinile dezgolite. Svetlana stă tolănită la soare lângă mine. Pentru o felină blănoasă ca ea, nu e nici foarte cald, dar nici foarte frig, vreme numai bună de tors în iarba proaspăt spălată de ploaie. Inspir adânc, iar aerul mi se pare atât de curat, încât mă dor plămânii de la inspirul forțat. Vreau ca oxigenul să ajungă în fiecare celulă din corpul meu și să rămână stocat undeva și pentru celulele care sunt în formare. Gândul acesta îmi dă totuși fiori. 
Mă gândesc că acum O2 avem (încă) în cantități mari, dar noi preferăm să ne clătim plămânii cu noxe și aer poluat, fără să apreciem cu exactitate faptul că nu trăim totuși într-o bulă cu aer curat pe care să-l tot folosim. 
Îmi scutur buclele și încerc să îmi alung imaginea terifiantă de pe internet cu oameni printre ruine, purtând măști de gaze. Mă bucur de prospețimea aerului de munte și încerc să-l țin în mine cât mai mult...
Privesc spre soare, încerc să îl ating cu privirea, mă orbește. Închid ochii, fără să-mi cobor privirea. Simt cum mi se încălzesc pleoapele, apoi mâinile, apoi tot trupul mi-e cuprins de căldură...


Deschid ochii. Sunt în camera mea, din nou, învelită de păturică. Cum bănuiam, pantalonii îmi sunt plini de scame verzi, dar de data asta nu mă plâng, nu oftez, ci doar mă bucur că sunt acolo. 
Iar eu...eu mă bucur că sunt aici. 

luni, 11 aprilie 2016

Onco.

Îmi privesc buzele. Acum par mai vineții și parcă am stat vreo trei zile să mănânc doar lămâi. S-au strâns într-o linie subțire și s-au pecetluit cu tragicul gust al sfârșitului. 
Îmi simt buzele reci. Acum au pe ele gustul amar de moarte, moarte care începe să posede un trup cald.

***

Plouă. Pe puntea care leagă onco de boli infecțioase, papucii îmi scârțâie sinistru. Privesc oamenii ieșiți afară să fumeze: oameni terminați, sfârșiți de orice gram de speranță. 
Intru. Încep să număr saloanele, căutându-l pe cel în care trebuie să ajung. Privesc spre ușile albe cu dezgust, pentru că știu că în spatele lor, mai devreme sau mai târziu, își va găsi lăcaș moartea. 

Câteva dintre ele sunt deschise, așa că automat ochii îmi zboară spre paturile în care zac parcă figurine de ceară, așteptându-și cumplitul sfârșit. Holul nu e lung, dar nu mă grăbesc. Îmi acord tot timpul din lume să mă familiarizez cu peisajul, să privesc pereții de un galben pal, să inspir și să expir resturi de morfină și citostatice rămase prin aer.

Privesc în jos spre sacoșa cu presupusa mâncare; în ea se află probabil o ultimă dorință a ei. Două plicuri de 3 în 1, făcute cu apă, biscuiți și banane. Un fel de cremă care să o hrănească măcar pentru următoarele ore, căci glucoza nu îi mai este suficientă pentru trup. 

Ajung. Trag aer în piept și intru. Șocul a fost prea mare când am văzut conștiența de pe chipul ei. Niște ochi blânzi, obosiți de la atâta luptă cu nemiloasa boală, mă priveau de deasupra tubului de oxigen. Îmi amintesc perfect sunetul: un bolborosit ciudat și iritant, neliniștitor. A fost sunetul care m-a trezit din anestezie acum un an. Îmi amintesc perfect senzația: senzația că uiți să respiri, dar parcă bolboroseala aia nu îți trimite suficient aer, vrei să deschizi gura să inspiri, dar atunci te îneci. Un lucru prea riscant acum pentru ea.

O privesc direct în ochi. Îi spun că totul o să fie bine și că arată foarte bine. Îmi spune că nu mai poate și că nu mai vrea. Îmi arată vânătăile de câțiva centimetrii buni de pe piele. Îmi spune că nu mai are vene și că vrea doar să se termine totul. O întreb dacă vrea morfină, îmi spune că nu îi place, că îi face rău. O privesc. Mă privește. Îmi spune că o să dea Dumnezeu și o să am un viitor strălucit. Îmi spune că o să fiu un doctor bun și sclipitor. Îmi zâmbește și își cere scuze că vorbește în șoaptă. 
O întreb de CT și îmi spune că nu poate să îl facă. Îmi explică în șoaptă că nu poate să bea doi litrii de apă și că organismul e prea slăbit pentru substanța de contrast. Îmi repetă că nu mai poate. Îi spun să lupte, că poate, că e puternică. Mă privește în ochi și oftează. 

