If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 27 martie 2016

i.

Câteodată e teribil să fii femeie, jur. Niciodată nu mi-am dorit să se schimbe chestia asta, deși cam o dată pe lună mă apucă așa niște gânduri doar, dar le țin pentru mine înainte să mă observe cineva și să se întrebe la ce dracu' mă gândesc.
Dar mă uit așa la mine; slavă Cerului că nu o să am vreodată nevoie de vreo operație estetică; asta doar în cazul în care mă hotărăsc să torn așa, vreo 15 copchii cum se cam poartă în ziua de azi, iar atunci de voie, de nevoie va trebui să o fac și pe asta. Dar cum ziceam, mă uit așa la mine. Ia și periază-ți părul de un trilion de ori pe zi, ca să nu se încâlcească, dar ai grijă totuși că ăla de urmează să iasă e mic și rebel și oricum tot ca o mătură vei arăta; așa, așa, smart girl, bagă placa în el să aibă coafeza de tuns bine bine când mai ajungi pe la ea. 
Acum fă-ți unghiile, la mâini mai e cum mai e, dar la picioare, hai, încearcă tu, femeie, să-ți bagi suporții ăia și să-ți dezlipești cu forța degetele, să vezi ce bine o să-ți fie când propriul tău corp se va răzvrăti împotriva ta. De ce avem nevoie totuși de despărțitoarele astea de degete? Ah da, pentru că suntem femei și trebuie mereu să arătăm bine ca să nu mai fim luate peste picior. Păi, cum, nu e de ajuns că suntem sexul slab, acum să fim și „ slabe” și neîngrijite? Nț nț nț.
Acum, înainte să te culci, asigură-te că ești periată, aranjată, demachiată, ca să nu te trezești dimineață un zombie leșinat cu urme de dermatograf întins de la un ochi, peste nas, la celălalt, ah, și să nu uităm de parfumată, cine știe ce moș Ene tinerel vine și-ți aruncă cu praf de vise în ochi. Ai vrea să dai bine totuși, nu?
Mai dă o unghie cu ojă, mai scrie un rând. Sper că nu uiți, măi, femeie, de programările la epilat și la pensat, dar nu uita să-ți verifici calendarul micuț pe care-ți notezi zilele, să fie un after și nu un before, ca să nu ajungi iar la cosmeticiană și să-i ceri să te anestezieze ca să nu mai doară.
Dar știi ceva? Nu mă mai plâng. Noi nu ne plângem niciodată, ci doar ne exprimăm și ne povestim viața palpitantă prin care suntem nevoite să trecem. 
Noi nu ne plângem că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm, dar cad rafturile cu totul din dulap de la atâtea haine. Pur și simplu...nu ne mai atrag. 





Azi nu mă plâng. Azi a fost o zi mișto, de la un capăt la celălalt. Nu știu cum, de ce, ce astre s-au aliniat pentru sau împotriva mea, dar a mers; și sper să se mai repete. Azi mi-am luat flori, ceva anormal pentru mine, dar am văzut buchetul ăsta mic și colorat de trandafiri și nu mi-am putut lua ochii de la el, l-am pus în coșul de cumpărături. Apoi în cea mai simplă și mică vază din casă. Apoi pe biroul meu. S-a luminat camera și mi-a dat o stare de energie pozitivă. 
Apoi m-a apucat hărnicia și, hainele alea multe de stau ticsite prin dulapuri, bam, jos cu ele. Le-am înșirat pe covor, pe toate. Am zis că nu le păstrez pe toate. Și nu le-am păstrat. Le-am selectat atent și am dat deoparte multe amintiri. Poate prea multe. Le luam în mână și începeam: oh, uite, tricoul ăsta l-am purtat atunci când... sau rochia asta o aveam pe mine când am fost prima oară... Dar amintirile rămân, mi-am spus. Și nu am nevoie de haine care să-mi confirme că au fost acolo. Nici de fotografii, nici de articole de pe blogul ăsta. Sunt în memoria mea și e de ajuns. Așa că, mi-am golit dulapul, ăl' de haine și ăl' de papuci. M-am urcat în mașină și am plecat să cumpăr alții. Papuci, zic, să fie. Și a fost bine, frate. A fost o zi superbă.
Și chiar dacă oja asta nu s-a uscat naibii și deja jumătate zace pe tastatură. iar jumătate pare un model ciudat executat cu o scobitoare, nu mă plâng. De ce?
Pentru că azi a fost o zi mișto, o zi de primăvară, iar noi, femeile în general, merităm să avem zile mișto. Căci dacă le avem noi...atunci aveți și voi parte de ele.

marți, 22 martie 2016

Vin


Stau cu telefonul în mână şi cu inima în gât. Nu e târziu încă, dar mă întreb ce faci, fără să aştept neapărat vreun semn. Încerc să stau cu ochii închişi şi să îmi imaginez doar pe ce străzi te plimbi, câte linguri de zahăr îţi pui în cafea, cum a fost ziua ta de la ultimul nostru contact. 
Mă gândesc cum apare dorul ăsta şi de ce. De ce el vine la noi şi de obicei uită să mai plece. Mă gândesc dacă îţi place întunericul mai mult şi stai cu draperiile trase şi cu beznă în cameră aşa cum fac eu acum...Mă gândesc la prea multe lucruri deodată, dar mă gândesc că merit.

Mă gândesc la toţi oamenii care au suferit vreodată, din orice cauză; dar să nu ne minţim, oamenii de obicei suferă din dragoste. Se întâmplă ceva, un gest mai mic sau mai mare care, dintr-o dată, rupe tot filmul şi el nu se mai poate developa niciodată. Oamenii îşi ascund durerea şi de cele mai multe ori o acoperă cu zâmbete şi glume stângace. Mă gândesc dacă tu ai suferit vreodată şi cine a fost sufletul negru care te-a făcut să suferi.





Zic să mă laşi să te iau de mână, pe o bancă, undeva prin mijlocul oraşului, noaptea târziu şi să mă laşi să îţi încălzesc sufletul. Să te privesc în ochi şi să înţelegi că sub straturile mele de gheaţă îmi doresc să mă ţii de mână şi să mă topeşti, să mă faci să îmi doresc în fiecare minut să fiu în altă parte, nu acolo unde sunt, doar ca să fiu alături de tine.
Zic să iei un pahar imaginar şi să-l dai pe gât, pentru că e plin de iubire şi tare mi-aş dori să te îmbăt, să ne îmbătăm cu un vin bun de iubire. Cu un vin ca să te văd. ori cu un vin să te ţin în braţe, ori vin să te privesc doar. Şi mai vin ca să stăm de vorbă, vin să te las să mă ameţeşti cu poveşti, cu o conversaţie random care mă face să vreau să vin mai aproape de tine, de sufletul tău.

Ce zici de treaba asta? Aş vrea să vin să te iau, să vin să te am mai aproape de mine, să vin să îţi spun că e posibil să te iubesc şi că aş vrea să vin şi să fim pentru totdeauna.
Ce zici...vrei să vin

:]