If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 25 decembrie 2016

5 ani de Atitudine Slabă

...apoi, de parcă un viscol te îmbrățișează, te cuprinde un tremur de emoție.

A venit din nou Crăciunul. Pe drumuri se mai aud cu greu pe fundal vocile colindătorilor, în fiecare an sunt din ce în ce mai puțini, mai rari, mai distanțați de tradiție. Te țin de mână și îți șoptesc versuri de colinde, nici eu nu le mai cânt, spunându-ți că nu e Crăciun până nu e zăpadă. Și nu e zăpadă, dar timpul nu se oprește în loc și totuși...e Crăciun. 
A venit momentul de care spuneau toți; mi-au spus că va veni un timp în care de sărbători nu voi mai vrea cadouri, ci oameni. Anul acesta Moșul a venit cu multă fericire și sănătate. Anul trecut bunica aproape că a murit. La fel și acum doi ani. Atunci nu a mai fost liniște și voie bună, ci tensiune constantă și frică intrată în casă, în noi, în jurul nostru. Acum s-a lăsat liniștea, dar e o liniște de fericire și de împăcare. E o liniște pe care o așteptam atât de mult încât zâmbesc doar la gândul de liniște. Și la gândul de sănătate, căci ea înseamnă să stau departe de spital. 
Ăsta a fost un an prea lung, puteam să mai tai din el și să dau și la alții, dar nu prea aveam momente bune de împărțit, căci au fost foarte puține, iar ultimul sfert de an fericit l-aș ține doar pentru mine, ca o egoistă, de un infinit dublu de ori. 





N-am mai scris, căci timpul nu îmi mai permite asta. Nu știu cât o să mai scriu de acum încolo, dar undeva rătăcit pe platforma asta, va sta și blogul meu. Am intrat la Medicină anul ăsta. A fost lucrul la care am sperat în toți anii de liceu. Să stau departe de spital acum nu mai sună atât de bine, dar eu mi-am ales meseria asta și îmi doresc să nu ajung din nou, prea curând, în postura de pacient și nu în cea de vindecător în halat alb și costum chirurgical. Mă simt împlinită în sfârșit!
Apoi, pe partea cealaltă, m-am întregit emoțional, acesta a fost cel mai frumos ultim sfert de an, iar după atâta stres și teamă îl meritam din plin.
Au trecut 5 ani. 5 fucking ani de când eu mă perind prin lumea asta care acum pare super mare și în care parcă, nu-mi mai găsesc locul. Citeam într-o zi chestii random pe care le-am scris în trecut și am realizat că eu chiar am suferit de-a lungul timpului. Și nu cred că am meritat să le trăiesc chiar pe toate. Sunt 5 ani de când rup bucățele din mine și vi le ofer vouă, să le înțelegeți. Încă sunteți aici, iar eu nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru asta!

O să închei simplu și clișeic, cu un Crăciun fericit tuturor! Să vă bucurați de fiecare moment de fericire pe care îl aveți, să apreciați fiecare zâmbet pe care îl primiți și să nu vă fie frică să iubiți!

#AtitudineSlabă2016
#80,992 de vizualizări
#105 persoane interesate
#528 postări.





miercuri, 21 septembrie 2016

L

Dragă inimă, 
niciodată nu am știut ce urmează. Îți scriu din nou, după mult timp; după prea mult timp, dacă e să gândesc logic. Știi că atunci când fac pauze lungi se întâmplă ceva, se schimbă ceva în viața mea, de multe ori în rău și am ce scrie. Am despre ce scrie. Dar acum, acum e altfel. Printre puținele dăți din viața mea mă simt confuză, dar nu e o confuzie generală, nu mă înțelege greșit. Sunt fericită, dar simt o fericire pe care nu am mai avut-o de mult prea mult timp, genul ăla de fericire pe care un copil îl simte când îl vede pentru prima oară pe Moș Crăciun. Sunt confuză pentru că eu nu știu să-ți scriu despre fericire. 
Știu să scriu despre oameni, care vin și pleacă. Știu să scriu despre oameni care m-au văzut în toate ipostazele și au vrut să rămână în continuare lângă mine. Știu să scriu despre oameni care au ales să plece înainte să le arăt de ce sunt în stare, iar despre ăștia știu să scriu al naibii de bine. 
Mereu am scris despre oamenii ăștia care au venit, au trecut și au lăsat urme, zgârieturi adânci pe care cu greu am reușit să le acoperim, să le cicatrizăm, împreună. Eu și tu. Am scris și despre cei care au venit și au șters totul, au mângâiat și au „pupat să treacă”. Cu greu, am reușit să schițăm un zâmbet spre persoanele care meritau, în timp ce râdeam cu toți dinții spre cei care își făceau bagajele să plece din viața noastră.
Mereu am scris despre oameni, mai mult sau mai puțin făcând referire la mine. Azi scriu despre mine. Scriu despre vara asta turbată care s-a terminat în sfârșit. Și s-a terminat cu bine, cu mult bine. Scriu despre zâmbetele, ba nu, despre zâmbetul care nu mi-a mai dispărut de pe față de o perioadă. Scriu despre îndrăgosteala care mi se citește în ochi și de la cum mi se dilată pupilele de la atâta fericire când mă gândesc doar la el.
Scriu stângaci pentru că habar nu am cum e să scrii despre fericirea aia care îți lasă pielea de găină. Nu pot să scriu, nu pot exprima, pot doar să simt. 
Dragă inimă, sunt fericită, sunt mai mult decât fericită, iar tu te-ai vindecat de toate rănile și acum poți iubi, necondiționat. 


Pentru toți fluturii din tot corpul, cu iubire, cu fericire și cu emoție.

miercuri, 10 august 2016

K

Stai. Hai să nu mai fugim de timp și să privim apusul. Ia-mă de mână și hai să privim cum cerul își schimbă culorile în fiecare secundă. Se spune că soarele răsare și apune diferit în fiecare zi, iar noi cam lipsim de la răsărit; hai să nu pierdem niciun apus. 
Mi-ai spus de atâtea ori că nu contează decorul, că tot ce e în jur este anihilat de frumusețea apusului. Iar acum, sând aici, privind cerul, îmi amintești din nou de pasărea Phoenix care renaște din propria-i cenușă. Îmi spui că mereu când erai copil îți doreai să atingi soarele, dorindu-ți să-ți riști viața pentru a ajunge aproape de steaua cu arsură mortală.


Mă iei de mână. Simfonia de culori începe. Ușor, cerul își deschide albastrul, întâi cu niște norișori albi, neuniformi, care se apropie unul de altul. Stăm în liniște, prinzând fiecare cadru din superbul peisaj. Încet, un galben plăpând schimbă culoarea norilor, în timp ce soarele își urmează traseul învățat cu mii de ani în urmă. 

Îți spun că la mare totuși e cel mai frumos apus. Te încrunți la mineși-mi spui să tac. Ai dreptate. Acum cuvintele sunt de prisos. Nu există niciun cuvânt, niciun strat lingvistic din nicio limbă a Pământului care să exprime trăirea momentului. Ai dreptate: răsăritul și apusul nu sunt momente în care să vorbești, ci în care să trăiești.

Norii îmbracă acum nuanțe de roz și violet pal și, dintr-o dată, ochii mi se liniștesc. Din soare mai rămâne o fâșie care îmbrățișează pământul, în timp ce luna și-a luat locul sus pe cer. Stele încep să apară, iar zenitul e îmbrăcat de cele mai liniștitoare culori.
- La ce te gândești? mă întrebi, luându-ți ochii de la cer.
- La mare. Mai sunt câteva zile și mă voi putea bucura de priveliște în oglindă. Marea mă așteaptă, cu câte un răsărit și cu câte un apus la dublu.