Aș mai sta dar simt cum ochii ei nu mai suportă lumina aprinsă. Îi spun că plec, dar că ne vedem curând. Îi repet să fie puternică. Îmi spune milioane de mulțumesc că am trecut ca să o văd și își cere iertare că e așa. Îi spun să nu o facă. Mă gândesc dacă să îi spun și eu să mă ierte. Pe mine așa m-a învățat mamaie: când un om suferă și e aproape de momentul marii treceri să-ți ceri iertare. Poate i-ai greșit, poate nu, dar să lași omul să se ducă dincolo cu sufletul împăcat. Ezit. Totuși nu o fac. Mă gândesc că mai are o speranță, una care e posibil totuși să o stoarcă de ultimele puteri, ori poate să o îmbărbăteze. Fără să mă gândesc mă aplec, o mângâi pe obraz și o sărut pe frunte. O las zâmbind și sting lumina când plec.



sâmbătă, 9 aprilie 2016

K



Se aprinde ecranul telefonului. E acolo, pe masă, dat pe cel mai silențios mod posibil. E o stare...din aia de ploaie de vară: sufocantă.

Da? mă gândesc totuși să răspund.

Mă auzi? Ești acolo?

Da, răspund din nou în șoaptă, de parcă aș vrea să nu trezesc pe cineva.

Nu dormi, știu că nu dormi, dar mi se pare că ai ceva...

Doar ți se pare, ai dreptate. Nu e nimic, poți să continui cu ce făceai.

Dau să închid. Mă strigi. Îmi strigi numele de parcă am trântit iarăși portiera.

Unde ești? te întreb, cu gândul că o să te distrag cumva. 

Sunt la intrarea în club, dar aproape de tine. Așa mă simt. 

Am lăsat pixul jos, am închis cartea și am așteptat sunetul. Nu a venit. Erai afară să-mi vorbești, nu să fumezi. M-am așezat în pat, iar în momentul în care capul meu a atins perna, din colțul ochiului a plecat o lacrimă, o lacrimă confuză. 

Îmi lipsești, am șoptit din nou. M-am ghemuit pe o bucată de pat, de parcă se întâmpla ceva rău după recunoașterea dorului. Nu trebuia să mă auzi.

Mi-e dor de tine, mi-ai zis, dar știu că o să ne vedem curând și gândul ăsta...hmm, nu știu, îmi dă o stare de bine.

Zâmbesc, cu un oftat inofensiv.

Zâmbești acolo? mă întrebi calm, ușor amuzat. 

Am simțit cum mi se oprește inima. Da, știu, de obicei, oamenilor normali le bate inima mai tare, dar eu nu am mai simțit-o. A fost direct, sincer și...profund.

Zâmbesc, îți zic. Și doar ți se pare că am ceva. Sunt bine și mă bucur că te-am auzit.

Perfect! Să rămâi bine, da? Fumez o țigară și intru. Te sărut. Să zâmbești.

Zâmbesc, mi-am spus, ți-am spus și mi-am liniștit sufletul, cu tine. 

