If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 27 iunie 2014

Nu e uşor să scrii...

Cine a zis că e uşor să scrii? Poate toţi o facem odată şi odată. Şi aici nu e vorba de scrisul de la şcoală. Unii oameni nici măcar acolo nu mai scriu în ziua de azi.
Anyway. Scriu acum, uitându-mă la Game of Thrones. Clar nu e uşor să scrii. Aici glumesc -umor de bloggeriţă. Deja m-am plictisit. Nu de scris; de Game of Thrones. Şi abia l-am început...
Pentru mine nu e deloc uşor să scriu. M-am apucat dintr-o necesitate. Eram o puştoaică -mai- mică şi depresivă. Lucrurile s-au schimbat. Acum nu mai scriu pentru că sunt nefericită şi pentru că vreau să văd că e cineva acolo, în faţa monitorului, căruia chiar îi pasă de viaţa mea de rahat.
Acum scriu pentru că...nu ştiu. În ultima vreme am stat totuşi destul de prost cu inspiraţia. Oare de ce?
Poate nu mai scriu des pentru că înainte îmi plângeam, în scris, nefericirea. Acum nu mai e aşa. Eu sunt fericită iar subiectele de tipul "atitudine slabă" s-au evaporat. Dar încă sunt eu. Doar varianta cu zâmbetul pe buze.
Scriu pentru voi, cei care, după aproape 3 ani de zile, încă vă regăsiţi printre rândurile mele, prin poveştile mele, prin viaţa mea. Câteodată mă surprinde că, odată ce s-a schimbat viaţa mea, s-a schimbat şi a voastră. Mă bucură să văd că nu vă regăsiţi doar în postările mele triste. Nu. S-au dus vremurile alea.
Şi totuşi...parcă scriu mai greu. Parcă mi-e mai greu să scriu când sunt veselă...parcă e mai monoton totul.
Nu e uşor să scrii. Nu e uşor să-ţi deschizi sufletul şi să pui pe hârtie totul: trăiri, sentimente, oameni... Amintiri. Până la urmă toată viaţa noastră e o amintire. Ne amintim de oameni, şi de momentele frumoase petrecute alături de ei. Ne amintim de sentimente şi de toţi fluturii pe care i-am simţit de-a lungul timpului...Şi pentru cine...
Nu-mi vine uşor să scriu. Parcă mă "deschid" mai repede când sunt tristă. Poate nu scriu destul când sunt tristă.  Sau poate... oamenii trişti trăiesc mai intens. Fără sau poate.
Cred că mulţi bloggeri au, la început, o poveste tristă. Cititorii îi ajută să treacă peste. După...ei bine, după deja e dependenţă. Nu de atenţie, ci de scris.
Oricine poate scrie...dar când vine vorba de tine, când vine momentul să scrii despre tine, nu mai e uşor. Când pui pe hârtie lucruri despre tine, ajungi să te întrebi cine eşti de fapt. Ajungi să te cunoşti mai bine şi să vezi că toate eşecurile din trecut erau, de fapt, realizări. Te înţelegi, în sfârşit. Descoperi lucruri noi despre tine şi te blochezi. Atunci realizezi că, despre alţii poţi scrie oricând, orice, dar nu şi despre tine.


*  *  *

Foaie albă. Creion ascuţit. O cană de ceai şi o ploaie măruntă.
Mâna îmi tremură şi ating creionul. Haide, inspiraţie, dictează-mi iubirea-n cuvinte.
Presiunea-mi pulsează sub tâmplă.

Scrie-mă, pentru că vreau să trăiesc veşnic.


Nu e uşor să scrii,
copilă...

marți, 24 iunie 2014

De ce plâng femeile?

Noi, femeile, nu plângem pentru ei. Dacă o facem, plângem din cauza lor. Dar nu e numai asta. Noi plângem din orice.
Plângem când suntem fericite sau triste. Am plâns când s-a terminat Grey's sau când a fost răpit dr. Reid în Criminal Minds. Plângem des la filme. De fapt, cred că plângem la toate filmele care au un sfârşit dureros sau romantic.
Oricât de dure am fi noi, tot plangem. Vine acel moment în care ne dăm seama că plânsul ne face bine. Ne descărcăm.
Femeile nu plâng din cauză că bărbaţii lor s-au dus la alta. Plâng pentru că n-au fost îndeajuns de bune încât să-i păstreze lângă ele.
Femeile nu plâng pentru că nu ştiu să gătească. Ceapa aia nenorocită e de vină.
Noi nu plângem că ne lovim şi doare. Plângem pentru că ne-am stricat bunătate de piele îngrijită.

Suntem ciudăţele şi cerem multă afecţiune. A naibii de multă afecţiune! Şi o primim mai ales când plângem.
Când o femeie e supărată pe tine, du-te la ea cu flori; sau cu ciocolată. O să plângă.

Aşa suntem noi; sau aşa sunt eu. O plângăcioasă. Plâng din orice, pentru că uneori plânsul mă ajută mai mult să mă liniştesc decât vorbitul cu o persoană sau ascultatul muzicii, care, oricum ar fi, tot mă face să plâng în momente ca astea.


Tu de ce plângi, femeie?

joi, 5 iunie 2014

Scrie-mă. Vreau să trăiesc veșnic

Alintă-mă. Fă-o așa cum nimănui nu i-a mai trecut prin cap.
Strigă-mă. Rostește-mi numele de parcă asta ți-ar cere Dumnezeu să faci.
Fă-mă să râd. Vreau să radiez de la o simplă privire amuzantă, de la un singur chicotit de îndrăgostit.
Iubește-mă. Iubește-mă așa cum numai în poveștile din Disney se iubește. Învie-mă așa cum a reușit să facă prințul cu Frumoasa din pădurea adormită.
Sărută-mă. Atinge-ți ușor buzele de ale mele și lasă-mi pielea să ia foc sub atingerea ta.
Strânge-mă-n brațe. Fă-o până mă împotrivesc. Dar nu-mi da drumul niciodată.
Privește-mă. Îndreaptă-ți ochii căprui spre chipul meu de porțelan și privește adânc în verdele ochilor mei. Ce vezi dincolo de iris?
Învață-mă. Spune-mi cum să te cunosc mai bine.
Citește-mă. Citește-mi chipul ca pe o carte deschisă.
Veghează-mă. Nu mă lăsa să mă prăbușesc printre oamenii răi. Separă-mă de ei. Ridică-ma când cad. Încurajează-mă când mă dau bătută.

Scrie-mă. Pentru că vreau să trăiesc veșnic.

:]