If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 31 octombrie 2013

Totul într-un hibrid

Pluteşti, nu conduci, asta mi-au spus când mi-au pus cheile de la noul Auris Hibrid. Hmm...un argintiu sexy îmi făcea cu ochiul. Trebuia doar să descui mașina, să mă fac comodă în scaunul din piele neagră. Totul era drăguț: și interiorul și exteriorul. Se îmbinau perfect...Cum să nu-ți dorești o Toyota?!
Am băgat cheia în contact și am învârtit.



Dintr-o dată am fost înconjurată în mașină de un tors discret al motorului silențios și de o muzică în surdină cu un bas perfect vibrând în difuzoare. Eram pregătită pentru test drive și abia așteptam să văd dacă această mașină îmi atinge așteptările. Nu eram cățărață într-un tanc, dar mi se părea că sunt la înălțime. Roțile se învârteau rapid, și totuși legal, pe carosabil și eu simțeam că plutesc. Deci sloganul era adevărat... Am oprit la primul semafor și noul system Hybrid Energy Drive și-a făcut simțită prezența. Era atât de avantajos și totul părea ireal. Îmi plăcea. Era tot ce îmi doream. Avea emisii reduse de CO2 și asta mi se părea perfect, la fel și economia de carburant. De asemenea, în trafic mă mișcam ca o fantomă, scurtând parcă din drum, deși aveam de parcurs aceeași distanță ca în fiecare zi. Eficiență în trafic...bifat!



Am avut o zi perfectă conducând noul Hibrid. Părea că e scos dintr-o poveste fantastică cu mașini, sau dintr-un film SF despre viitorul mașinilor. Era cu adevărat o mașină cu care puteai zbura, cu care nu simțeai gropile din asfalt, o mașină care te încălzea imediat iarna sau te răcorea la minut vara.
Era perfectă din toate punctele de vedere. Am ajuns înapoi la reprezentanța Toyota și am predat cheile:
- Ei, bine, cum a fost? m-a întrebat un domn înalt care mi-a luat cheile.
- Excelent, am simțit că plutesc exact așa cum mi-ați spus. Mâine o să vin să iau mașina! E ceaa ce-mi doresc cu adevărat. Are de toate: siguranță, precizie și eleganță. Am totul într-un Auris Hibrid.


Articol scris pentru Proba cu numărul 13 din SuperBlog 2013.

miercuri, 30 octombrie 2013

Revelion cu Luxury

Mă uitam în oglindă și nu știam dacă sunt destul de elegantă pentru un asemenea eveniment; nu era o oarecare trecere într-un an nou, ci era și o ocazie mai specială: ultima noapte din an o petreceam în sufletul familiei Luxury. I-am cunoscut pe LuxuryGifts.ro, cu puțin timp în urmă. Analizam site-ul și îmi clăteam ochii cu lucrurile frumoase găsite. Măream imagini și analizam fiecare bijuterie în parte, până la cel mai mic detaliu. Nicio greșeală de șlefuire, nimic; totul era perfect.

Toate cadourile de Crăciun le luasem de acolo și mă atașasem oarecum de Luxury. În noaptea aceasta asortam rochia neagră din dantelă cu un colier verde găsit nu de mult pe site. L-am îndrăgit pe loc și nici nu am mai stat să mă gândesc: l-am luat.

Eram emoționată: nu apucasem să vorbesc prea mult cu ei și nu știam cum să mă comport. Ea era o doamnă stilată, plină de viață, elegantă și modestă. El era un domn înalt, reflexia perfectă a ei, la fel de elegant și cu un aer ceva mai înțepat decât al ei.

Le-am zâmbit timid fără să știu cum să reacționez. Ea a venit la mine și m-a îmbrățișat ca pe o prietenă de o viață, iar el mi-a strâs mâna decent și m-a salutat înclinând capul. Erau perfecți împreună și oricine s-ar fi uitat la ei devenea invidios.
M-am așezat la masă lângă ea și a început să îmi povestească cum de mai bine de 20 de ani Luxury aduce zâmbete pe buzele oamenilor prin cadourile de suflet care păstrează amintirile vii și care fac emoțiile să crească.

Luxury pentru mine este un Moș Crăciun zilnic, chiar dacă nu primesc mereu un cadou de la ei. Dar privind toate cadourile minunate mă simt împlinită și fericită, știind că într-o bună zi unul dintre produsele lor minunate va fi al meu.

Acum, stând între membrii familiei Luxury, știam că totul e făcut și oferit cu suflet, cu atenție și cu tot dragul.


Articol scris pentru Proba cu numărul 12 din SuperBlog 2013.