Mă gândesc la cât de liniștit și calm e totul la apus, de parcă timpul s-ar opri în loc, de parcă nu ar mai muri oameni de foame într-un colț al planetei, de parcă armata s-ar opri din micile războaie ca să admire coborârea soarelui, dorindu-și pacea, de parcă am trăi într-o lume lipsită de griji. Închid ochii și las imaginile apusului să-mi limpezească mintea. 
Vântul începe să bată, iar în scurt timp nori încărcați de ploaie se apropie și întunecă cerul. 
- Pare că s-a făcut târziu, brusc. Vezi? Cerul e din ce în ce mai negru, îmi spui, privind spre peticul de cer care ne stătea deasupra.
- Se pare că vine furtuna, dar privește încolo, spre oraș, îți spun, începe spectacolul argintiu. 
Un tunet se împrăștie uniform în jurul nostru. Știm amândoi ce urmează. Ne ținem de mână și așteptăm ca un fulger să despice cerul și pământul în două.

marți, 12 iulie 2016

J

Mi-ar plăcea să pot să-mi privesc sufletul. Din când în când, în momente de singurătate, să găsesc o portiță care să scoată sfera magică din tot trupul meu, să îl țin în mână, să-l privesc. Mereu m-am gândit că sufletul e peste tot în noi, în fiecare celulă, în fiecare fragment de ARN și ADN, în fiecare strop de sânge; și, la fel ca și Rh-ul, poate fi pozitiv sau negativ, pentru că, vezi tu, ne definește.
Mi-ar plăcea să îl privesc și să îi pun întrebări. Să îi găsesc poate, doi ochi migdalați care să mă privească înapoi, un nas finuț ca să simtă mirosul din atmosferă, o gură mică pentru a putea simți gustul vieții, urechi care să-mi audă întrebările. 

I-aș privi ochii și aș întreba cum e acolo. Cum e pe tărâmul acela care leagă afară de înăuntru,care ne menține visători și totuși conectați la realitate. Apoi l-aș întreba dacă bate, așa cum bate și inima. Dacă pulsează sânge, ori dacă trimite comenzi, ori dacă are vreo legătură cu Sistemul Nervos Central, deși deja bănuiesc că are. Când sunt stresată nu doar că mă înțeapă inima, dar intru și într-un fel de amorțeală cu tot corpul. Probabil atunci mă doare și sufletul, că doar...el e peste tot.
L-aș întreba cât de tare doare legătura asta cu inima și creierul. Mereu e o luptă între rațiune și judecata sentimentelor. Doar nu degeaba inima e singurul organ independent de creier. I-aș privi cicatricile și aș bănui că-l doare, că se sfarâmă ori de câte ori iau o decizie proastă. Mi-ar fi milă. Milă de mine și de sufletul meu.
Am luat o pauză. O zi, două, trei, aproape o lună. Mi-am găsit liniștea doar în cărți și teama în examene. Mi-am simțit inima în gât, creierul făcut ghem într-un colț al cutiei craniene, iar sufletul...ei bine, sufletul parcă mă privea dintr-un alt colț al camerei. Eram eu, față în față cu el. 


Am trecut cu vederea peste multe aspecte ale ultimului timp. Nu superficial, ci analizat dintr-un capăt în altul, cum ar face un critic de film. Cu filmul vieții mele. Știi, am stat și m-am gândit la tot ce înseamnă viața.Viața reprezintă o mulțime de ani de decizii. Și viața, în sine, este o decizie. Puteam să nu mai fim, nici eu, nici tu, nici colegul tău de apartament, dacă într-o anume zi, acum mulți ani, o femeie lua altă decizie pentru noi. Ori puteam să ne îmbolnăvim, apoi să ne decidem dacă spitalul e opțiunea cea mai bună sau mai merge leacul băbesc vreo 2-3 săptămâni, poate se alege ceva de noi. În fiecare moment luăm o decizie, care ne modelează destinul. Apoi ne întrebăm cum ar fi fost dacă...

Și-mi întreb sufletul cum ar fi dacă mi-aș asculta din nou inima. Mă privește. Zâmbește strâmb. Oftează. Îmi spune să decid după cum simt. Îi spun că e ambiguu totul, că sunt confuză și puțin speriată. Îmi spune că știe, îmi zâmbește cald acum, spunând că totul va fi bine. Îmi zice să am încredere și, când mă simt nesigură, să fac ce făceam când eram mică: să privesc spre stele, căci în ele voi găsi mereu răspunsul. 
Apoi, tot zâmbind, sfera drăguță îmi spune să o așez înapoi la locul ei, ca să se poată împrăștia în fiecare bucată din mine.


miercuri, 15 iunie 2016

Î.

Ascultă. Te-ai ars de atâtea ori și totuși, uită-te aici. La un pas de a cădea, din nou, pe muchia greșită de cuțit.
Tălpile-ți sângerează, dar tu continui să înaintezi pe lama fină a vieții. Pășești, orbită parcă de experiențele trecutului, spre inevitabil.
Mâinile-ți transpiră, o transpirație rece care îți alertează toate simțurile că ceva rău se va întâmpla. Te oprești pentru o clipă. Vrei să închizi ochii, chiar dacă știi că vei ameți și vei cădea când îi vei deschide. Vrei doar un moment de tăcere.
Pleoapele îți acoperă greoaie ochii. Acum inspiri și inima ți se liniștește. Liniște. Singurul element de care ai nevoie e liniștea. Un corb se aude zburând deasupra capului tău. Simți curentul aripilor fluturânde și, pentru o secundă, simți nevoia să te apleci pentru a-ți ține echilibrul.

Inspiri și te gândești la filmul ăla, de niciodată nu îți amintești cum se cheamă, dar acum îți vine: The Walk. Te gândești la nebunul ăla care a pus o coardă între Turnurile Gemene și s-a mișcat pe ea. Te gândești că așa ești și tu acum, în orice moment te poți dezechilibra, poți cădea, dar te oprești din mers. Dintr-o dată ți-e bine, pentru că nu mai simți durerea. Ești undeva în mijlocul drumului, expusă, într-un punct mult prea riscant al vieții tale. Dar ți-e bine. Ți-e al naibii de bine. 



Mereu ai crezut în Dumnezeu și mereu ți-ai spus că în momente de răscruce El va veni să te salveze. De data asta nu-L chemi. Știi că e pe acolo pe undeva, omniprezent, dar nu e aproape de tine. Nu-I simți vibrația. Îl lași. Nu-l strigi. E adrenalina ta, e provocarea creierului tău care, parcă, nu mai are de unde să secrete dopamină. Deschizi ochii și, așa cum ai anticipat, echilibrul se întoarce împotriva ta. Îți ridici mâinile așa cum ai văzut că mai fac acrobații și speri doar că nu o să se mai învârtă hăul ăsta negru cu tine. Și nu se mai învârte.


Începi să prinzi curaj și, în loc să te uiți în jos, te gândești ce poate fi tot înainte. Te gândești la ce ai oare de făcut în viață și de ce, în cele mai nepotrivite momente, ajungi din noi aici, mergând orbește pe lamă, încercând să înclini favorabil balanța. Și ți se pare că niciodată nu iese așa cum îți propui. Dar nimic nu e ușor în viață, știi, iar când ajungi din noi aici, îți repeți singur că ai pățit-o din nou.
Îți ridici capul și îți îndrepți umerii. Auzi cum toracalele îți trosnesc și mijlocul spatelui începe să te doară ușor. Începi să simți din nou durerea, dar de data asta e ceva productiv. Te motivează să mergi mai departe. Cu fiecare pas pe care îl faci simți că se va schimba ceva, începi să prinzi încredere că de data asta totul va fi bine. Cu o ultimă inspirație forțată atingi o urmă de sfârșit de lamă. Aștepți să se schimbe ceva. Îți permiți chiar să zâmbești. 

Dar nu se schimbă nimic. Drumul frumos e doar în mintea ta și trebuie să ai curaj să îl transformi în realitate. Pentru că realitatea, dragul meu, e doar întuneric.

miercuri, 1 iunie 2016

O.



Totul e bine, frumos. Îți zici că vine totul și se termină repede, că ăsta e momentul ăla prim, mega mișto și lacrimogen din viața ta. 
Îmi iau roba. Îmi iau roba după 12 ani de școală, să o spăl și să o calc, să o îmbrac mâine la cursul festiv. Mâine, 2 iunie 2016. Mă, cum s-a nimerit! Așa, în apropiere de ziua copilului și...în apropiere. Emoții, entuziasmeală, alea alea. Culorile liceului, uite cât de mișto sunt. Acum 3 ani făceam poze cu eșarfa vară-mii, pe care trona frumos anul promoției ei, lângă sigla liceului. Astăzi, mă uit frumos la roba mea, la eșarfa mea albastră și la smotocelul ăla mic, care nu știu nici măcar acum cum se numește, de stă atârnând de tocă. Tot albastru și el. 
Apoi, entuziasmată, m-am dus să îmi fac unghiile. Am zis să o iau din timp cu pregătirile, că deh...ca să fiu frumușică necesită timp. Am avut cu ce să mă iau: cu pregătiri. 
Dar apoi, acum, de fapt, m-am pus față în față cu bezna din cameră. Și m-am enervat teribil că Ria iar nu e aici, nici anu' ăsta. Să-mi spună la mulți ani și să mă frece la cap că totuși sunt prea mare ca să mai sărbătoresc ziua asta. Să-mi spună că totul va fi bine, că mâine nu o să mă împiedic și că nu o să cad pe scenă, iar că rochia îmi va arăta țut pe sub robă. Că la banchet o să fiu cea mai mișto și că o să se holbeze toată lumea la mine. Au trecut 7 ani și tu tot nu vrei să te întorci. Și mi-ai promis că în ziua asta o să fii lângă mine, o să mă aplauzi când o să-mi primesc diploma și că o să te miri iar că am reușit să termin liceul ăsta atât de lung. Dar nu ești, iar eu nu am cui să mă răzvrătesc că m-ai lăsat singură. Și lucrul ăsta mă sfârșește.

vineri, 27 mai 2016

N.oapte

Într-o zi mi-am dat seama că nu întotdeauna avem de parcurs un drum liniștit prin viață. Vin niște momente în care realizăm că nu mereu deciziile noastre ne duc le calea ușoară și ne dăm seama că, la sfârșitul unei astfel de zile, amintirile sunt cele care rămân. Și învățăm să le apreciem.


