If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 25 decembrie 2015

4 ani de Atitudine Slabă

A venit din nou acest moment. Am emoții, ca de fiecare dată. Au trecut 4 ani de când scriu. Anul acesta, știu, știu, am fost cam leneșă. Dar nu a fost de bună voie, a fost ceva cu totul necesar.
Ce s-a schimbat în 4 ani? Cam totul, dacă e să privim în linii mari și mici: au venit și au plecat oameni. Au venit clipe grele, hopuri și curbe pe linia vieții, ca mai apoi, drumul să continuie lin și fără întreruperi. 
N-am dormit anul ăsta cât nu am scris. Am rupt cărțile. Îmi încarc bateriile pentru anul greu ce vine, pentru că #bac și pentru că #admitere. Un an greu, dar care, sper eu că se va termina numai cu reușite. Iar după aceste reușite va veni greul și mai mare!
Mulțumesc pentru faptul că, după alt an frumos, voi încă sunteți aici. Mulțumesc celor care mi-au așteptat în continuare postările, chiar dacă ele au venit mai greu. 

Oameni dragi, vă doresc sărbători fericite în continuare, liniștite, un an nou plin de împliniri și o listă nou-nouță cu vise care trebuie să prindă viață! 


Atitudine Slabă-2015
Persoane interesate: 107
Articole scrise: 507
Număr de vizualizări: 69715.

marți, 22 decembrie 2015

Ai putea...

Ai putea, te rog, să mai rămâi la două vorbe? Hai, te rog, urcă-te în mașină. Afară e frig, uite, până și geamul vrea să înghețe iarăși. 
Hai să vorbim. Uită-te la stele. Când eram mică spuneam mereu că stelele au scrise în constelații răspunsurile la întrebările noastre. Uită-te spre ele, ce vezi? Ce zici?
Stai. Nu spune nimic. Doar stai aici, lângă mine și taci. Crezi că ai putea? Ai timp de așa ceva? Te rețin? Vreau doar un minut de liniște... Ascultă melodia asta în timpul ăsta. I-auzi și el zice te rog...așa că, te rog, stai aici. Mi-e bine aici în mașină. Pot să-mi iau câmpii în portbagaj și să plec, să evadez, măcar pentru puțin timp.
Vine Crăciunul. Ce-ți dorești? Eu vreau să vină Moșul. Anul acesta trebuie să cred în el din nou. Am nevoie de un cadou frumos de la el. Și de liniște. Și de ninsoare.
Ai putea să-ți imaginezi Crăciunul fără zăpadă? Eu încă sper că o să ningă, mai am o mică speranță pe acolo, prin suflețel. Nu se simte în aer că vine Crăciunul, știi ce zic? Tu simți? Nu mai e același lucru. Totul e schimbat.
E ok dacă deschid puțin geamul? E prea frig ca să ies, iar vântul îmi lipește părul de față. E ger, dar nu e ger de iarnă...e doar frig, nu e un frig de Crăciun.
Gata? Pleci? Deja? Ai putea să ieși repede din mașină? E frig afară. Și, te rog, ai grijă și nu trânti portiera.

joi, 3 decembrie 2015

Artă-mă

Hai să vorbim onest...Uită-te şi tu în oglindă la tine şi spune-mi unde a fugit tot timpul; şi de ce a fugit cu visele tale. Gândeşte-te bine, pentru că ai ajuns în acel punct în care spui că ai atâtea idei şi atât de multe chestii de făcut încât, dacă e să le pui pe hârtie, se evaporă toate şi rămâi fără nimic; pentru că ştii şi tu cum te seacă de viaţă lipsa asta a nescrisului.

De cât timp nu te-ai mai privit direct în ochi, să vezi dacă nu cumva ei s-au schimbat? A, da, de când ai plâns ultima oară. Acest lucru s-a schimbat, nu ai mai plâns chiar de mult timp, dar cel mai bine, nu încerca să eviţi vreodată inevitabilul. Ştii că, în cazul tău, lacrimile stau oricând pregătite în colţul ochilor, gata să cadă mereu.

Gândeşte-te mereu la gheţar...încălzirea globală începe să-i dezgheţe, din ei picură încet încet calota şi se subţiază în fiecare zi. Dar eu, eu rămân neschimbată. Zilnic mii şi mii de picături îngheaţă şi mai multe straturi se aşază peste trupul meu, iar inima-mi rămâne acoperită de cele mai neşlefuite bucăţi de gheaţă. Bate cu putere înăuntrul ei, dar nu îndeajuns de tare încât să o zdrobească. Poate e mai bine aşa. De fapt, sigur e mai bine aşa, beautiful but cold, but cold enough.

Ţi-am mai spus povestea mea, ţi-am mai dat unele detalii, dar se pare că nu întotdeauna poţi sparge gheaţa cu privirea. Aş vrea să mă pictezi cândva. Să iei un penson îmbibat cu acrilice şi să trasezi dungile corpului meu, aşa, cum te taie pe tine capul. Să fie o pictură abstractă, ceva care să mă reprezinte; să crezi tu că mă reprezintă. Îmi doresc să mă găseşti plină de viaţă în întunericul minţii mele şi să mă înţelegi aşa cum sunt, nu aşa cum ţi-ai dori tu să fiu.

