If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 25 iunie 2015

Nu mai vreau să mă ridic din pat.



Gândul ăsta se înfiripă în creierul meu înainte să deschid ochii dimineață. Încă am o stare proastă. Toată noaptea am simțit că mă sufoc, și am udat perna în mai multe reprize.

Am dormit cu verigheta străbunicii pe deget. Când ea încă trăia, era alinarea mea când visam urât sau simțeam că lumea se întoarce împotriva mea. Acum sper doar să o visez noaptea, să-mi spună ce să fac când mă pierd.

E ciudat cum îmi doresc să vorbesc cu morții, doar ca să mai pot vedea pe cineva drag. Știi, ar trebui să o trag la răspundere pe străbunică'mea. Când eram mică și-i ziceam: "Ria, mata' să nu mori niciodată.", ea zâmbea, mă mângâia pe creștet și-mi promitea că e mereu lângă mine. Și uite că s-a dus, și nici în jurul meu nu mai e, și nici în vis nu mai vine. Cre'că pe lumea cealaltă e mișto rău.

Nu mai vreau să mă ridic din pat. Aici, între păturile mele, mă simt cel mai în siguranță. Am nervi tari și o răbdare de fier, suport răul foarte bine, dar, ca tot omu', clachez uneori. Acum simt că nu mai am putere să mă ridic. Vreau doar să stau în camera mea micuță, cu pereții albaștri, să închid ochii și să mă simt liberă ca intre valurile mării. Alături de mine să am chestii micuțe, banale, care au un gram de intimitate pe care doar eu îl cunosc. Vreau cutia de scrisori lângă mine, să tot scriu și să tot citesc...


Scriu din nou... și scriu cu o ușurință impresionantă. E atât de ciudat cum inspirația cea mai bună vine atunci când fericirea nu mă mai îmbrățișează...


duminică, 14 iunie 2015

E

Mă înțeapă ochii de la lacrimi. Aș plânge nori întregi, dar norul se transformă într-un nod în gât. Unul strâns, care nu mă lasă să-mi deschid glandele lacrimale. Și nasul mă gâdilă, dar nu de la vreo alergie, răceală ori un simplu strănut; tot de la plâns.

Știi cum se simte aerul când presiunea atmosferică e mult prea mare. Senzația aia de sufocare, de parcă o helancă de lanțuri invizibile ți-ar împodobi jugulara proeminentă. Senzația asta mă bântuie de câteva zile. 

Sunt pe drum. Îmi place să călătoresc, chiar dacă microbuzele nu sunt preferatele mele. Călătoresc înapoi spre casă, după un weekend liniștit, dar încărcat de niște tensiune. Dintr-o dată cele aproape 40 de grade au dispărut, făcând loc unei ploi torențiale, cu tunete, fulgere, și stropi imenși. Cerul plânge. Mă întreb ce o fi în sufletul lui de și-a adunat atâția nori negri care să-i plângă. 

Urmăresc picăturile de pe geam. Dacă te simți singur vreodată, gândește-te că până și picăturile de ploaie își găsesc perechea. Niciodată nu rămân singure. Când alunecă pe geam, se unesc la un moment dat cu o altă tovarășă de ploaie. Dar niciodată nu rămân singure.


Ridic din nou ochii spre cer. Alb și negru, într-o combinație zdrobitoare. Două nonculori care, pe cer, par să nu se amestece niciodată. Mă gândesc că poate, acolo departe unde se vede alb și senin, nu există durere. Sau poate că e ceva care nu atinge oamenii, pe când în partea de cer înnegrită durerea e ceva material aproape, palpabil, care coboară și pune stăpânire pe sufletele oamenilor.

Ascult în căști Hero, a lui Iglesias. Cucoana cu pălărie de lângă mine tresare din nou. Dacă ar ști, ar spune: întâi mă bubui cu Skrillex, acum mă faci să plâng de la băiatu' ăsta. Prin mp3 îmi vin numai melodii triste, pe care odată puteam să plâng. Știi tu, playlist-ul ăla de melodii de boceală, pe care plângi și tu, și cerul odată cu tine. 

Găsesc pace în ploaie; pace și liniște și nervi și strigăte...și toate stările prin care un suflet de om trece. Văd ploaie, și verde, dar parcă ceva nu-mi dă undă verde să trăiesc. Mi se învârte privirea printre picăturile fugare de pe geam...oare așa se simte și ploaia când se lovește de pământ?



Prea brusc, prea repede, prea devreme....

:]