Era martie, era noapte, iar în acea noapte era frig; credeam că e mult prea frig pentru a-mi încălzi sufletul sfărâmat. Când privirea mea neclară a deslușit umbrele trupului tău în întuneric, am simțit explozia de fluturi amorțiți după iubire prinzând, după mult timp, viață. 
Eram obosită în acea noapte. Eram obosită după lungi căutări, eram obosită, stând în Unirii cu mii de bucăți de suflet strânse în pumnii ascunși în buzunare. Obosită să lupt acolo unde bătălia era de mult compromisă.

În acea noapte, înconjurată de luminile frumosului oraș, de râsetele înfundate ale petrecăreților din Cafeneaua Piața Unirii, am hotărât să mă las purtată de val. Mi-am dat răgaz câteva clipe, în timp ce te priveam apropiindu-te și mi-am spus că asta e clipa în care o iau de la capăt. Mi-am permis, după mult timp, să respir. Te-am privit din nou în ochi și am simțit că am făcut-o pentru prima oară. Am văzut în ochii tăi aceeași strălucire pe care o văzusem în noaptea în care te-am văzut pentru prima oară, cu luni în urmă. Începutul a fost bun: am inspirat și am râs. Iar tu ai râs alături de mine.

În acea primă clipă în care ne-am atins, am reușit să dau drumul bucăților de suflet. Le-am lăsat în buzunar, fără să mă gândesc, și te-am atins când tu mi-ai rostit numele, cu voce tare, pentru prima dată.
Ar fi trebuit să-mi fie frică; ar fi trebuit să las zidurile minții mele ridicate, așa cum am învățat de la cei mai buni că e bine să fac. Ar fi trebuit să te privesc în ochi, să-ți citesc povestea și să-i întorc pe ai mei, fără să te las să o citești pe a mea. În acea noapte te-am lăsat să culegi bucățile sufletului meu, să le ții în palmele tale și să le lipești cu grijă. Mi-ai spus să-ți țin de cald, iar eu te-am luat în brațe, așezându-mi inima agitată peste a ta. Mi-am așezat capul pe umărul tău, iar cu vârful nasului ți-am urmărit atent pulsul prin carotidă. Am inspirat din nou, lipită de tine, apoi am căscat. Iar tu ai râs. Iar eu am râs odată cu tine. Atunci am simțit că mi-am regăsit bucățile pierdute din mine și, am simțit că, pentru moment, sunt în locul în care trebuie.

În acea noapte am învățat că nu e obligatoriu să se întoarcă sufletul acolo unde tu pui cel mai mult suflet. Am învățat că dacă îmi pasă, nu e musai să fiu înconjurată de oameni îngrijorați pentru mine. Atunci mi-am dat seama că acolo unde există încă un motiv, va mai rămâne puțin timp pentru a sta; dar în acea noapte am descoperit că timpul meu e de mult scurs și am hotărât să-mi calc pe suflet și să plec.
În noaptea aia am hotărât că trebuie să fiu fericită așa cum nu am mai fost vreodată. Și atunci am decis să-ți zâmbesc și să îți spun că ne vedem și mâine.

miercuri, 18 mai 2016

N.


Ascult. Privesc cum apa dansează în spasme în timp ce curge în cadă. E târziu, e semi-întuneric aici. Ochii mi se închid, respirația mi se încetinește. Mă las ușor spre transparentul apei; îmi las capul pe spate și, dintr-o dată, îl simt mai greoi. Nu mai vreau să mă ridic, ori mai bine zis, nu pot. Ceva mă trage în jos, iar eu mă las purtată, închizând ochii. Aud sunetul de înfundat, când urechile mele ating jumătatea umplută a căzii. S-a făcut liniște dintr-o dată; acum am înțeles că asta îmi doream, de fapt, să ascult. 

Aud înfundat, dar puternic, zgomotul I și zgomotul II, sincronul binecunoscut al deschiderii și închiderii valvelor inimii mele. Aici se aude, pentru că liniștea domnește. Aici se simte, de parcă prin artere și arteriole mi s-ar mișca ceva. Alunec încă puțin. Simt cum apa îmi cuprinde ușor fața, țin în continuare ochii închiși și îmi las chipul încruntat printre micile unde ale apei. 
În secundele care trec parcă mult prea greu mă gândesc la oameni. La ființele care trăiesc alături de noi. La persoanele care reușesc să ne transforme complet starea. Mă gândesc la femei și la bărbați deopotrivă. Mă gândesc la cum reușim să creăm un echilibru și să egalăm balanța acestor două lumi., chiar dacă rar recunoaștem că există o egalitate între sexe.
Mă gândesc la noi doi, separați și totuși împreună, cu o legătură spirituală fabuloasă. Mă gândesc la cum ne dorim să ne arate viețile. Niciodată nu suntem mulțumiți de ele așa cum sunt, așa că ne imaginăm cum ar fi dacă...

Mi-aș dori să putem transforma ura în dragoste, tristețea în fericire, să fim proprii noștri super-eroi. Mi-aș dori să ne putem iubi pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am putea fi într-un Univers paralel, dacă toate planetele s-ar alinia în favoarea noastră. Mi-aș dori să ne putem contopi inimile și mințile împreună, să formăm un logaritm neștiut al unei iubiri veșnice. 
Aș dori să te privesc în ochi atunci când pierzi și să îți reamintesc că a fost doar o zi proastă, că totul merge mai departe, că totul va fi bine. Aș vrea să învățăm să avem încredere în noi, pentru ca mai apoi să putem avea și în ceilalți.

Și, în tot timpul ăsta, mă gândesc la cum ar arăta toată viața noastră într-o liniște perfectă, într-o liniște fără imagini, o liniște aproape tulburătoare. Și vrei să știi ce s-ar întâmpla? Nimic. Nu ne-am mai putea îmbrățișa, dar am putea să simțim profund căldura trupurilor noastre atunci când nu mai vor să se dezlipească unul de celălalt. Ne-am putea găsi în întuneric, iubind orbește, dar iubind profund. Nu ne-am mai putea vedea defectele, dar am ști cum să facem totul să pară perfect. Nu am mai sădi ură între noi, pentru că nu am mai avea de ce să ne urâm. Am ști să transformăm eșecurile în lecții de viață. 
Am învăța să ne simțim, să ne apropiem unii de ceilalți și să ne iubim, indiferent de cum ar arăta totul într-o suprapunere de imagini. 


Secundele au trecut prea repede. Aerul meu s-a diminuat, până am simțit că mă prăbușesc. Trag adânc aer în piept, dar plămânii îmi sunt invadați de apă. Panica mă cuprinde, deschid ochii, încerc să mă apuc cu mâinile de realitate, dar totul pare atât de instabil...
Mă ridic. Probabil iar am adormit în cadă, iar când adorm în apă, întrebarea cum ar fi dacă? prinde viață în mintea mea. O cuprinde. O prinde. O zbuciumă. Inspir adânc. Mă calmez. Închid ochii. Mă gândesc cum reușim să facem față realității. Dar e prea târziu să mai pun întrebări. E momentul să găsesc răspunsuri.

marți, 1:45

duminică, 8 mai 2016

Scrisul vindecă





M-ai întrebat de ce scriu. M-ai privit în ochi și după o pauză de câteva minute și un fum de țigară m-ai întrebat de ce scriu. 