Uită-te la mine cu un ochi închis, cu limba prinsă între dinţi şi într-un cadru improvizat din degete, aşa cum face un artist cu modelele sale.

  Priveşte-mă, analizează-mă şi artă-mă, aşa cum ştii tu cel mai bine.

marți, 29 septembrie 2015

Honey...

Hani, 
a trecut atâta vreme de când fluturii şi-au început hibernarea, şi e atât de linişte, că liniştea pare un paradox fără bătăi de aripi fluturânde.

Hani, 
priveşte printre norii negri, şi întreabă soarele de ce nu mai are putere să ne încălzească. dacă se schimbă doar hainele copacilor, de ce el nu mai străluceşte cum trebuie?

Hani,
ia-mi trupul în mâinile tale şi învârte-l în ritm de dans, pe o bucată de suflet. Lasă-l să se rotească, să ameţească, exact ca într-un carusel dintr-o cursă mortală.

Honey,
te-ai gândit vreodată de ce ne propunem atât de mult să atingem viitorul înainte ca el să vrea atins? dacă nu e ceva atât de material pe cât ne imaginăm şi, ca printr-o eroare minuţioasă a Universului, îl atingem şi el dispare?

Honey,
crezi că la începuturi am supărat îngerii atât de tare încât, ca pedeapsă, ne-au vândut omenirii?

dar oare, Hani, de fiecare dată când mai cade o stea de pe cer, se mai întâlnesc doi oameni şi se îndrăgostesc? chiar crezi că dragostea străbate un infinit de stele şi galaxii, găuri negre şi nebuloase, doar ca doi oameni să se privească în ochi pentru prima oară?

spune-mi, Hani, când simţim că  iubirea nu ne mai încape în inimă, unde ajunge? oare fiecare dragoste are bucata ei de infinit, cu un capăt spontan şi totuşi ireversibil, numit moarte?

dar oare, Honey...


joi, 30 iulie 2015

F.

Îmi place când plângi,
căci ochii tăi se transformă în boabe de smarald,
şi roşul din obraji se intensifică atât de tare, încât
pare atât de neuniform pe chipul tău de gheaţă.
De gheaţă ţi-e privirea, şi 
simt cum sufletul ţi se răceşte uşor;
se stinge, îl simţi şi tu?
simţi cum se frânge şi se-ndoaie,
şi parcă se trânteşte cu sunet
zdrobitor în pereţii toracelui tău
e bine-acolo. protecţie
şi linişte
şi pace.
Mă mai iubeşti? te-ndrebi sfâşietor
şi simţi cum răsuflarea răspunsului te ustură
respiri uşor, transpiri şi tremurul 
îţi ridică uşor colţul buzelor roase
iubirea e veşnic o problemă, 
cu multe rezolvări, puţine inimi frânte…
Un simplu te iubesc răsună sincer,
spărgând ecoul fricii şi al sufletului frânt…
Îmi place când plângi, 
căci în ochii tăi –de stele
să-mi caut speranţa, zâmbind, 
şi s-o găsesc.

joi, 25 iunie 2015

Nu mai vreau să mă ridic din pat.



Gândul ăsta se înfiripă în creierul meu înainte să deschid ochii dimineață. Încă am o stare proastă. Toată noaptea am simțit că mă sufoc, și am udat perna în mai multe reprize.

Am dormit cu verigheta străbunicii pe deget. Când ea încă trăia, era alinarea mea când visam urât sau simțeam că lumea se întoarce împotriva mea. Acum sper doar să o visez noaptea, să-mi spună ce să fac când mă pierd.

E ciudat cum îmi doresc să vorbesc cu morții, doar ca să mai pot vedea pe cineva drag. Știi, ar trebui să o trag la răspundere pe străbunică'mea. Când eram mică și-i ziceam: "Ria, mata' să nu mori niciodată.", ea zâmbea, mă mângâia pe creștet și-mi promitea că e mereu lângă mine. Și uite că s-a dus, și nici în jurul meu nu mai e, și nici în vis nu mai vine. Cre'că pe lumea cealaltă e mișto rău.

Nu mai vreau să mă ridic din pat. Aici, între păturile mele, mă simt cel mai în siguranță. Am nervi tari și o răbdare de fier, suport răul foarte bine, dar, ca tot omu', clachez uneori. Acum simt că nu mai am putere să mă ridic. Vreau doar să stau în camera mea micuță, cu pereții albaștri, să închid ochii și să mă simt liberă ca intre valurile mării. Alături de mine să am chestii micuțe, banale, care au un gram de intimitate pe care doar eu îl cunosc. Vreau cutia de scrisori lângă mine, să tot scriu și să tot citesc...


