If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 22 februarie 2015

c.

M-am apucat de scris o carte. Mai mult sunt cu gândul la ea, decât cu scrisul, dar e şi ăsta un pas, nu-i aşa? De asta nu mai apar pe aici...toată inspiraţia mea e pusă în carneţelul ăla nenorocit cu care dorm lângă pat. Că poate, poate, se trezesc neuronii mei la viaţă în timpul nopţii, mă trezesc, şi mai scriu ceva.
Aş vrea să scriu despre peripeţiile vieţii mele. Despre alegerile pe care le-am făcut. Despre oamenii întâlniţi. Despre morţi. Ohoo, şi încă despre câţi morţi aş putea scrie. E trist, dar în seara asta mi-am amintit de ea...care e moartă de aproape un an. Şi asta e şi mai trist. Prea repede, prea tânără...
Şi mă gândesc la tot ce mi-a trecut prin cap în opşpe ani fără două săptămâni. Dacă privesc unele faze din trecut, râd cu lacrimi, ori râd de prostia mea, ori de cât de smartass am fost în acele momente. Nu sarcastic. La propriu.
Râd de mine. Şi plâng de mine. Şi cu mine. Şi n-are nicio logică ce spun. Şi bla bla bla bla. E 1:06 dimineaţa. Trebuie să mă-nţelegi, măcar tu, că deja emisferele cerebrale nu mă mai ajută. Mă gândesc că toată viaţa am purtat o luptă, cu mine şi cu cei din jur. Eu am fost aia sclifosită, eu aia nemulţumită, eu tipa cea rea. Acum sunt un fel de critic, al meu şi al celorlalţi. Mă gândesc că lupta mea abia de acum începe, căci o să-mi iau viaţa în mâini, o să fiu independentă şi vaccinată şi majoră şi...pe dracu'. O să fac multe chestii pe care le vreau de atâta timp acolo, făcute, să dau un check pe foaia vieţii.

Simt în unele momente că trebuie să iau o pauză. Să mă gândesc, păi bine frate, şi dacă mor mâine?! Rămân aşa certată cu toată lumea? Îi număr iar. Nu pare aşa grav. Nu am ajuns să ne scuipăm. Dar totul e ca o rană provocată de o foaie. Te tai, curge sânge, lingi rana, se încheagă şi se cicatrizează. Apoi dai cu degeţelu' şi te scarpini până redeschizi. Inteligenţa asta ne omoară pe toţi.
Vreau să trăiesc în pace, dar unii pur şi simplu mă omoară.
Singurul lucru bun din ecuaţia asta numită viaţă e iubirea. Singurul mod prin care mai sper, mai rabd, şi singurul prin care primesc fericire. În iubire nu se urăşte, nu se vrea răul. Totul e altfel când iubeşti. Totul se schimbă. E un sentiment pe care nu îl pot explica în cuvinte. E o stare care, verbal, ar putea întrece Nirvana. E ceva uimitor.
Iubirea înseamnă totul. Probabil nu doar pentru mine. Şi pentru voi.
Când vă iubiţi nu contează decât să aveţi încredere, să fiţi optimişti şi să speraţi că totul va fi bine. Dacă tu eşti perfect în ochii persoanei iubite, asta e tot ce contează. Nu-ţi bate capul cu ce cred alţii. Sau cu ce crezi tu.
Uneori nu e cea mai clară imagine cea pe care ne-o formăm noi. Despre noi. Trebuie să privim în ochii altcuiva pentru a ne vedea bine. În ochii persoanei iubite.

3 comentarii:

  1. Denisa...chiar ar trebui să scrii o carte. Despre tine. Şi nu numai pentru că scrii frumos, ci pentru că ai avea ce scrie. Eşti puternică. Chiar eşti, cumva, deasupra.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc! Chiar o să fac asta! Îmi doresc foarte mult să public, dar dacă nu reuşesc, cred că o să o scriu aici! Sper să fii încă aici să citeşti :)

      Ștergere
    2. Te citesc, chiar dacă o fac din umbră. Şi ai evoluat mult, nu doar ca şi scriitor - asta e simplu - ca om.

      Ștergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]