Ți-am spus povestea de atâtea ori, încât normal ar fi să mă enerveze întrebarea ta. Dar nu se întâmplă asta. Închid ochii, inspir și te rog să îmi dai și mie o țigară.
„N-ai mai fumat de mult”, îmi spui, de parcă mi-ar fi păsat în momentul ăsta de ăia doi ani în care fumul iscoditor a intrat doar pasiv în plămânii mei. Mă lași în lumea mea. Îmi oferi pachetul cu totul, mă lași pe mine să aleg otrava. Nu prea îmi pasă. Iau a treia țigară, aia pare să aibă ceva special. O aprind. Simt cum plămânii deja protestează, iar emisferele se întreabă ironic dacă sunt sănătoasă la cap. 



„Știi doar că scrisul a contat mereu pentru mine, mai ales în momentele urâte în care mă gândeam, ori, mai bine spus, conștientizam că Ria chiar nu se mai întoarce niciodată. Mi-a luat aproape un an de zile să mă gândesc că nu o să o mai văd niciodată pe ea, străbunica mea dragă, enervant de frumoasă și la 84 de ani și ușor înțepată. Știi, a fost mereu o femeie puternică. Roșcată cu ochi albaștri, în tinerețile ei a fost chiar o femeie mișto. Și guralivă. Probabil de gura ei s-a dus așa de repede și străbunică-miu. Atât de repede încât nu a mai avut răbdare să mai aștepte încă 4 ani să mă nasc și eu. S-a dus. Și eu am auzit doar poveștile.

Din povești, citite de data asta și nu ascultate, am început și eu să scriu. Am vrut să las în urma mea povești pentru alții, atât vesele cât și din alea de boceală, știi doar că mă pricep la alea.

Uită-te la noi, acum. Stăm lipiți de peretele Bisericii albe, care în lumina acestor nori pare mai gri și mai tristă ca niciodată. O să înceapă ploaia, măcar de ar apuca să-l bage pe omul ăla în groapă, să meargă pe lumea ailaltă pe uscat. Uită-te la noi. Suntem aici, privim, plângem, regretăm, râdem în amintirea omului ăsta, fără să putem să schimbăm ceva. Pur și simplu, într-un moment al vieții, nu mai avem puterea să ne înfruntăm soarta. Și atunci ducem la bun sfârșit misiunea noastră pe pământ: ne-am născut, ca să trăim, ca să murim. 

Gândește-te altfel. Cum ar fi să nu se scrie despre lucrurile astea? Să nu vrea nimeni să le consemneze undeva, în cel mai întunecat colț al unei încăperi, să scrie pe cea mai modestă bucată de hârtie. O amintire. Un gând. Un zâmbet, printr-un banc. O urmă de parfum scump. Niște buze roșii. Niște versuri care să te facă să simți până în mijlocul oaselor. Ori taine ascunse pe care doar tu să le știi.

Mă urmărești? Oamenii nu au scris neapărat când au fost fericiți. Au scris în cele mai negre și apăsătoare momente. Au scris după ce s-au ținut câteva ore de cap, în încercarea de a vindeca o migrenă. Au scris după ce au băut, după ce au pierdut pe cineva. După ce au fost trădați. După ce au plâns sau după ce au fost dezamăgiți. Au scris după ce le-a fost inima spartă în mii și mii de bucăți. Și poate că și acum, după perioade lungi, inimile lor încă se reîntregesc, prin cuvinte.
Am vrut să nu mai scriu. Știi bine momentul. Am vrut să mă las de scris pentru că simțeam că nu mai are rost, că mi-a trecut, m-a ajutat, mi-a redat un oarecare echilibru psihic. Nu am putut. Pur și simplu nu am reușit.

Am stat să mă gândesc dacă oamenii optimiști chiar sunt fericiți în momentele în care scriu. Vrei să-ți spun drept? Chiar sunt. Am scris și eu la fericire, dar...ceva stopează trăirea intensă. Ceva parcă a stat între mine și cuvintele mele. Nu am reușit să le simt atât de aproape. Nu au vibrat pe aceeași tonalitate cu mine.

Am învățat că scrisul vindecă. Oricât de mult am încercat să neg existența acestor două cuvinte-mpreună, nu se poate. Scrisul m-a vindecat. Când lumea m-a biciuit cu vorbe, tot vorbele au fost cele care m-au ridicat. Când oamenii mi-au împărtășit cuvinte, le-am întors și eu la fel, dar cu un zâmbet, ori cu un obraz pregătit să își aștepte palma. Am scris ca să vindec sufletul meu și ca să alin sufletele altora. Am făcut povești care să atingă oamenii, fără să mă simt vinovată de cum vor atinge cuvintele mele. Și unde. Am scris pentru a mă elibera. Și la scris nu o să renunț niciodată.
Acum înțelegi, de ce scriu?  Pentru că scrisul înseamnă vindecare. Și pentru că oamenii au nevoie să învețe să se vindece și singuri, cumva. ”

joi, 28 aprilie 2016

2.0

Să privim partea bună a lucrurilor. Să ne privim direct în ochi și să rostim adevărul.
Îmi place când mă atingi. Îmi place când mă ții de mână, când mă gâdili ușor cu degetele pe pielea dezgolită. Atunci cutremuri zidurile de rezistență ale lumii mele.

Îmi place când îmi întorci palma spre ochii tăi, iar apoi, cu un oftat amuzant îmi spui: Iarăși ai cerneală verde pe degete. Iar scrii cu acel stilou? Ce ai mai creat acum? Dă-mi să văd.

Îmi place interesul cu care îmi privești mâinile atunci când ating în treacăt un caiet, o foaie sau un simplu instrument de scris. Pot citi în ochii tăi că ai înțeles, în sfârșit, că pentru mine elementele acestea înseamnă artă. Îmi place când știi că tu ești punctul de plecare al inspirațiilor mele, când fiecare mișcare a ta o percep ca pe ceva frumos, o creație unică pe care am privilegiul să o privesc.



Îmi place să mă iei în brațe și să-mi mângâi părul de sus până jos. Îmi dă o senzație de liniște. Știi doar cât de agitată sunt uneori, iar brațele tale în jurul meu nu fac decât să-mi stăpâneacă agitația. 
Îmi place să-mi șoptești la ureche despre cum mă vei trezi mâine dimineață la răsărit, să-l privim din balcon împreună, înveliți într-o pătură, așa cum vom face și în seara aceasta cu apusul. Îmi place și mai mult doar pentru că vrei să mă ții de mână la răsărit, chiar dacă nu mai am Malu Wilz pe față și tuș pe la ochi. Îți place să mă vezi naturală, chiar dacă un coș mic e acum pe obrazul meu stâng. Îmi spui să-l las în pace doar, să nu-l mai ating că o să treacă singur.

Îmi place să mă suni în miez de noapte și să mă întrebi dacă dorm, chiar dacă deja ne-am spus noapte bună de 30 de ori în ultimele 15 minute. 
E mai amuzant când râzi de mine atunci când plâng în cele mai nepotrivite momente ale filmelor, cum mă iei în brațe și îmi spui că e doar e în regulă să plâng la filme.

Îmi place să simt cum mă cuprinde dragostea atunci când te uiți la mine din celălalt capăt al holului; e minunat să simt cum mi se încălzește tot trupul, mi se înmoaie genunchii și ochii îmi sunt înțepați de niște lacrimi dulci, de bucurie. Bucuria de a fi, bucuria de a iubi, bucuria de tine.


Hai să ne privim în oglindă împreună, ținându-ne de mână și să vedem două bucăți de întreg unite, nu două jumătăți potrivite să formeze un întreg. De jumătăți e plin pământul, dar noi putem fi un întreg la pătrat, împreună.


duminică, 24 aprilie 2016

M.

Privesc liliacul înflorit. Stau pe jumătatea de bancă atinsă de soare și citesc din Alexandru Chermeleu. Fiecare cuvânt îmi trece întâi prin ochi, o fotografie de ansamblu a paginii, apoi pe buze, simțind cum fiecare cuvânt se atinge de papilele mele gustative, apoi pe piele, îmbrățișate de razele soarelui.

Las cartea deoparte și închid ochii. Încerc să memorez fiecare cuvânt, să-l înțeleg, să-l trăiesc. Simt cum mușchii mimicii se zbat ușor, undeva între un posibil zâmbet sau o față serioasă, întrebătoare. Deschid ochii. Acum, ghemotocul de blană triplat stătea în brațele mele. Își bagă ușor gheruțele în operația mea, să se fixeze mai bine. Îmi vine să o alung, dar mă gândesc la puiuții care stau în burtica ei, gata gata să vină pe lume. Îmi scot ghearele din ceea ce a rămas o amintire de apendic, și îmi continui meditarea. 