Scriu din nou... și scriu cu o ușurință impresionantă. E atât de ciudat cum inspirația cea mai bună vine atunci când fericirea nu mă mai îmbrățișează...


duminică, 14 iunie 2015

E

Mă înțeapă ochii de la lacrimi. Aș plânge nori întregi, dar norul se transformă într-un nod în gât. Unul strâns, care nu mă lasă să-mi deschid glandele lacrimale. Și nasul mă gâdilă, dar nu de la vreo alergie, răceală ori un simplu strănut; tot de la plâns.

Știi cum se simte aerul când presiunea atmosferică e mult prea mare. Senzația aia de sufocare, de parcă o helancă de lanțuri invizibile ți-ar împodobi jugulara proeminentă. Senzația asta mă bântuie de câteva zile. 

Sunt pe drum. Îmi place să călătoresc, chiar dacă microbuzele nu sunt preferatele mele. Călătoresc înapoi spre casă, după un weekend liniștit, dar încărcat de niște tensiune. Dintr-o dată cele aproape 40 de grade au dispărut, făcând loc unei ploi torențiale, cu tunete, fulgere, și stropi imenși. Cerul plânge. Mă întreb ce o fi în sufletul lui de și-a adunat atâția nori negri care să-i plângă. 

Urmăresc picăturile de pe geam. Dacă te simți singur vreodată, gândește-te că până și picăturile de ploaie își găsesc perechea. Niciodată nu rămân singure. Când alunecă pe geam, se unesc la un moment dat cu o altă tovarășă de ploaie. Dar niciodată nu rămân singure.


Ridic din nou ochii spre cer. Alb și negru, într-o combinație zdrobitoare. Două nonculori care, pe cer, par să nu se amestece niciodată. Mă gândesc că poate, acolo departe unde se vede alb și senin, nu există durere. Sau poate că e ceva care nu atinge oamenii, pe când în partea de cer înnegrită durerea e ceva material aproape, palpabil, care coboară și pune stăpânire pe sufletele oamenilor.

Ascult în căști Hero, a lui Iglesias. Cucoana cu pălărie de lângă mine tresare din nou. Dacă ar ști, ar spune: întâi mă bubui cu Skrillex, acum mă faci să plâng de la băiatu' ăsta. Prin mp3 îmi vin numai melodii triste, pe care odată puteam să plâng. Știi tu, playlist-ul ăla de melodii de boceală, pe care plângi și tu, și cerul odată cu tine. 

Găsesc pace în ploaie; pace și liniște și nervi și strigăte...și toate stările prin care un suflet de om trece. Văd ploaie, și verde, dar parcă ceva nu-mi dă undă verde să trăiesc. Mi se învârte privirea printre picăturile fugare de pe geam...oare așa se simte și ploaia când se lovește de pământ?



Prea brusc, prea repede, prea devreme....

luni, 25 mai 2015

Femeia-gheţar

Nu ştiu să-ţi spun cum sunt eu, de fapt. Mă văd în mai multe feluri şi de fiecare dată par din ce în ce mai distorsionată. Dar aceasta e problema noastră, a tuturor, ca specie. Ne vedem cât de rău se poate, şi până nu găsim acea persoană care să ne deschidă ochii să ne privim aşa cum suntem, ei bine, ne cam ducem dracului.
Nu ştiu să-ţi spun ce văd în oglindă. Cu îndârjire şi încăpăţânare gândesc că soarele răsare şi apune diferit în fiecare zi a existenţei sale. Eu de ce nu aş fi altfel în fiecare zi?!
Nu ştiu să-ţi spun cu exactitate ce se ascunde în mine, înafară de ceea ce avem cu toţii în comun: organe, sânge, ţesuturi, o inimă, creier, şi cam atât. Ce simt eu cu adevărat e faptul că inima mea e de gheaţă. Eu sunt de gheaţă. Aşa mă văd, aşa mă simt. E ceva ciudat la mijloc totuşi.
Un om "de gheaţă" n-ar trebui să fie capabil să simtă ceva vreodată, un semn oricât de mic şi neînsemnat nu ar trebui să conteze. Şi totuşi...inima mi-a fost încălzită şi, pentru prima dată în viaţă am fost în stare să simt, să văd cu inima, să-mi încălzesc sufletul cu ceva mai mult decât constanta solară. Iubire.
Vezi tu, femeia-gheţar nu e nimic altceva decât o femeie rece, temperamentală, pasivă, poate uşor blândă, dar, într-un final, ameţiţor de sensibilă. Nu cred că poţi atinge cu ceva o astfel de femeie, dacă ea nu-şi doreşte acest lucru. Pur şi simplu...nu trebuie să fii acolo, şi ea nu te va lăsa acolo niciodată. Dar când, într-o bună zi, la fel ca-n basme, binele va învinge răul şi va topi gheaţa, va ieşi la iveală, ca primul verde de sub zăpadă, gingăşia şi sensibilitatea ascunse sub gheaţă. Niciodată se va topi de tot, pentru că nu toată lumea are un loc special în inima tuturor.
Deşi e de gheaţă nu vrea niciodată să dezamăgească sau să rănească intenţionat. Nici măcar un iceberg nu e perfect, ci ascuns: profunzimea e mereu după un strat superficial vizibil.
Când mă privesc în oglindă mă gândesc mereu la ce e dincolo de ceea ce văd eu. Ce e acolo, profund, ce numai o singură persoană poate vedea cu adevărat. Şi mă gândesc că poate sunt o bestie, pentru că, vezi tu, când te uiţi adânc în ochii bestiei, vezi că fiecare fiară are un gram de sensibilitate şi de...suflet.