miercuri, 6 aprilie 2016

J

Vrei doar să dormi mai mult. Te gândești profund la lucrul ăsta, încerci să îți forțezi mintea să caute o amintire, să se agațe de ea și să cazi într-un vis frumos. Subconștientul tău deja s-a activat, ușor încep să ți se dezmorțească simțurile și pur și simplu știi că în curând va suna alarma. 
Ai adormit din nou cu telefoanele pe pernă, iar când îți sună alarma, bineînțeles că ești pe partea cealaltă; încerci să o lași acolo în surdină, să-ți bagi capul sub pernă și să-ți vezi de somn, dar ai setat să îți urce treptat volumul. Good job, girl, good job. Cu ochii închiși încă încerci să îți dai seama cum să o oprești de tot și ca de obicei nu-ți iese. O amâni. 6:59. Bzzz bzzz bzzz. De data asta, enervată, deschizi ochii. Oricât de mult ai depinde de telefon, acum nu vrei decât să îl izbești de parchet, să vezi cum sufletul lui de telefon crapă. Dar vezi imediat cuvintele pe care, super adormită, ți le-ai setat azi noapte la alarmă: You are beautiful today. Îți ești dragă. Îți permiți, în sfârșit, să-ți fii dragă.
Ești prea plictisită ca să îți alegi nu-știu-ce haine. Să fie doar ceva prin care să nu ți se vadă cele două cicatrici aproape identice care stârnesc atâta curiozitate. Te uiți la ele, la tine, în oglindă. Îți amintești de vară. Îți amintești cum a venit tipul ăla la tine și te-a întrebat: De ce ți-ai făcut două cicatrici? E interesant, nu am mai văzut astfel de tatuaje până acum. Râzi ca nebuna singură în fața oglinzii. De-ar fi știut el poveștile acelor cicatrici...dar e bine când oamenii văd o artă din ele; hai să lăsăm așa lucrurile. Ai 13 minute pe ceas la dispoziție să îți așezi pe pat toate 5 cutiile de bijuterii. Nu contează cu ce ești îmbrăcată, contează ce gablonțuri o să porți azi. Ca întotdeauna, inelele pe degetele mijlocii: unul mic și finuț pe mâna dreaptă, unul mare și impunător pe mâna stângă. Azi alegi felina. Dintre toate inelele pe care le ai, tu alegi aproape zilnic felina. Te uiți pe geam; azi pare o zi pentru cercei mici și îi alegi pe cei cu pietre verzi, strălucitori. Nu te machiezi, pentru că știi că cerceii îți vor scoate ochii în evidență. Grijania lor de ochi.
Pleci grăbită. Nici măcar nu stai să-ți bei cafeaua pentru că știi că oricum o să chiulești doar ca să mergi să îți iei una, ori două, ori de câte o fi nevoie ca să îți urce și ție un pic pulsul la 65. Să pari un om normal, chiar dacă încep să-ți tremure mâinile de la cofeină. Aceeași cafea lungă, fără lapte, cu puțin zahăr.
Aștepți nerăbdătoare mesajul ăla, dar cofeina ți se urcă la creier și-ți bagi picioarele. Îl dai tu. 3 secunde apoi observi că în colțul din dreapta al telefonului ți se arată lumina argintie, cam ca luminița de la capătul tunelului. Știi deja cam ce o să găsești scris acolo și, pur și simplu zâmbești. Așa, ca un copil tembel care aleargă prin bălți pe timp de ploaie. Cam asta și simți, fericirea aia nebună, dar nebună pe cofeină.
Totul a părut normal azi, deși nu s-a petrecut nimic ciudat. Nu ai țipat la nimeni, nu ai dormit cu capul pe bancă, nu ai fost rebelă să nu scrii la oră. Ai fost fericită și așa ar trebui să meargă lucrurile cu oamenii: ar trebui să fie fericiți. Dar ajungi acasă și te oprești pe hol, în fața oglinzii. Îți arunci geanta lângă perete și te așezi turcește pe covor, cu fața spre tine. Nu-ți spui nimic. E doar liniște, liniște întreruptă de niște păsărele care cântă la geamul tău. E anormal de liniște pentru ora asta a după amiezii. Ridici ușor ochii și te privești...în ochi. În ochii ăia neobișnuit de verzi. Vezi întunericul din pupilele tale și pur și simplu începi să plângi. Fără motiv, fără să îți pese că urli. Pur și simplu plângi, anormal de mult și de tare. Neavând motive îți dai câteva, ca mai târziu să nu te întrebi ca fraiera de ce naiba ai plâns din nou, după atâta vreme. Te gândești la ce personaje au mai murit prin seriale, te gândești de ce naiba nu îți iese rețeta aia de prăjituri aproape niciodată, te gândești că te-ai săturat de orașul ăsta și că vrei să te cari mai repede din el. Aproape că te-ai liniștit, dar te privești iarăși direct în verde și bocești iar.
Ți-a fost super bine să te descarci. Acum ziua ta pare aproape completă, simți în sfârșit că ceva a ieșit din normal și a ieșit bine.

Știi acel moment în care simți că ai făcut azi ceva super bun și ai schimbat lumea în puțin mai bine? Da, nici eu.



:]