Soarele dispare de pe bancă; pielea mea începe să prindă aspectul îmbulinat, de găină. Vântul îmi zbârlește părul prins cu un clește prea mic. Îl dau jos, cu ochii tot închiși și las curentul să-mi învârtă părul și ochii și să-mi răstălmăcească mintea. 





Mă gândesc la mine. Mă gândesc la cum, de prea multe ori, am pus alte persoane înaintea mea; mă gândesc cum mi-am întipărit în minte amintirile frumoase cu oamenii nepotriviți și cum mi-am îngrădit standardele. Și așteptările. Și mintea. Și...inima.

Mă gândesc cum, poate de prea multe ori, am ales să privesc în ochi problemele altora, în loc să mă îmbrățișez strâns cu umbrele problemelor mele. 

Mintea-mi zboară spre acele momente în care am ales să nu fac nimic, din teamă ori din neștiință. De teama de ce vor spune alții despre mine. Acele momente în care am rămas cu telefonul în mână, cu screen-ul aprins, dar cu degetele paralizate pe butonul de "Trimitere". De teamă. Acum, de regrete. Regrete că nu am trimis la timp, că nu am spus la timp, că nu am simțit la timp. Că nu am zâmbit la timp. Că nu m-am oprit la timp. Ori că nu m-am iubit la timp. 

Meditez asupra oportunităților lăsate să treacă pe lângă mine, brutal. Fiecare ratare a rupt o bucățică din mine și a lăsat în schimb un înlocuitor ciudat, un aliaj între regrete, resemnări și scuze plauzibile. Mă gândesc la cât de des am pus virgulă, formând fraze lungi, făr' de predicat, în loc să folosesc propoziții scurte și să scriu simplu povestea vieții mele. Dar când s-a pomenit ca omul să se mulțumească cu ceva puțin și simplu?!


Deschid ochii. Buzele mi se mișcă într-un murmur aproape mut, dar care bâzâie consistent în labirintul osos al urechilor mele. Pe ele mi se așterne gustul amar al trecutului, trecut care încearcă, din nou, să pună stăpânire pe mine. 
Dar m-am gândit prea mult. Și așa mi-e cel mai bine. Fără urme, fără trecut, într-un prezent continuu, care lasă loc unui viitor grandios. 
Așa-mi stă cel mai bine. Întreagă. Cu mine.

joi, 21 aprilie 2016

L.

Trag aer in piept. E ok, sunt doar noxe. Am liber sensul meu de mers și totuși nu traversez. M-a făcut permisul pieton prudent. Închid ochii pentru o secundă. Îi redeschid; mă răzgândesc. Fac dreapta-mprejur. Pe bancă în fața mea era așezată aceeași bătrânică, aceeași față semi-tristă care venea mereu aici să hrănească porumbeii. Acești porumbei și probabili toți porumbeii din oraș, la fel ca aia din Singur acasă. 
O iau de nebună pe străzi. E ciudat cum sunt în cartierul meu, dar străzile ori blocurile astea îmi par total necunoscute. Fiind distrasă de propria-mi minte, privesc atentă în jur să îmi iau niște repere, căci e foarte probabil să mă rătăcesc. Privesc toți copacii. În funcție de cât de scuturați sunt de flori îmi dau seama care din ei sunt cirești amari. Mă opresc lângă unul, îi privesc măreția și inspir, inspir natură. 


M-am așezat în pat. În sfârșit s-a uscat păturica. Am una exact la fel, pe roz, doar că niciodată nu am putut să ii spun păturica. Păturica e doar cea verde, cea care îmi lasă scame pe pantaloni atunci când adorm pe ea fără să mă schimb. Acum păturica miroase a lavandă. E atât de importantă încât am cărat-o după mine două săptămâni la Iași. Nu are nicio semnificație aparte ori vreo conexiune spirituală între mine și altă persoană. Suntem doar eu și păturica verde. Mă ascund bine sub ea, închid ochii și îmi imaginez weekendul de la bunica. 


Când am ajuns în fața casei, m-am descălțat, mi-am lăsat stresul, examenele, toate energiile negative în balerini și am pășit, stângaci, desculță, pe iarbă. Am stat așa, mișcându-mi picioarele de colo-colo în iarbă, simțind cum pământul îmi oferă toată energia lui. Abia se terminase o ploaie ușoară de primăvară, iar iarba încă avea mici broboade de ploaie în ea.

Privesc cerul. Nici urmă de nori, doar un albastru deschis, plăcut privirii. Cobor privirea și mă uit spre copacii care stau să-și pocnească al doilea rând de flori. Totul (re)devine vesel și colorat, iar eu nu pot decât să privesc în jur și să mă bucur. Las soarele să-mi încălzească mâinile dezgolite. Svetlana stă tolănită la soare lângă mine. Pentru o felină blănoasă ca ea, nu e nici foarte cald, dar nici foarte frig, vreme numai bună de tors în iarba proaspăt spălată de ploaie. Inspir adânc, iar aerul mi se pare atât de curat, încât mă dor plămânii de la inspirul forțat. Vreau ca oxigenul să ajungă în fiecare celulă din corpul meu și să rămână stocat undeva și pentru celulele care sunt în formare. Gândul acesta îmi dă totuși fiori. 
Mă gândesc că acum O2 avem (încă) în cantități mari, dar noi preferăm să ne clătim plămânii cu noxe și aer poluat, fără să apreciem cu exactitate faptul că nu trăim totuși într-o bulă cu aer curat pe care să-l tot folosim. 
Îmi scutur buclele și încerc să îmi alung imaginea terifiantă de pe internet cu oameni printre ruine, purtând măști de gaze. Mă bucur de prospețimea aerului de munte și încerc să-l țin în mine cât mai mult...
Privesc spre soare, încerc să îl ating cu privirea, mă orbește. Închid ochii, fără să-mi cobor privirea. Simt cum mi se încălzesc pleoapele, apoi mâinile, apoi tot trupul mi-e cuprins de căldură...


Deschid ochii. Sunt în camera mea, din nou, învelită de păturică. Cum bănuiam, pantalonii îmi sunt plini de scame verzi, dar de data asta nu mă plâng, nu oftez, ci doar mă bucur că sunt acolo. 
Iar eu...eu mă bucur că sunt aici. 

luni, 11 aprilie 2016

Onco.

Îmi privesc buzele. Acum par mai vineții și parcă am stat vreo trei zile să mănânc doar lămâi. S-au strâns într-o linie subțire și s-au pecetluit cu tragicul gust al sfârșitului. 
Îmi simt buzele reci. Acum au pe ele gustul amar de moarte, moarte care începe să posede un trup cald.

***

Plouă. Pe puntea care leagă onco de boli infecțioase, papucii îmi scârțâie sinistru. Privesc oamenii ieșiți afară să fumeze: oameni terminați, sfârșiți de orice gram de speranță. 
Intru. Încep să număr saloanele, căutându-l pe cel în care trebuie să ajung. Privesc spre ușile albe cu dezgust, pentru că știu că în spatele lor, mai devreme sau mai târziu, își va găsi lăcaș moartea. 

Câteva dintre ele sunt deschise, așa că automat ochii îmi zboară spre paturile în care zac parcă figurine de ceară, așteptându-și cumplitul sfârșit. Holul nu e lung, dar nu mă grăbesc. Îmi acord tot timpul din lume să mă familiarizez cu peisajul, să privesc pereții de un galben pal, să inspir și să expir resturi de morfină și citostatice rămase prin aer.

Privesc în jos spre sacoșa cu presupusa mâncare; în ea se află probabil o ultimă dorință a ei. Două plicuri de 3 în 1, făcute cu apă, biscuiți și banane. Un fel de cremă care să o hrănească măcar pentru următoarele ore, căci glucoza nu îi mai este suficientă pentru trup. 

Ajung. Trag aer în piept și intru. Șocul a fost prea mare când am văzut conștiența de pe chipul ei. Niște ochi blânzi, obosiți de la atâta luptă cu nemiloasa boală, mă priveau de deasupra tubului de oxigen. Îmi amintesc perfect sunetul: un bolborosit ciudat și iritant, neliniștitor. A fost sunetul care m-a trezit din anestezie acum un an. Îmi amintesc perfect senzația: senzația că uiți să respiri, dar parcă bolboroseala aia nu îți trimite suficient aer, vrei să deschizi gura să inspiri, dar atunci te îneci. Un lucru prea riscant acum pentru ea.

