If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 25 decembrie 2013

Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragă Moşule,

anul acesta nu am de gând să-i mai ascult. Anul acesta vreau să cred cu adevărat în tine, vreau să cred cu adevărat că exişti şi că vii cu sania trasă de reni şi ne laşi cadourile sub brad. 
Anul acesta nu îţi trimit o scrisoare înainte de decembrie să-ţi spun toate cadourile nenumărate pe care le doresc; bugetul tău infinit nu ar fi de ajuns.
Anul acesta nu m-am uitat plină de entuziasm sub brad, deşi acolo găseam câteva din cadourile de pe lista mea; o să le tai ca să nu ţi le cer şi la anu'. 


Anul acesta cred în tine pentru că mi-ai adus în avans tot ce mi-am dorit toată viaţa: iubire. Ce om şi-ar dori ceva mai bun de atât? Şi mai presus de toate şi ceva material? Nu... Tu, Moşule, mi-ai adus iubirea. Iubirea mă face frumoasă, dar cel mai important, iubirea mă face fericită.
Vezi tu, Moşule, iubirea şi fericirea sunt mână-n mână. Aveam nevoie de asta; nu eram nici fericită şi poate nici iubită. Nu îndeajuns de mult încât să mă bucure şi să simt cu adevărat.
Dragă Moşule, uite ce mi-ai făcut! Mi-ai adus alături cea mai minunată persoană din lume, mi-ai dat şansa să trăiesc în realitate cele mai frumoase vise şi cea mai frumoasă poveste de iubire!
Moşule...mulţumesc!

marți, 24 decembrie 2013

Doi ani de Atitudine Slabă



A venit, în sfârşit, şi ziua aceasta. Au trecut doi ani de când scriu, doi ani de când în fiecare zi scriu a în bara de căutare şi Google mă trimite pe blog. Doi ani de când stau în unele zile ca idioata scriind şi ştergând, scriind din nou, ca într-un final să dau X şi să o iau de la capăt... cândva.


Câteodată îmi vine să îl închid; să-l fac privat şi să scriu doar pentru mine sau pur şi simplu să-l şterg. Sunt momente în care inspiraţia nu ţine cu mine, când mă împinge să dau dracului tot şi să arunc la gunoi tot ce am clădit în aceşti 2 ani. Dar atunci, brusc, îmi amintesc de voi, de toţi cei care mă critică, care mă citesc, de prietenii mei, de viaţa pe care voi o faceţi mai frumoasă.


Doi ani de când scrisul e una cu mine, doi ani de când zâmbesc citindu-vă la rândul meu. Au trecut doi ani de Atitudine Slabă, doi ani de primit întrebarea Dar tu? Tu de ce scrii?. La început scriam pentru mine, nepăsându-mi cine şi cât (mă) citeşte. Cu timpul, lucrul acesta s-a schimbat, iar eu am început să scriu pentru voi.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi aici alături de mine, fie doar cu privirea, fie şi lăsându-mi câteva gânduri curate în comentarii.

Doi ani de Atitudine Slabă pentru voi!


Vizualizări: 40.924
Articole publicate: 447.
Persoane interesate: 98.
Premiul MWB- decembrie 2012.
Autor MWB.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Dialog cu eul.

Unde e, de fapt, acasă?
Acasă e acolo unde inima ta nu se simte singură şi îngheţată, acolo unde tu te simţi protejat şi ferit de toate problemele şi grijile.

Cum ştii că eşti îndrăgostit?
Simţi furnicături în tot corpul care se accentuează în preajma persoanei care sunt motivul naşterii lor. Tânjeşti după acea persoană şi te întristezi şi îţi faci griji când nu ai niciun semn de la ea. Şi eşti cu adevărat îndrăgostit când acea persoană îţi arată de ce nu a mers cu nimeni până atunci.


Şi lacrimile? De ce când iubim plângem?
Plângem din iubire, pentru că sperăm să nu se termine niciodată. Plângem pentru că ne gândim la sfârşit când abia am descoperit începutul. Plângem pentru că ne e frică să iubim şi să fim iubiţi.

De ce vorbeşti cu mine?
Pentru că sunt momente în viaţă când nu mai e nimeni în jur cu care să vorbesc, nimeni care să mă asculte şi să îmi spună că totul va fi bine. Oricât de puternică aş fi, tot vine un moment în care cad şi nu e nimeni lângă mine care să mă ridice. Atunci mă întorc la mine şi începe conversaţia...