miercuri, 29 aprilie 2015

d

Parcă te arată altfel oglinda asta. Ai mai slăbit? Te-ai mai înălţat? Ce e schimbat la tine? De fapt, e ceva schimbat? O tunsoare nouă? Hm...na. Ai părul tot pân' la fund. Dar ochii, ochii nu mai sunt ai tăi. Asta era! Asta e de la o vreme încoace. Ochii nu-ţi mai sunt trişti.

Credeam că nu o să scapi niciodată de vălul lăsat peste ochii-ţi verzi. Cine a zis că dragostea doare nu ştia că, de fapt, face minuni. Trăieşti într-o lume mult prea tristă, iar fericirea ta e prea puţină pentru a o împărţi lumii... Ei nu te cred. Ei nu vor să vadă dincolo de lucurile materiale.
Tu, copilă, trăieşti într-o lume în care Fergie zice că Big Girls don't cry, iar Sia îi dă cu şutu' şi o contrazice că ele cry şi cry a lot. Tu n-ai mai plâns de mult, oh, tu, plângăcioasă mică. Oamenii sunt atât de răi, provoacă atât de mult rău... Peste tot numai panarame şi don juani în căutare de ruinat vise.

Acum scrii, dar nu scrii tu cu toată inima. Nu era aşa înainte. Îţi era mai uşor să scrii cu inima-mbibată de durere şi nefericire. Venea totul mai simplu şi părea atât de clar. 
Nu ştii cum să exprimi fericirea-n cuvinte. Eşti cam prostuţă tu aşa la explicaţii. Te bucuri, dar nu e de ajuns. Poţi mai mult, şi ştii asta. Carpe diemuieşti fiecare moment şi te bucuri de el. Şi sfârşitu'...totu' e bine când se termină cu bine...tu nu-l aştepţi niciodată, nu-i aşa?

Copilă, capul sus. Mereu ai fost o luptătoare, iar sufletul tău are prea multe fortăreţe pentru a putea fi asediat vreodată de cine nu trebuie. Tu şi când eşti distrusă, călcată în picioare, te gândeşti că te vei ridica cântând My Immortal de la Evanescence. Eşti o furtună care alungă tornada. Eşti echilibrul perfect de yin şi yang. Tot ce e-n tine e bun, chiar dacă uneori condeiul se opreşte din scris. Căci creierul şi inima-ţi dictează fără oprire.

luni, 20 aprilie 2015

Îmbracă-mă-n cuvinte şi...


Şopteşte-mi la ureche cum a trecut timpul fără mine. Sau, mai bine, lasă-mă să-mi mărturisesc dorul nebun cu sărutări calde. dulci. apăsătoare. de dor.
Trasează-mi cu degetul conturul claviculei, apoi apucă-mi părul atât de încâlcit şi găseşte adăpost în el degetelor tale. Ascultă...până la păr aşează-ţi palma pe inima mea, şi simte. Închide ochii şi simte bătăile ei, bătăile ei pentru tine. 

Articulează din nou cuvinte simple, care pentru mine înseamnă totul. Lasă-mă să simt prin cuvinte. Şşşşş, nu spune nimic. Eu aud totul. Priveşte-mă drept în ochii şi lasă-mă să aud ceea ce buzele nu destăinuie. 
Am să desenez o hartă-n vis, o hartă care-mi va arăta orice punct de pe pielea ta pe care buzele mele trebuie să-l atingă. O hartă mută, care ascunde atât de multe sentimente...

Îmbracă-mă-n cuvinte şi atinge-mă prin priviri. Priviri care par neînţelese de toţi, dar noi nu suntem ceilalţi...


https://www.youtube.com/watch?v=CAjKZJarlwk

sâmbătă, 28 martie 2015

" O carte nu are doar o poveste "

Am vrut să te aud. Am tastat câteva cuvinte şi un Enter mi-a adus în faţă un interviu făcut la o lună de la lansarea cărţii O să mă ştii de undeva. Pot spune că am fost şocată puţin. Mă aşteptam ca femeia puternică descrisă în cărţi, trecută prin momente mai puţin bune, femeia care a văzut moartea cu ochii de două ori să fie mai dură, mai rece. Ce bine că te-am auzit şi că impresiile mele au fost unele greşite!
Te-am găsit o femeie emotivă, aşa cum singură te-ai numit în interviu. Sunt emotivă, am fost emotivă toată viaţa [...] Pietrele n-au emoţii.
Prin poveştile pe care mi le-ai spus în cărţi, mie şi celorlalţi cititori ai tăi, am descoperit că eşti o femeie sensibilă, grijulie, o mamă extraordinară privită din orice punct şi orice colţ al Universului. Nu ştiu cum alţii te percep. Nu ştiu cum eu te-aş putea percepe altfel, şi mă gândesc că sunt cu un pic mai mare decât fiica ta cea mare. Îmi imaginez ce fel de mamă eşti, şi descopăr mama cu care aş prefera să merg la un concert Paraziţii decât în mall la shopping. O mamă pe care să o văd cu laptopul în braţe scriind la viitoarea ei carte. Sunt mândră de tine, chiar dacă sunt doar un cititor al cărţilor tale, doar o copilă de opşpe ani în faţa monitorului, citind acestblogdenervi.
În interviul ăsta ai fost întrebată dacă te puteai gândi şi la altceva în timp ce curentul te ducea cât mai departe de ţărm. Cuvintele tale au fost Mă gândeam la copilul meu [...] a fost un moment de inconştienţă.