O privesc direct în ochi. Îi spun că totul o să fie bine și că arată foarte bine. Îmi spune că nu mai poate și că nu mai vrea. Îmi arată vânătăile de câțiva centimetrii buni de pe piele. Îmi spune că nu mai are vene și că vrea doar să se termine totul. O întreb dacă vrea morfină, îmi spune că nu îi place, că îi face rău. O privesc. Mă privește. Îmi spune că o să dea Dumnezeu și o să am un viitor strălucit. Îmi spune că o să fiu un doctor bun și sclipitor. Îmi zâmbește și își cere scuze că vorbește în șoaptă. 
O întreb de CT și îmi spune că nu poate să îl facă. Îmi explică în șoaptă că nu poate să bea doi litrii de apă și că organismul e prea slăbit pentru substanța de contrast. Îmi repetă că nu mai poate. Îi spun să lupte, că poate, că e puternică. Mă privește în ochi și oftează. 

Aș mai sta dar simt cum ochii ei nu mai suportă lumina aprinsă. Îi spun că plec, dar că ne vedem curând. Îi repet să fie puternică. Îmi spune milioane de mulțumesc că am trecut ca să o văd și își cere iertare că e așa. Îi spun să nu o facă. Mă gândesc dacă să îi spun și eu să mă ierte. Pe mine așa m-a învățat mamaie: când un om suferă și e aproape de momentul marii treceri să-ți ceri iertare. Poate i-ai greșit, poate nu, dar să lași omul să se ducă dincolo cu sufletul împăcat. Ezit. Totuși nu o fac. Mă gândesc că mai are o speranță, una care e posibil totuși să o stoarcă de ultimele puteri, ori poate să o îmbărbăteze. Fără să mă gândesc mă aplec, o mângâi pe obraz și o sărut pe frunte. O las zâmbind și sting lumina când plec.



sâmbătă, 9 aprilie 2016

K



Se aprinde ecranul telefonului. E acolo, pe masă, dat pe cel mai silențios mod posibil. E o stare...din aia de ploaie de vară: sufocantă.

Da? mă gândesc totuși să răspund.

Mă auzi? Ești acolo?

Da, răspund din nou în șoaptă, de parcă aș vrea să nu trezesc pe cineva.

Nu dormi, știu că nu dormi, dar mi se pare că ai ceva...

Doar ți se pare, ai dreptate. Nu e nimic, poți să continui cu ce făceai.

Dau să închid. Mă strigi. Îmi strigi numele de parcă am trântit iarăși portiera.

Unde ești? te întreb, cu gândul că o să te distrag cumva. 

Sunt la intrarea în club, dar aproape de tine. Așa mă simt. 

Am lăsat pixul jos, am închis cartea și am așteptat sunetul. Nu a venit. Erai afară să-mi vorbești, nu să fumezi. M-am așezat în pat, iar în momentul în care capul meu a atins perna, din colțul ochiului a plecat o lacrimă, o lacrimă confuză. 

Îmi lipsești, am șoptit din nou. M-am ghemuit pe o bucată de pat, de parcă se întâmpla ceva rău după recunoașterea dorului. Nu trebuia să mă auzi.

Mi-e dor de tine, mi-ai zis, dar știu că o să ne vedem curând și gândul ăsta...hmm, nu știu, îmi dă o stare de bine.

Zâmbesc, cu un oftat inofensiv.

Zâmbești acolo? mă întrebi calm, ușor amuzat. 

Am simțit cum mi se oprește inima. Da, știu, de obicei, oamenilor normali le bate inima mai tare, dar eu nu am mai simțit-o. A fost direct, sincer și...profund.

Zâmbesc, îți zic. Și doar ți se pare că am ceva. Sunt bine și mă bucur că te-am auzit.

Perfect! Să rămâi bine, da? Fumez o țigară și intru. Te sărut. Să zâmbești.

Zâmbesc, mi-am spus, ți-am spus și mi-am liniștit sufletul, cu tine. 

miercuri, 6 aprilie 2016

J

Vrei doar să dormi mai mult. Te gândești profund la lucrul ăsta, încerci să îți forțezi mintea să caute o amintire, să se agațe de ea și să cazi într-un vis frumos. Subconștientul tău deja s-a activat, ușor încep să ți se dezmorțească simțurile și pur și simplu știi că în curând va suna alarma. 
Ai adormit din nou cu telefoanele pe pernă, iar când îți sună alarma, bineînțeles că ești pe partea cealaltă; încerci să o lași acolo în surdină, să-ți bagi capul sub pernă și să-ți vezi de somn, dar ai setat să îți urce treptat volumul. Good job, girl, good job. Cu ochii închiși încă încerci să îți dai seama cum să o oprești de tot și ca de obicei nu-ți iese. O amâni. 6:59. Bzzz bzzz bzzz. De data asta, enervată, deschizi ochii. Oricât de mult ai depinde de telefon, acum nu vrei decât să îl izbești de parchet, să vezi cum sufletul lui de telefon crapă. Dar vezi imediat cuvintele pe care, super adormită, ți le-ai setat azi noapte la alarmă: You are beautiful today. Îți ești dragă. Îți permiți, în sfârșit, să-ți fii dragă.
Ești prea plictisită ca să îți alegi nu-știu-ce haine. Să fie doar ceva prin care să nu ți se vadă cele două cicatrici aproape identice care stârnesc atâta curiozitate. Te uiți la ele, la tine, în oglindă. Îți amintești de vară. Îți amintești cum a venit tipul ăla la tine și te-a întrebat: De ce ți-ai făcut două cicatrici? E interesant, nu am mai văzut astfel de tatuaje până acum. Râzi ca nebuna singură în fața oglinzii. De-ar fi știut el poveștile acelor cicatrici...dar e bine când oamenii văd o artă din ele; hai să lăsăm așa lucrurile. Ai 13 minute pe ceas la dispoziție să îți așezi pe pat toate 5 cutiile de bijuterii. Nu contează cu ce ești îmbrăcată, contează ce gablonțuri o să porți azi. Ca întotdeauna, inelele pe degetele mijlocii: unul mic și finuț pe mâna dreaptă, unul mare și impunător pe mâna stângă. Azi alegi felina. Dintre toate inelele pe care le ai, tu alegi aproape zilnic felina. Te uiți pe geam; azi pare o zi pentru cercei mici și îi alegi pe cei cu pietre verzi, strălucitori. Nu te machiezi, pentru că știi că cerceii îți vor scoate ochii în evidență. Grijania lor de ochi.
Pleci grăbită. Nici măcar nu stai să-ți bei cafeaua pentru că știi că oricum o să chiulești doar ca să mergi să îți iei una, ori două, ori de câte o fi nevoie ca să îți urce și ție un pic pulsul la 65. Să pari un om normal, chiar dacă încep să-ți tremure mâinile de la cofeină. Aceeași cafea lungă, fără lapte, cu puțin zahăr.
Aștepți nerăbdătoare mesajul ăla, dar cofeina ți se urcă la creier și-ți bagi picioarele. Îl dai tu. 3 secunde apoi observi că în colțul din dreapta al telefonului ți se arată lumina argintie, cam ca luminița de la capătul tunelului. Știi deja cam ce o să găsești scris acolo și, pur și simplu zâmbești. Așa, ca un copil tembel care aleargă prin bălți pe timp de ploaie. Cam asta și simți, fericirea aia nebună, dar nebună pe cofeină.
Totul a părut normal azi, deși nu s-a petrecut nimic ciudat. Nu ai țipat la nimeni, nu ai dormit cu capul pe bancă, nu ai fost rebelă să nu scrii la oră. Ai fost fericită și așa ar trebui să meargă lucrurile cu oamenii: ar trebui să fie fericiți. Dar ajungi acasă și te oprești pe hol, în fața oglinzii. Îți arunci geanta lângă perete și te așezi turcește pe covor, cu fața spre tine. Nu-ți spui nimic. E doar liniște, liniște întreruptă de niște păsărele care cântă la geamul tău. E anormal de liniște pentru ora asta a după amiezii. Ridici ușor ochii și te privești...în ochi. În ochii ăia neobișnuit de verzi. Vezi întunericul din pupilele tale și pur și simplu începi să plângi. Fără motiv, fără să îți pese că urli. Pur și simplu plângi, anormal de mult și de tare. Neavând motive îți dai câteva, ca mai târziu să nu te întrebi ca fraiera de ce naiba ai plâns din nou, după atâta vreme. Te gândești la ce personaje au mai murit prin seriale, te gândești de ce naiba nu îți iese rețeta aia de prăjituri aproape niciodată, te gândești că te-ai săturat de orașul ăsta și că vrei să te cari mai repede din el. Aproape că te-ai liniștit, dar te privești iarăși direct în verde și bocești iar.
Ți-a fost super bine să te descarci. Acum ziua ta pare aproape completă, simți în sfârșit că ceva a ieșit din normal și a ieșit bine.