Şi când eu nu sunt aici, tu cum eşti?
Supărată. Am senzaţia că până şi propria-mi conştiinţă mă urăşte şi-mi întoarce spatele. Mereu te strig şi te chem să stai şi să vorbeşti cu mine, dar nu eşti mereu aici să-mi răspunzi...şi mă întristez. Nu mi-e bine. Mă cuprinde o senzaţie de abandon profund, şi am senzaţia că viaţa mă aruncă într-un hău întunecat, rece şi pustiu. Şi nu mi-e bine.

” Nu uita că nu mă pot vedea singur, că rolul meu e limitat la a fi cel care se uită în oglindă “. - Jacques Rigaut 


joi, 19 decembrie 2013

Într-o zi...

Într-o zi va apărea în faţa ta o persoană specială, care să reuşească să-ţi dea lumea peste cap, să te facă să o cauţi şi să o cauţi şi să o cauţi...
Într-o zi acea persoană îţi va zâmbi năucitor şi inima îţi va tresări în piept, gata pregătită să sară şi să îmbrăţişeze necunoscutul.
Într-o bună zi acea persoană îţi va spune primul Bună şi tot universul tău se va duce dracu'.
Într-o bună zi acea persoană te va invita la o cafea şi tu vei avea un zâmbet tâmp întins pe faţă, răspunzându-i dând din cap ca ultimul/ultima cretin/ă.
Într-o bună zi îţi va da acea îmbrăţişare care să-i transfere tot parfumul pe pielea ta; o să vrei să-l simţi toată viaţa.
Într-o bună zi vei vedea că fluturii din burta ta sunt mai mulţi şi unii îţi vor fi străini; vei şti atunci că ăia nu-s de la tine. 
Într-o bună zi o să te ţină de mână şi nu se va teme să te arate lumii şi să strige în gura mare că tu eşti dragostea lui/ei.
Într-o bună zi acea persoană te va săruta şi tu o să te topeşti, salvând în minte tiparul acelor buze pe care mereu ţi-ai dorit să le atingi de ale tale.


Într-o zi va apărea acea persoană în viaţa ta care îţi va arăta de ce nu s-a putut până atunci cu altcineva. Atunci vei şti că e iubire.

vineri, 13 decembrie 2013

I close my heart, and I hope to die

Inima mea a fost deschisă pentru prea mult timp. Până acum. În sfârşit am găsit persoana cea mai minunată din lume, persoana care mă înţelege şi îmi inspiră încredere. 
L-aş iubi mereu, pentru tot ceea ce este şi pentru tot ceea ce îmi oferă, fie şi un strop de iubire. L-aş iubi pentru toate stările de bine, pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate mofturile pe care le-ar putea face. L-aş iubi mereu doar pentru că m-a determinat să îmi închid inima în urma lui şi astfel nu mai las pe nimeni să intre acolo. Pe nimeni. Niciodată. A intrat acolo şi nici cu forţa nu l-aş mai putea scoate; e special, e unic, e...el.
L-aş iubi mereu pentru fiecare zâmbet pe care mi-l întinde pe faţă şi pentru fiecare zâmbet pe care mi-l adresează şi care mă face să mă simt un ţânc de 5 anişori. L-aş iubi mereu pentru că e lângă mine mereu, indiferent de situaţie, ţinându-mă de mână la fiecare pas ca să nu cad.

Uşile inimii mele s-au închis după el şi l-am păstrat grijulie înăuntru. Mi-a încălzit inima şi m-a făcut fericită, a avut grijă de mine şi mereu m-am simţit în siguranţă ştiind că doar el e în inima mea.
Acum am tot ce îmi doresc; sunt împlinită şi în sfârşit fericită, datorită lui.
Îl am în inima mea mereu, am închis uşile după el şi am păstrat acolo toată fericirea. 
Aş putea muri acum, fiindcă aş muri fericită, iubită şi iubind.


Te iubesc!

duminică, 8 decembrie 2013

Când eram singură pe pământ...

