If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 22 februarie 2015

c.

M-am apucat de scris o carte. Mai mult sunt cu gândul la ea, decât cu scrisul, dar e şi ăsta un pas, nu-i aşa? De asta nu mai apar pe aici...toată inspiraţia mea e pusă în carneţelul ăla nenorocit cu care dorm lângă pat. Că poate, poate, se trezesc neuronii mei la viaţă în timpul nopţii, mă trezesc, şi mai scriu ceva.
Aş vrea să scriu despre peripeţiile vieţii mele. Despre alegerile pe care le-am făcut. Despre oamenii întâlniţi. Despre morţi. Ohoo, şi încă despre câţi morţi aş putea scrie. E trist, dar în seara asta mi-am amintit de ea...care e moartă de aproape un an. Şi asta e şi mai trist. Prea repede, prea tânără...
Şi mă gândesc la tot ce mi-a trecut prin cap în opşpe ani fără două săptămâni. Dacă privesc unele faze din trecut, râd cu lacrimi, ori râd de prostia mea, ori de cât de smartass am fost în acele momente. Nu sarcastic. La propriu.
Râd de mine. Şi plâng de mine. Şi cu mine. Şi n-are nicio logică ce spun. Şi bla bla bla bla. E 1:06 dimineaţa. Trebuie să mă-nţelegi, măcar tu, că deja emisferele cerebrale nu mă mai ajută. Mă gândesc că toată viaţa am purtat o luptă, cu mine şi cu cei din jur. Eu am fost aia sclifosită, eu aia nemulţumită, eu tipa cea rea. Acum sunt un fel de critic, al meu şi al celorlalţi. Mă gândesc că lupta mea abia de acum începe, căci o să-mi iau viaţa în mâini, o să fiu independentă şi vaccinată şi majoră şi...pe dracu'. O să fac multe chestii pe care le vreau de atâta timp acolo, făcute, să dau un check pe foaia vieţii.

Simt în unele momente că trebuie să iau o pauză. Să mă gândesc, păi bine frate, şi dacă mor mâine?! Rămân aşa certată cu toată lumea? Îi număr iar. Nu pare aşa grav. Nu am ajuns să ne scuipăm. Dar totul e ca o rană provocată de o foaie. Te tai, curge sânge, lingi rana, se încheagă şi se cicatrizează. Apoi dai cu degeţelu' şi te scarpini până redeschizi. Inteligenţa asta ne omoară pe toţi.
Vreau să trăiesc în pace, dar unii pur şi simplu mă omoară.
Singurul lucru bun din ecuaţia asta numită viaţă e iubirea. Singurul mod prin care mai sper, mai rabd, şi singurul prin care primesc fericire. În iubire nu se urăşte, nu se vrea răul. Totul e altfel când iubeşti. Totul se schimbă. E un sentiment pe care nu îl pot explica în cuvinte. E o stare care, verbal, ar putea întrece Nirvana. E ceva uimitor.
Iubirea înseamnă totul. Probabil nu doar pentru mine. Şi pentru voi.
Când vă iubiţi nu contează decât să aveţi încredere, să fiţi optimişti şi să speraţi că totul va fi bine. Dacă tu eşti perfect în ochii persoanei iubite, asta e tot ce contează. Nu-ţi bate capul cu ce cred alţii. Sau cu ce crezi tu.
Uneori nu e cea mai clară imagine cea pe care ne-o formăm noi. Despre noi. Trebuie să privim în ochii altcuiva pentru a ne vedea bine. În ochii persoanei iubite.

miercuri, 4 februarie 2015

b

Şi te gândeşti dacă mai ai de ce să deschizi ochii mâine dimineaţă? Întotdeauna vei găsi un motiv. Unul mai bun decât cel la care te-ai gândit acum 10 secunde. 
Ai nevoie de motive pentru orice, dar mereu apar nişte întrebări. Pentru ce să fac asta? Dar de ce să fac aia? De ce să rămân în viaţa cuiva? De ce să lupt? De ce să sper?
De ce să faci toate aceste lucruri şi de ce să-ţi pui atâtea întrebări. Pusul întrebărilor înseamnă timp pierdut. Timp preţios pierdut. Învaţă să nu mai pui un semn al întrebării la sfârşit; un simplu punct e de ajuns. 
Eu pot.
Eu trebuie să.
Eu lupt.
Eu sper.

Şi totuşi...uneori nu e în zadar? Vedem oameni dezamăgiţi care au sperat prea mult. Vedem oameni suferind, pentru că inimile lor au fost frânte. Vedem iubiri ca din filme, dar care niciodată nu sunt împărtăşite. La ce bun? La ce bun dacă nu orice ne dorim se poate materializa?
Lupta şi speranţa ajută. Dacă speri, ai puterea necesară ca să lupţi. Şi acum tu mă întrebi şi cum vine asta? Uite că vine. Ai un vis, o persoană, o privire, o iubire pentru care merită să lupţi. Şi ajungi să faci asta. Te încurajezi singur. Îţi pui în minte că poţi. Şi poţi.

Aştepţi mult timp uneori până se vede schimbarea. Poate când relizezi ce îţi propui e deja prea târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa? Şi acest prea târziu se dovedeşte a fi cel mai frumos început ever. Cea mai frumoasă poveste. Ceva ce nici măcar tu nu ţi-ai putut imagina.
O iubire copleşitoare. Doi ochi pe care nu trebuie să-i vezi ca să ştii că sunt aţintiţi asupra ta. Cele mai fericite momente din viaţa ta. Cea mai mare fericire. Cea mai puternică susţinere morală. Cel mai răsunător te iubesc. Cel mai liniştitor noapte bună. Cel mai tragic rămas bun pentru o perioadă. Cele mai amare şi sărate lacrimi de tristeţe, dar şi cele mai dulci şi răcoritoare lacrimi de fericire. Cel mai dulce sărut şi cea mai caldă îmbrăţişare. Cea mai suavă atingere. Cel mai mic fior simţit la intensitate maximă pe şira spinării.
Atâtea motive...motive prin care eu trăiesc. Persoana prin care eu sunt fericită. Nucleul speranţei. Motivul pentru care trebuie să lupt.
Destule ca să rămân aici, lângă tine, până la capăt de infinit.
Tu.



:]