Știi acel moment în care simți că ai făcut azi ceva super bun și ai schimbat lumea în puțin mai bine? Da, nici eu.



duminică, 27 martie 2016

i.

Câteodată e teribil să fii femeie, jur. Niciodată nu mi-am dorit să se schimbe chestia asta, deși cam o dată pe lună mă apucă așa niște gânduri doar, dar le țin pentru mine înainte să mă observe cineva și să se întrebe la ce dracu' mă gândesc.
Dar mă uit așa la mine; slavă Cerului că nu o să am vreodată nevoie de vreo operație estetică; asta doar în cazul în care mă hotărăsc să torn așa, vreo 15 copchii cum se cam poartă în ziua de azi, iar atunci de voie, de nevoie va trebui să o fac și pe asta. Dar cum ziceam, mă uit așa la mine. Ia și periază-ți părul de un trilion de ori pe zi, ca să nu se încâlcească, dar ai grijă totuși că ăla de urmează să iasă e mic și rebel și oricum tot ca o mătură vei arăta; așa, așa, smart girl, bagă placa în el să aibă coafeza de tuns bine bine când mai ajungi pe la ea. 
Acum fă-ți unghiile, la mâini mai e cum mai e, dar la picioare, hai, încearcă tu, femeie, să-ți bagi suporții ăia și să-ți dezlipești cu forța degetele, să vezi ce bine o să-ți fie când propriul tău corp se va răzvrăti împotriva ta. De ce avem nevoie totuși de despărțitoarele astea de degete? Ah da, pentru că suntem femei și trebuie mereu să arătăm bine ca să nu mai fim luate peste picior. Păi, cum, nu e de ajuns că suntem sexul slab, acum să fim și „ slabe” și neîngrijite? Nț nț nț.
Acum, înainte să te culci, asigură-te că ești periată, aranjată, demachiată, ca să nu te trezești dimineață un zombie leșinat cu urme de dermatograf întins de la un ochi, peste nas, la celălalt, ah, și să nu uităm de parfumată, cine știe ce moș Ene tinerel vine și-ți aruncă cu praf de vise în ochi. Ai vrea să dai bine totuși, nu?
Mai dă o unghie cu ojă, mai scrie un rând. Sper că nu uiți, măi, femeie, de programările la epilat și la pensat, dar nu uita să-ți verifici calendarul micuț pe care-ți notezi zilele, să fie un after și nu un before, ca să nu ajungi iar la cosmeticiană și să-i ceri să te anestezieze ca să nu mai doară.
Dar știi ceva? Nu mă mai plâng. Noi nu ne plângem niciodată, ci doar ne exprimăm și ne povestim viața palpitantă prin care suntem nevoite să trecem. 
Noi nu ne plângem că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm, dar cad rafturile cu totul din dulap de la atâtea haine. Pur și simplu...nu ne mai atrag. 





Azi nu mă plâng. Azi a fost o zi mișto, de la un capăt la celălalt. Nu știu cum, de ce, ce astre s-au aliniat pentru sau împotriva mea, dar a mers; și sper să se mai repete. Azi mi-am luat flori, ceva anormal pentru mine, dar am văzut buchetul ăsta mic și colorat de trandafiri și nu mi-am putut lua ochii de la el, l-am pus în coșul de cumpărături. Apoi în cea mai simplă și mică vază din casă. Apoi pe biroul meu. S-a luminat camera și mi-a dat o stare de energie pozitivă. 
Apoi m-a apucat hărnicia și, hainele alea multe de stau ticsite prin dulapuri, bam, jos cu ele. Le-am înșirat pe covor, pe toate. Am zis că nu le păstrez pe toate. Și nu le-am păstrat. Le-am selectat atent și am dat deoparte multe amintiri. Poate prea multe. Le luam în mână și începeam: oh, uite, tricoul ăsta l-am purtat atunci când... sau rochia asta o aveam pe mine când am fost prima oară... Dar amintirile rămân, mi-am spus. Și nu am nevoie de haine care să-mi confirme că au fost acolo. Nici de fotografii, nici de articole de pe blogul ăsta. Sunt în memoria mea și e de ajuns. Așa că, mi-am golit dulapul, ăl' de haine și ăl' de papuci. M-am urcat în mașină și am plecat să cumpăr alții. Papuci, zic, să fie. Și a fost bine, frate. A fost o zi superbă.
Și chiar dacă oja asta nu s-a uscat naibii și deja jumătate zace pe tastatură. iar jumătate pare un model ciudat executat cu o scobitoare, nu mă plâng. De ce?
Pentru că azi a fost o zi mișto, o zi de primăvară, iar noi, femeile în general, merităm să avem zile mișto. Căci dacă le avem noi...atunci aveți și voi parte de ele.

marți, 22 martie 2016

Vin


Stau cu telefonul în mână şi cu inima în gât. Nu e târziu încă, dar mă întreb ce faci, fără să aştept neapărat vreun semn. Încerc să stau cu ochii închişi şi să îmi imaginez doar pe ce străzi te plimbi, câte linguri de zahăr îţi pui în cafea, cum a fost ziua ta de la ultimul nostru contact. 
Mă gândesc cum apare dorul ăsta şi de ce. De ce el vine la noi şi de obicei uită să mai plece. Mă gândesc dacă îţi place întunericul mai mult şi stai cu draperiile trase şi cu beznă în cameră aşa cum fac eu acum...Mă gândesc la prea multe lucruri deodată, dar mă gândesc că merit.

Mă gândesc la toţi oamenii care au suferit vreodată, din orice cauză; dar să nu ne minţim, oamenii de obicei suferă din dragoste. Se întâmplă ceva, un gest mai mic sau mai mare care, dintr-o dată, rupe tot filmul şi el nu se mai poate developa niciodată. Oamenii îşi ascund durerea şi de cele mai multe ori o acoperă cu zâmbete şi glume stângace. Mă gândesc dacă tu ai suferit vreodată şi cine a fost sufletul negru care te-a făcut să suferi.





Zic să mă laşi să te iau de mână, pe o bancă, undeva prin mijlocul oraşului, noaptea târziu şi să mă laşi să îţi încălzesc sufletul. Să te privesc în ochi şi să înţelegi că sub straturile mele de gheaţă îmi doresc să mă ţii de mână şi să mă topeşti, să mă faci să îmi doresc în fiecare minut să fiu în altă parte, nu acolo unde sunt, doar ca să fiu alături de tine.
Zic să iei un pahar imaginar şi să-l dai pe gât, pentru că e plin de iubire şi tare mi-aş dori să te îmbăt, să ne îmbătăm cu un vin bun de iubire. Cu un vin ca să te văd. ori cu un vin să te ţin în braţe, ori vin să te privesc doar. Şi mai vin ca să stăm de vorbă, vin să te las să mă ameţeşti cu poveşti, cu o conversaţie random care mă face să vreau să vin mai aproape de tine, de sufletul tău.

Ce zici de treaba asta? Aş vrea să vin să te iau, să vin să te am mai aproape de mine, să vin să îţi spun că e posibil să te iubesc şi că aş vrea să vin şi să fim pentru totdeauna.
Ce zici...vrei să vin

miercuri, 24 februarie 2016

H.

M-am uitat la un episod din Criminal Minds și, deși era un moment drăguț, puțin emoționant, am bocit pe rupte. Mi s-au uscat lacrimile pe gât. Și am zis că m-am liniștit, dar m-a fulgerat direct gândul ăsta și am început să caut cu privirea carnețelul; acel carnețel în care îmi scriam anu' trecut pe vremea asta cartea. Am pus mâna pe un pix, am găsit un colț de hârtie și am început să scriu. O să continui cartea aia. E visul meu și nu îl pot da deoparte. Visele se pun la crescut, nu se aruncă într-un sertar al subconștientului și se lasă la putrezit.







M-am gândit brusc, referitor la un schimb de replici din serial că, deși nu am cazuri genetic ereditare în familie, dar potrivit științei, am grupa de sânge predispusă pentru Alzheimer. Și, brusc, m-am gândit că nu vreau să pierd nimic, nu vreau să am nicio amintire încețoșată și nu vreau să-mi uit viața. 
M-a cuprins profund chestia asta și mi-a dat un brânci ușor de curaj și putere. E un an super greu și azi am zis deja că mă ia panica, dar că nu mă demoralizează încă lucrul ăsta. Sunt aici și sunt pregătită să îmi urmez toate visele.
Și în această noapte mă voi duce la somn, voi visa iarăși și voi ține minte, iar mâine dimineață când voi deschide ochii, voi avea un nou vis de pus în scena realității.