Te văd o luptătoare, dar nu genul de eroină care sare pe blocuri cu o pelerină roz pe umeri. Genul de eroină care, oriunde ar fi, lasă ceva în urmă. Un I was here care rămâne peste librării, peste rafturile cu Alive şi O să mă ştii de undeva, peste cititori, peste oamenii care vin să te vadă şi să te asculte citind din cartea ta, peste oamenii frumoşi care te înconjoară şi poate, chiar peste tine. 
Am plâns la cărţile tale. Era combinaţia perfectă de râs şi plâns şi Dumnezeule, prin câte a trecut femeia asta şi câte lucruri îmi par cunoscute... Nu-s cea mai trecută-prin-viaţă persoană, dar acele nouă găleţi de lacrimi pe care spui că le plângem -teoretic- într-o viaţă...şi la mine au fost cu mult mai multe. Ai mai spus că O carte nu are doar o poveste. Înafară de povestea ta, e şi povestea tiparului, şi povestea noastră, a cititorilor şi a criticilor. Cărţile tale nu au doar o poveste, au ceva mai bun şi mai important decât o poveste: au suflet. E sufletul tău împărţit, făcut pulbere şi împrăştiat pe fiecare pagină din carte. Un fel de praf de stele pentru cărţi. 
Eşti minunată. Eşti frumoasă, ai o voce minunată. 
Abia aştept să ajung la lansarea cărţii tale, când vei ajunge şi la Iaşi.
Abia aştept să dorm şi cu alte cărţi de-ale tale pe noptieră. 
Abia aştept să spun, peste un timp, că am reuşit să nu mă dau bătută şi să scot o carte pentru că o am ca model pe Petronela Rotar. Pentru că, vrei sau nu, pentru copila din mine asta eşti, un model.


Dragă Petronela Rotar, 
meriţi toate aplauzele şi toată admiraţia din lume!
Mă înclin!


luni, 23 martie 2015

Momente critice

Auzeam doar un fosăit sinistru. Părea genul ăla de respirație din filmele horror. Am deschis ochii. Un tub de oxigen îmi zgâria nările. A trecut totul. Prima mea operație, care sper să fie și ultima.
Nu-mi amintesc prea multe. Am urcat pe picioarele mele pe masă. Nu știu cine m-a dat jos. M-am trezit la "Salonul de trezire", așa anunța plăcuța de pe ușa de la terapie intensivă. 4 paturi. 4 apendici scoși. "Grădinița", așa cum toți doctorii și asistenții spuneau trecând pe lângă ușa noastră.
Când m-am trezit iar, mi-am deschis ochii îndeajuns de mult încât să văd încercarea nereușită de branulă la incheietură. Îmi aminteam de înțepătură din sala de operație. În locul unui ac stătea o vânătaie și un punct umflat printre dungile roșii ale brățărilor care se pare că mi-au purtat noroc. Eram la branulă marcată cu un pansament pe care scria frumos 20.03. Data primei mele operații. Orice procedură chirurgicală e plină de riscuri, dar a mea pare să fi decurs fără nicio problemă.
Nu am mai apucat să număr. Doctorul anestezist îmi prezenta ecranul pe care inima-mi era monitorizată, apoi masca de oxigen, apoi...nimic.
E ciudat cum, într-un moment ca acesta, simți că viața nu-ți mai aparține. E a anestezistului, a doctorului chirurg, a unui Dumnezeu din venele tale anesteziate.
Tu rămâi doar cu corpul care este deschis, expus, curățat de rău. Pentru unii drumul se sfârșește acolo. Rămâi pe masa de operație, și ulterior un cearșaf îți acoperă și fața, iar ochii tuturor sunt pe ceas. Ceasul decesului.
Primele 24 de ore sunt critice pentru viața celui abia scos din sala de operație. Indiferent de natura intervenției, de timpul în care se desfășoară procedura, orele de după se scurg mult prea greu.
Te trezești amețit, vezi un halat alb punându-ți un calmant în perfuzie. Adormi înainte să iei 3 guri bune de aer. Nu știu cum trăiesc alți oameni experiența aceasta. Eu, în tot acest timp, în somnul meu încețoșat de medicamente, m-am gândit. Am fost pusă, din nou, în fața unor momente din viața mea, în fața unor decizii, în fața unor oameni. Am avut timp de meditat, de amintit, de cusut un fir de dor care deja s-a îngroșat, de parcă pereții salonului mă desprindeau de Terra. Lumea de afară, panica asistenților, ceilalți bolnavi din spital păreau atât de departe de Salonul de trezire de la etajul 6!
Totul a fost ca un vis mai complex. M-am văzut în diverse ipostaze cunoscute, și în câteva care nu-mi stârneau nici măcar în somn un deja vu.
După mai bine de 14 ore de somn am realizat cel mai bine că, într-o fracțiune de secundă, afirmația Operația reușită, pacientul mort poate deveni realitate.
23:48. Agitație la reanimare. Un doctor consolând la telefon o familie care se izbise prea brusc, prea devreme, de această afirmație.
Nicio piatră nu se ridică după ce familia află că ai ieșit cu bine din operație și ești la terapie intensivă. Ci se înfige și mai bine în inimă, pentru ca la primirea veștii de trecere în cele veșnice, zdrobească totul.

