If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 11 februarie 2016

Neuro

Nu știu să spun când și cum au trecut zilele astea. De obicei viața e o rutină: te trezești, dacă știi cum să o faci mulțumești că te trezești; te speli, mănânci, te îmbraci, faci...ce chestii faci tu de obicei, apoi te întorci acasă, iei cina singur, cu pisica ori cu familia, te schimbi și te bagi în pat. Închizi ochii. Dormi. Aștepți dimineața. Poate te vei trezi și mâine.

La mine nu a fost așa. M-am trezit, ca să mă duc la spital. Am stat acolo, pe holuri, așteptând ora de vizită sau în salon. De luni. Zi de zi. De mâncat, am mâncat doar atunci când am văzut că mă duc într-o parte și atunci am mâncat ceva cu forța, ca să mă simt un pic mai bine pe picioarele mele. 
Azi e ziua cea mare. În mai puțin de o oră bunica intră în operație. Înlocuirea vertebrei C7 cu una de titan, să stea bine acolo, să nu se mai taseze și să n-o mai amenințe cu secționarea măduvei la orice mișcare mai bruscă. Nu știu ce simt. Am plâns un pic, pentru că am vrut să o văd și o afurisită de asistentă a spus că nu e oră de vizită și să meargă doar o persoană. Am lăsat-o pe maică-mea. Ea e în butoi. Eu...eu vreau să lucrez în spitalul ăsta într-o bună zi. 
Zilele astea mi-am dat seama că ăsta e visul meu cel mai mare și nu pot renunța la el. M-am ambiționat. M-am confruntat cu bolnavi, cu halate albe și cu moartea la fiecare pas. De fiecare dată când clipeam aveam senzația că am pierdut un cadru important. 
Oamenii sunt mega-bolnavi. Suferă. Oamenii în general, nu adulții. Am văzut copii de la 5-6 ani până pe la vreo 11 operați la cap. Ei mi-au dat cea mai mare speranță și încredere că se poate. Pe fețele lor am văzut cea mai mare bucurie și poftă de viață pe care o poți vedea pe fața unui om. Ei s-au născut după acea operație și au aflat că viața e un loc frumos în care există super-eroi. Se numesc doctori.
Acum 10 minute a venit un domn la mine, la vreo 50 și ceva de ani, operat tot la cap, cu un pumn de mărunțiș; a stat întâi într-un colț și i-a numărat bine. "Domnișoara, ai 3 lei?". I-am spus că nu cred, dar m-am uitat în portofel. Speram să am. Și am avut. I-am dat 3 lei și mi-a înmânat mărunțișul. Mi-a mulțumit și s-a scuzat că sunt așa mărunți. Am crezut că vrea o cafea de 1 leu 50 de la tonomatul de pe hol. I-a băgat în buzunar și s-a întors cu ei în salon. 
Sunt foarte mulți oameni cu probleme. Când sunt duși la operații, arată mai mult morți decât vii. La fel și când sunt scoși din operație și duși la terapie intensivă.
Acolo, între blocul operator și reanimare, la etajul 1, de 3 zile stă o doamnă. În aceleași haine, aproape în aceeași poziție. Îți rupe sufletul. Ieri dimineață ațipise pe o sacoșă. Astăzi își povestea durerea altei persoane. Probabil așteaptă ca fiul ei să se trezească. De 3 zile. Îi vezi durerea în privirea aceea pierdută; o văd cum tresare din puținul ei somn, când se deschide ușa de la terapie și se strigă un nume. Nu e numele familiei ei. 
Sunt atât de mulți oameni bolnavi, încât chiar și în spitalul ăsta mare par prea mulți bolnavi și prea puțini doctori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]