Când eram singură pe pământ el știa asta. Simțea cumva că mă simt ca dracu' și-mi scria, ori mă suna, ori ceva ca să vorbească cu mine. Mă liniștea. Era singura mea alinare, singura mea speranță, singurul lucru de care mă puteam agăța pentru a rămâne ancorată în prezent, în realitate.
Când eram singură pe pământ vedeam cine îmi erau adevărații prieteni; doi-trei oameni. Și asta era cea mai puternică lovitură, cel mai puternic șut pe care viața mi-l putea da. De fiecare dată când cădeam nu era aproape nimeni care să mă prindă, care să mă ridice și să mă salveze. Eram singură...
Când eram singură pe pământ, singura mea speranță mai erau visele care credeau în mine, subconștientul meu care încă își punea mari speranțe în mine, când nici măcar eu nu îmi mai dădeam nicio speranță. Să vezi că tot ce ai clădit alături de cineva ieri se duce azi dracului... Mă durea și îmi doream să îi șterg pe toți din viața mea.
Când ești singur pe pământ deschizi cu adevărat ochii și vezi ce oameni cu sânge albastru prin vene trăiesc în jurul tău. Nu știi cum i-ai ales, nu știi cum i-ai putut cataloga drept prieteni. Atunci rostești cuvântul încărcat de ură, scuipând venin odată cu el; prieten... Cine o fi fost unul adevărat oare? Abia atunci vine clipa când realizezi că ești în toate facultățile, chiar dacă toată lumea spune că ești nebun de legat, și că poți să trăiești și singur, fără să fii înconjurat de prieteni falși. Te amăgești cu prietenii buni... Nu există prieten bun. Există doar prieten. De fapt...nu mai există.
Când ești singur pe pământ nimeni nu se mai gândește la tine. Până și în tine se dă o luptă, nici măcar tu nu ești de partea ta. Subconștientul nu te iubește, nu te cunoaște, nu te ajută. Ești singur.
O să te iubesc mâine, fiindcă astăzi încă nu te cunosc.

marți, 3 decembrie 2013

O linie subţire...

Și e atât de frumos când ninge... Uite cum fulgii cad și se topesc când ating pământul. Ți se lipedc nările de la atâta frig și ger... Dar e frumos.
Doi îndrăgostiți se plimbă în amurgul lui decembre. Îi urmăresc de la distanță, îi admir, și le zâmbesc fără ca ei să mă vadă. E frumos.
Senzația aceea minunată când ai alături persoana iubită, persoana lângă care simți că vrei să îți trăiești viața, persoara lângă care îți dorești să te trezești dimineața, persoana lângă care ai vrea să mori.
Viață și moarte, zâmbet și lacrimi, dragoste și ură. O linie subțire între fiecare concept, o balanță care se înclină în fiecare secundă, când spre bine când spre rău.
Mă uit din nou spre cei doi. În jurul lor s-a format un cerc luminos, de parcă iubirea i-ar proteja. De fapt, asta se întâmplă când iubești. Te simți protejat, iubit, apărat și...acasă. Acasă e iubirea, acasă e factorul care înclină balanța. E o linie subțire între întuneric și lumină, o linie subțire între certuri și împăcări.

O linie subțire numitar destin, care înclină balanța vieții spre mai bine.

luni, 2 decembrie 2013

De 1 Decembrie eu sunt revoltată.

Bună dimineața :D. Da, acum m-am trezit, dimineață e pentru mine, bună nu prea. Îmi ies ochii din orbite și simt că am stat 24/7 în Bamboo, așa îmi bubuie căpușorul.
M-am întors. N-am fost plecată foarte mult timp, dar chiar mi-a lipsit blog-ul. Peste tot de când m-am întors am citit doar articole cu 1 Decembrie. Decembrie decembrie decembrie... Și Paul Walker. De el chiar îmi pare rău, am aflat când am ajuns în țară...sad. :(
Și totuși, ce e cu atâta 1 Decembrie? Atunci 60% dintre români își amintesc că sunt români și scot de la naftalină steagul, și-l agață în balcon să-l sufle vântul, dar el tot în treburile lui e prins. Sunt foarte puțini cei care cu adevărat trăiesc ziua asta și se bucură de ea, și știu în fiecare zi de țărișoara lor și o apreciază. N-am de gând să mă iau de oamenii ăștia.
Eu nu țin ziua asta. Înafară de Crăciun, Paște, ziua mea, ziua copilului, Sfânta Maria si una două sărbători în plus, în calendarul meu nu se găsește 1 Decembrie, doar din cauza acelor oameni care își amintesc brusc ce sunt.
Eu vreau să îmi iau cetățenia turcească. Ăia oameni uniți, credincioși, devotați, care țin oriunde și oricând steagul agățat, și când îl iau în mână îl pupă de parcă ar fi Coranul, nu o simplă bucată de material.
Facem parada armatei. Pentru ce? Să arătăm că sunt mai mulți oameni prezenți la paradă decât cei din armată? Ne scoatem tancurile de pe vremea lui Caesar. Pentru ce? Să vedem cât de înapoiați suntem? Acum totul e digital, oricine poate să trimită o bombă peste noi apăsând un buton, dar nu, noi avem tancuri ceaușiste.
Ăstia-s oamenii din țara mea. Țara mea e frumoasă. Eu mă mândresc cu ea, spun cu mare drag că sunt din România, dar urăsc majoritatea oamenilor din ea.
De 1Decembrie eu sunt revoltată.

:]