duminică, 22 februarie 2015

c.

M-am apucat de scris o carte. Mai mult sunt cu gândul la ea, decât cu scrisul, dar e şi ăsta un pas, nu-i aşa? De asta nu mai apar pe aici...toată inspiraţia mea e pusă în carneţelul ăla nenorocit cu care dorm lângă pat. Că poate, poate, se trezesc neuronii mei la viaţă în timpul nopţii, mă trezesc, şi mai scriu ceva.
Aş vrea să scriu despre peripeţiile vieţii mele. Despre alegerile pe care le-am făcut. Despre oamenii întâlniţi. Despre morţi. Ohoo, şi încă despre câţi morţi aş putea scrie. E trist, dar în seara asta mi-am amintit de ea...care e moartă de aproape un an. Şi asta e şi mai trist. Prea repede, prea tânără...
Şi mă gândesc la tot ce mi-a trecut prin cap în opşpe ani fără două săptămâni. Dacă privesc unele faze din trecut, râd cu lacrimi, ori râd de prostia mea, ori de cât de smartass am fost în acele momente. Nu sarcastic. La propriu.
Râd de mine. Şi plâng de mine. Şi cu mine. Şi n-are nicio logică ce spun. Şi bla bla bla bla. E 1:06 dimineaţa. Trebuie să mă-nţelegi, măcar tu, că deja emisferele cerebrale nu mă mai ajută. Mă gândesc că toată viaţa am purtat o luptă, cu mine şi cu cei din jur. Eu am fost aia sclifosită, eu aia nemulţumită, eu tipa cea rea. Acum sunt un fel de critic, al meu şi al celorlalţi. Mă gândesc că lupta mea abia de acum începe, căci o să-mi iau viaţa în mâini, o să fiu independentă şi vaccinată şi majoră şi...pe dracu'. O să fac multe chestii pe care le vreau de atâta timp acolo, făcute, să dau un check pe foaia vieţii.

Simt în unele momente că trebuie să iau o pauză. Să mă gândesc, păi bine frate, şi dacă mor mâine?! Rămân aşa certată cu toată lumea? Îi număr iar. Nu pare aşa grav. Nu am ajuns să ne scuipăm. Dar totul e ca o rană provocată de o foaie. Te tai, curge sânge, lingi rana, se încheagă şi se cicatrizează. Apoi dai cu degeţelu' şi te scarpini până redeschizi. Inteligenţa asta ne omoară pe toţi.
Vreau să trăiesc în pace, dar unii pur şi simplu mă omoară.
Singurul lucru bun din ecuaţia asta numită viaţă e iubirea. Singurul mod prin care mai sper, mai rabd, şi singurul prin care primesc fericire. În iubire nu se urăşte, nu se vrea răul. Totul e altfel când iubeşti. Totul se schimbă. E un sentiment pe care nu îl pot explica în cuvinte. E o stare care, verbal, ar putea întrece Nirvana. E ceva uimitor.
Iubirea înseamnă totul. Probabil nu doar pentru mine. Şi pentru voi.
Când vă iubiţi nu contează decât să aveţi încredere, să fiţi optimişti şi să speraţi că totul va fi bine. Dacă tu eşti perfect în ochii persoanei iubite, asta e tot ce contează. Nu-ţi bate capul cu ce cred alţii. Sau cu ce crezi tu.
Uneori nu e cea mai clară imagine cea pe care ne-o formăm noi. Despre noi. Trebuie să privim în ochii altcuiva pentru a ne vedea bine. În ochii persoanei iubite.

miercuri, 4 februarie 2015

b

Şi te gândeşti dacă mai ai de ce să deschizi ochii mâine dimineaţă? Întotdeauna vei găsi un motiv. Unul mai bun decât cel la care te-ai gândit acum 10 secunde. 
Ai nevoie de motive pentru orice, dar mereu apar nişte întrebări. Pentru ce să fac asta? Dar de ce să fac aia? De ce să rămân în viaţa cuiva? De ce să lupt? De ce să sper?
De ce să faci toate aceste lucruri şi de ce să-ţi pui atâtea întrebări. Pusul întrebărilor înseamnă timp pierdut. Timp preţios pierdut. Învaţă să nu mai pui un semn al întrebării la sfârşit; un simplu punct e de ajuns. 
Eu pot.
Eu trebuie să.
Eu lupt.
Eu sper.