Always have faith in you and think positive.



Noapte bună.
24 februarie 2016.
Miercuri, 23:21.

joi, 11 februarie 2016

Neuro

Nu știu să spun când și cum au trecut zilele astea. De obicei viața e o rutină: te trezești, dacă știi cum să o faci mulțumești că te trezești; te speli, mănânci, te îmbraci, faci...ce chestii faci tu de obicei, apoi te întorci acasă, iei cina singur, cu pisica ori cu familia, te schimbi și te bagi în pat. Închizi ochii. Dormi. Aștepți dimineața. Poate te vei trezi și mâine.

La mine nu a fost așa. M-am trezit, ca să mă duc la spital. Am stat acolo, pe holuri, așteptând ora de vizită sau în salon. De luni. Zi de zi. De mâncat, am mâncat doar atunci când am văzut că mă duc într-o parte și atunci am mâncat ceva cu forța, ca să mă simt un pic mai bine pe picioarele mele. 
Azi e ziua cea mare. În mai puțin de o oră bunica intră în operație. Înlocuirea vertebrei C7 cu una de titan, să stea bine acolo, să nu se mai taseze și să n-o mai amenințe cu secționarea măduvei la orice mișcare mai bruscă. Nu știu ce simt. Am plâns un pic, pentru că am vrut să o văd și o afurisită de asistentă a spus că nu e oră de vizită și să meargă doar o persoană. Am lăsat-o pe maică-mea. Ea e în butoi. Eu...eu vreau să lucrez în spitalul ăsta într-o bună zi. 
Zilele astea mi-am dat seama că ăsta e visul meu cel mai mare și nu pot renunța la el. M-am ambiționat. M-am confruntat cu bolnavi, cu halate albe și cu moartea la fiecare pas. De fiecare dată când clipeam aveam senzația că am pierdut un cadru important. 
Oamenii sunt mega-bolnavi. Suferă. Oamenii în general, nu adulții. Am văzut copii de la 5-6 ani până pe la vreo 11 operați la cap. Ei mi-au dat cea mai mare speranță și încredere că se poate. Pe fețele lor am văzut cea mai mare bucurie și poftă de viață pe care o poți vedea pe fața unui om. Ei s-au născut după acea operație și au aflat că viața e un loc frumos în care există super-eroi. Se numesc doctori.
Acum 10 minute a venit un domn la mine, la vreo 50 și ceva de ani, operat tot la cap, cu un pumn de mărunțiș; a stat întâi într-un colț și i-a numărat bine. "Domnișoara, ai 3 lei?". I-am spus că nu cred, dar m-am uitat în portofel. Speram să am. Și am avut. I-am dat 3 lei și mi-a înmânat mărunțișul. Mi-a mulțumit și s-a scuzat că sunt așa mărunți. Am crezut că vrea o cafea de 1 leu 50 de la tonomatul de pe hol. I-a băgat în buzunar și s-a întors cu ei în salon. 
Sunt foarte mulți oameni cu probleme. Când sunt duși la operații, arată mai mult morți decât vii. La fel și când sunt scoși din operație și duși la terapie intensivă.
Acolo, între blocul operator și reanimare, la etajul 1, de 3 zile stă o doamnă. În aceleași haine, aproape în aceeași poziție. Îți rupe sufletul. Ieri dimineață ațipise pe o sacoșă. Astăzi își povestea durerea altei persoane. Probabil așteaptă ca fiul ei să se trezească. De 3 zile. Îi vezi durerea în privirea aceea pierdută; o văd cum tresare din puținul ei somn, când se deschide ușa de la terapie și se strigă un nume. Nu e numele familiei ei. 
Sunt atât de mulți oameni bolnavi, încât chiar și în spitalul ăsta mare par prea mulți bolnavi și prea puțini doctori.

joi, 28 ianuarie 2016

G

Îmi place acea primă picătură de sânge care apare atunci când ne tăiem; de un roșu aprins, rotundă, perfectă. O perlă roșiatică produsă chiar de corpul nostru. Dintr-un reflex mediocru, distrugem perfecțiunea, punând vată cu alcool sanitar peste rană. Următorul șuvoi micuț se transformă într-o linie subțire, croită parcă pe marginea rănii. Un model.
Îmi place acel prim contact vizual cu cineva, indiferent dacă e vorba de un necunoscut sau o simplă revedere după un interval de timp. Acel moment când ochii vi se întâlnesc, într-o fracțiune de secundă, analizând toate detaliile. Acele priviri întâmplătoare pe care le arunci oamenilor care trec pe lângă tine pe trotuar și ei ție. Se formează o conexiune ori de câte ori privirea ta întâlnește o alta. Și apoi ochii îți fug spre buzele acelei persoane, le analizezi, așteptând un zâmbet care să îi dea de gol, ori un oftat slab să iasă ușor.





Mi-a plăcut azi. Mi-a plăcut azi pentru că cerul a fost galben la amurg. Un văl îngălbenit s-a așternut peste orașul gri, iar mici picături de ploaie, mici, rotunde, perfecte, exact ca picăturile de sânge, își făceau loc printre țesăturile galbenului pal.
Am traversat strada și m-am oprit, așteptând să rămân singură. Mi-am dorit să rămân singură; asta s-a întâmplat. Nu a mai trecut nicio mașină și toți oamenii din jurul meu au dispărut cu treburile lor la casele lor. După ce am rămas singură, mi-am dat jos ochelarii de la ochi și am privit cerul. Un hău, un spațiu dureros spinteca norii; iar dincolo de ei, în tăietura aceea, se vedea cea mai bucată de cer senin, nu albastru, ci de data asta galben. Am închis ochii și am așteptat până când două picături de ploaie mi s-au oprit pe frunte, făcându-mă să tresar, apoi am deschis ochii. Am deschis ochii și mi-am recontinuat drumul. 

M-am bucurat nespus după această deconectare fulgerătoare. Într-o fracțiune de secundă totul a devenit atât de uman, de zgomotos, de aglomerat, încât cerul acela frumos parcă era doar în trecere. Dintr-o dată nu mă mai surprindea nimic la el. Era un cer galben de la apus, banal, ca toate apusurile văzute din oraș. 

Avem nevoie de deconectări mici și dese, care să ne aducă aminte că nu suntem decât niște trecători prin viață care, în ciuda așteptărilor, ne trăim viața pe fugă, fără să ne rămână timp să apăsăm pe pauză vreodată. Nu vedem decât stop și pe repede-nainte.
Găsiți-vă butonul de deconectare și permiteți-vă să îl apăsați câteodată. Câteva secunde pe zi sunt de ajuns ca să ne amintim de noi.

luni, 4 ianuarie 2016

Frânturi din 2015

Sunt cu mașina la spălătorie. Un lucru fascinant de făcut în ultima zi a celui mai ciudat an din viața mea.
E liniștitor să stau aici, în mașină, la căldurică, în timp ce un nene îmi spumează mașina. Mă gândesc la anul ăsta turbat. Turbat, ăsta e cuvântul perfect pentru 2015. 
-18 ani;
-apendicită;
-recuperare;
-pregătire intensă pentru admitere și bac (well, invers, dar admiterea contează mai mult);
-carnet de șofer luat;
-Turcia, my love;
-primul meu bal;
-cel mai iubibil și iubitor și iubiricos an posibil.
Nu, iubirea nu e pe ultimul loc, e chiar pe primul și m-a înconjurat în fiecare moment în care am respirat anul acesta- tot timpul.
Știi, în unele momente mă gândesc că s-a scurs prea repede. Și totuși cam așa e, vâj vâj și a trecut 2015. A fost un an fulger, dar care și-a lăsat amprenta delicat în viața mea. Am simțit cum anul acesta m-am maturizat și mai mult, trecând prin niște situații nemaiîntâlnite în viață. Prin ultimele zile din an am și căzut, la propriu, mi-am julit genunchii, mi-am rupt pantalonii, era să îmi rup gâtu', dar mie îmi păsa doar de sosul de roșii. Acum râd, dar atunci a fost dureros.
Așa rapid cum a fost el, pot numi 2015 un an magic. Cu bune și cu rele, cu operația și cu vânătăile acumulate pe parcurs, cu zâmbete ori lacrimi, a fost un an frumos. A trecut prea repede și m-a adus în stadiul ăsta de "e momentul să te panichezi, e 2016, ai bac și admitere", dar o să treacă și ele. Anul ăsta trebuie să fie un an mișto. It's a must!

31 Decembrie 2015.

:]