Şi totuşi...uneori nu e în zadar? Vedem oameni dezamăgiţi care au sperat prea mult. Vedem oameni suferind, pentru că inimile lor au fost frânte. Vedem iubiri ca din filme, dar care niciodată nu sunt împărtăşite. La ce bun? La ce bun dacă nu orice ne dorim se poate materializa?
Lupta şi speranţa ajută. Dacă speri, ai puterea necesară ca să lupţi. Şi acum tu mă întrebi şi cum vine asta? Uite că vine. Ai un vis, o persoană, o privire, o iubire pentru care merită să lupţi. Şi ajungi să faci asta. Te încurajezi singur. Îţi pui în minte că poţi. Şi poţi.

Aştepţi mult timp uneori până se vede schimbarea. Poate când relizezi ce îţi propui e deja prea târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa? Şi acest prea târziu se dovedeşte a fi cel mai frumos început ever. Cea mai frumoasă poveste. Ceva ce nici măcar tu nu ţi-ai putut imagina.
O iubire copleşitoare. Doi ochi pe care nu trebuie să-i vezi ca să ştii că sunt aţintiţi asupra ta. Cele mai fericite momente din viaţa ta. Cea mai mare fericire. Cea mai puternică susţinere morală. Cel mai răsunător te iubesc. Cel mai liniştitor noapte bună. Cel mai tragic rămas bun pentru o perioadă. Cele mai amare şi sărate lacrimi de tristeţe, dar şi cele mai dulci şi răcoritoare lacrimi de fericire. Cel mai dulce sărut şi cea mai caldă îmbrăţişare. Cea mai suavă atingere. Cel mai mic fior simţit la intensitate maximă pe şira spinării.
Atâtea motive...motive prin care eu trăiesc. Persoana prin care eu sunt fericită. Nucleul speranţei. Motivul pentru care trebuie să lupt.
Destule ca să rămân aici, lângă tine, până la capăt de infinit.
Tu.



miercuri, 21 ianuarie 2015

a.

Zilnic întâlnesc fel şi fel de persoane, unele pe care le vad pentru prima oară în viaţa mea, şi altele pe care le cunosc şi Dumnezeu mai ştie câte feţe au. Oamenii intră în multe categorii, şi categoriile alea au mult prea multe subcategorii.
Nu-mi plac oamenii care editează fotografii. Un fotograf profesionist m-a învăţat pe mine că, dacă eşti un fotograf adevărat, poza trebuie să-ţi iasă bine din prima. Hai, schimbi puţin contrastul, te joci puţin cu umbrele, te semnezi pe fotografie că deh, lumea-i mare şi pe cât de mare e, pe atât de rea e. Sau mai rea. Nu văd satisfacţia pe care o are un fotograf când prima şi prima oară îşi bagă imaginea în Photoshop şi o prelucrează, şi o prelucrează. Vreau şi eu să văd o imagine simplă, făcută spontan, nu împroşcată şi încărcată cu efecte speciale. Arată ce poţi să faci, nu ce ai fi putut face de fapt.
Nu-mi plac mincinoşii sau linguşitorii. Decât să ai 30 de prieteni şi toţi să te pupe-n placă prin faţă şi pe la spate să mănânce căcat te vorbească de rău.
Tot ce e bun se duce dracului. Nu doar oameni, ci şi lucruri pe care le-ai făcut. Răul cuprinde încet încet totul, şi într-o zi te trezeşti complet singur, acolo.
Sunt mulţi oameni care nu mai pot fi numiţi oameni frumoşi.
Acum...nu mă mai pot gândi la nimic. Am vrut să scriu puţin. Noapte bună.

duminică, 11 ianuarie 2015

Anomalii

E 00:45, 3 ianuarie 2015.
Abia am terminat de ştampilat cărţile cumpărate în 2014.
Citesc mult. Sunt o maniacă. Dacă aş eticheta şi cărţile citite anul trecut online, cred că aş depăşi un record. Nu naţional, nu mondial. Un record al meu.
Anul acesta trecut am citit cap-coadă 56 de cărţi. Acest lucru mi-l spune, cel puţin, grămada de cărţi de pe pat.
Toate cumpărate anul acesta trecut. 56 de cărţi ţinute în mână. Atâtea minute de relaxare...atâtea inhalări ale mirosului de nou, de tipar, de praf de prin librării...Cărţile mele.

***

Acum e 8 ianuarie. Iarăşi mă lungesc cu scrisul. De la începutul anului visez la o bibliotecă mare; cărţile mele încă zac pe jos. Nu cred că voi posta articolul ăsta. Nu ştiu de ce, dar simt că asta e mai mult pentru mine.
O să încerc anul ăsta să scriu o carte...despre orice. Numai să o scriu. Am prea multe în cap şi trebuie să mă eliberez cumva. Sigur...articolul ăsta e doar pentru mine.

***

10 ianuarie. Până la urmă am scris şi asta. Îmi privesc cuvintele şi mă gândesc...şi mă gândesc...

***

Acum e 11. Scriu din nou. Mă gândesc la multe momente frumoase, şi parcă în fiecare minut întâmpin câte un deja vu. Mi-e dor. Mi-e dor să scriu, dar nu se compară dorul ăsta cu dorul de persoana iubită. O să treacă, şi aşteptarea o să fie mai lină...Dorul mereu face lucrurile mai dulci şi mai speciale...oare de ce?
Mă gândesc la simularea de bac şi la sacrificiul de a da simularea la istorie de ziua mea. La împlinirea celor opşpe ani de viaţă. Cât de rău poate fi?! 
Mă gândesc la atentatele din Franţa. Eu nu sunt Charlie. Nici acum nici mai încolo. Aşa merită. Libertatea presei nu e totuşi atât de liberă încât să calce în picioare ceea ce au unii mai de preţ: religia. Noi nu am face asta. Nu. În locul lor, noi tot facem imagini cu icoane pe care scriem Nu mă bag man, Mă bag man, Tu ce zici man?. Asta este. Fiecare cu ce crede el. Asta e părerea mea. Noi suntem mulţi creştini doar cu vorba, şi foarte puţini doar cu fapta. Dar asta nu prea contează în ziua de azi, nu-i aşa?
O să treacă şi semestrul ăsta. O să vină vacanţa şi deja chestionarele pentru şcoala de şoferi îmi zâmbesc. O să treacă şi ele. O să vină simulărie. O să le fac faţă. O să mă descurc eu. O să iau şi bacul şi o să fiu şi medic. 
Totul o să fie bine mereu...Trebuie să sperăm că totul o să fie bine, şi o să fie, nu-i aşa?

***

O să fie totul bine de acum. Sunt fericită, sunt iubită, sunt sănătoasă, iubesc, sper, cred, încerc, reuşesc. Nu trebuie să aştept momentul potrivit să fac toate astea. Momentul potrivit e acum.

joi, 1 ianuarie 2015

Aşteptări

Privesc în urmă şi pare un timp atât de îndepărtat...un singur an? Nu câţiva buni? Atât de lung? Atât de multe lucruri s-au petrecut?
2014 a fost un an frumos. La mine a început din 2013 anul, de prin octombrie, pentru că de atunci am simţit ce e fericirea şi am început să iubesc. Când te simţi împlinit, ce mai contează când începe sau se termină în calendar anul? Anul tău e oricând. Oriunde. 
Dacă începeam câte un an pentru fiecare stare pe care am avut-o în viaţă, cred că acum eram pe undeva prin anul 2200. Sau poate mai mult...?!
2014 a fost minunat. Ce mi-aş putea dori mai mult decât să se repete 2014?! Nu vreau să încep o listă puerilă: în 2015 vreau să bla bla bla bla, şi mai vreau să bla bla bla bla. Nu. În 2015 vreau să se repete anul precedent şi să fie mai încărcat puţin. Vreau să fiu sănătoasă ca să mă bucur de toată fericirea, iubirea şi afecţiunea din lume. Sănătatea nu e cu vrutu'.Vrutu-i pe gratis. Sănătatea e cu trebuie să fiu sănătoasă.

Anul acesta voi fi mai mult eu. Poate anul trecut mi-a păsat de părerile celorlalţi prea mult, poate nu am fost destul de curajoasă în unele privinţe, anul acesta nu vreau să fie la fel.
Am făcut greşeli. Unele prea mari pentru a fi iertate. Am fost iertată. Au fost greşeli uitate. M-a durut, am plâns, am regretat, am fost uşurată să aud Nu-i nimic. Te iert. Era ceva. Şi nimicul e ceva. Dar "nimicul" de după o greşeală e mereu ceva.
Vreau mai mult curaj. Trebuie să învăţ să spun lucrurilor pe nume când simt nevoia, nu căutând un moment potrivit. El nu va veni niciodată.

Anu' ăsta vrutu' nu-l mai fac pe gratis. Vreau ceva, muncesc să obţin acel ceva. Nimic nu se întâmplă dacă pocneşti din degete.
Anul acesta trebuie să-mi iau carnetul de şoferi. O să îl iau fără probleme. Trebuie să îmi dau examenul de limbă engleză, şi categoric trebuie să îl iau. Trebuie să încep voluntariatul SMURD. Trebuie să încep să mă pregătesc şi mai intens pentru a-mi îndeplini visul de a ajunge medic.

Anul acesta nu mai las nimic să-mi stea în cale. Am învăţat că e nevoie de un singur cuvânt pentru a spulbera visul cuiva, şi îmi propun să nu las pe nimeni să-mi calce în picioare visele. Nici familie, nici prieteni, nici egoul meu. 

Anul acesta cred în mine, iubesc, sunt fericită. Anul acesta deschid ochii şi mai largi şi mă bucur şi mai mult de fiecare secundă în care inima mea bate ca eu să-mi trăiesc viaţa.


:]