luni, 28 octombrie 2013

Călători nomazi

Ce căutam ieri am găsit azi, dar nu ştiu dacă mâine voi mai avea. Nimic nu e cert în viaţă. Niciodată nu suntem siguri pe care drum trebuie să mergem. Niciodată nu ştim care e de fapt vocaţia noastră. Ne simţim singuri, deşi avem atâtea persoane în jurul nostru...dar nimeni nu ne ajută, nu ne împinge mai departe. Nimic nu ne determină să riscăm, pentru că nimănui nu-i pasă de deciziile noastre. Poate nici măcar nouă. Din această cauză ne dăm bătuţi atât de des, pentru că nu ştim ce e mai bine pentru noi. Ne uităm înapoi întrebându-ne dacă nu cumva am făcut o greşeală, în loc să ne vedem de drum mai departe şi să căutăm urmele lăsate de alţi călători nesiguri, exact ca noi.
Suntem călători care încă nu și-au găsit locul în lume. Căutăm cealaltă jumătate a noastră undeva departe, fără să ne dăm seama că ea e lângă noi, ba chiar în fața noastră. Ne pierdem ușor și ne dăm bătuți și mai ușor. Preferăm să plângem în fața oglinzii și să ne mustrăm conștiința, în loc să uităm totul, să ne uităm înainte și să mergem mai departe.
Găsim iubirea și nu știm să o apreciem. Ne uităm la ea, ne-o dorim, dar nu știm cum să o abordăm, cum să o atragem spre noi, cum să o atingem. Ea nu vine singură niciodată în viață. Are nevoie de un impuls, de ceva care să o țină în viață. Are nevoie de iubire reciprocă, nu de monotonie; pe principiul iubește-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine mâine.
Suntem niște călători care nu au aflat încă ce e aia fericire; nu au dat de ea și nici nu o caută unde trebuie. Călători nomazi, asta suntem. Încercăm să ne găsim locul, dar nicăieri nu e potrivit pentru noi. Niciodată nu putem vedea partea plină a paharului când vine vorba de noi, ci vedem praful așezat pe marginea paharului.
Privim pierduți și plini de orgoliu spre fericirile altora în timp ce fericirea noastră se uită în gol spre noi, dar noi o privim și o ignorăm. Nu e ceva bogat și strălucitor care să ne ia ochii. E o aspirație oarbă.

Regula numărul 4: Nu căuta sclipiri de noroc printre oameni. Caută-l în praful ridicat în urma călătorilor nomazi.

vineri, 25 octombrie 2013

Un Univers primitor

Când am intrat prima oară pe site-ul lor ca să îmi creez contul, m-a cuprins un drăguț sentiment de deja-vu. Mai intrasem aici. Îmi mai făcusem un cont. Mai încercasem odată să pătrund în lumea jocurilor. Era interesant la început, era o lume nouă, și îmi era milă de cei care aveau de jucat cu mine, cu sau contra mea. Chiar dacă aveam momente și momente, câteodată jucam pur și simplu rău. Foarte rău.
M-am apucat de League of Legends în 2012, prin octombrie. Țin minte și acum fețele prietenilor mei: Ești fată! Nu ai ce face într-un joc! Ești fată!! Fetele nu se joacă! Câteodată au o impresie mult prea bună despre ei. Când îmi scriam username-ul și parola am dat cu ochii de Syndra, noul campion apărut în joc. Era drăguță, părea puternică și foarte greu de înțeles. Mi-a dat mari bătăi de cap.
Jocul a evoluat foarte mult din octombrie 2012 până în octombrie 2013. Chiar dacă am făcut o pauză de câteva luni bune de la joc, din cauza unor probleme tehnice, mi-a făcut plăcere să revin în lumea gamerilor. Am stat puțin și pe niște forumuri de gaming să mai văd diverse discuții care să mă ajute să joc mai bine.
Aveam netbook când m-am apucat de LoL și placa video nu mă ajuta aproape deloc. Au fost 5 luni în care am jucat cu mult lag, cu FPS 6, ceea ce de foarte multe ori era în dezavantajul echipei mele. Au fost 5 luni în care căutam pe diverse magazineonline plăci video drăguțe de care să mă rog să mă lase să joc normal un joc. Nu-mi plăcea să pierd, dar până nu-mi schimbam laptop-ul nu puteam să mă mai joc. Mi-am schimbat într-un  final laptop-ul  și mă simțeam învingătoare în timp ce îmi (re)instalam jocul. Acum puteam să joc bine, cu FPS 60, făceam kill-uri și îmi ajutam echipa.
După câteva luni se schimbase aproape totul: iteme noi, campioni noi, titluri noi; dacă nu erai în Gold trebuia să te ambiționezi să ajungi acolo; din Gold în Platinul și din Platinul în Diamond.
Toate se schimbă odată și odată. Poate că într-o bună zi jocurile nu vor mai fi o activitate atât de interesantă, dar sunt puține șanse să se întâmple acest lucru. Mulți tineri din ziua de azi intră în această lume. Cum cresc și ei, așa se modifică și jocul: puțin pe ici, puțin pe colo, puțin la grafică și gata! Încă 5-10,000 de oameni care să se joace.

Pentru mine a fost o experiență minunată și încă este. Nu prea mă pricep la partea tehnică a calculatoarelor când vine vorba de jocuri. Contează să mă țină placa video, să joc bine și să am cât mai multe victorii.


Articol scris pentru Proba cu numărul 10 din SuperBlog 2013.

miercuri, 23 octombrie 2013

Să ne jucăm cu vârsta

Eram mică. Jucam zilnic șotron în fața sau în spatele blocului cu alți copii de vârsta mea, până ce unii de vreo 16-17 ani veneau și ne alungau. Era bine pe atunci; bine, de parcă acum aș avea vreo 180 de ani. Am ajuns și eu la vârsta de aproape 17 ani. Mă uit cu un gust plăcut al amintirilor la copiii din ziua de azi care se mai joacă în fața blocurilor, care mai aleargă prin parc și care urlă unii la alții cât îi țin plămânii. Așa eram și noi...cândva. Atunci aveam și mai mult timp liber, știam să ne punem pe noi pe primul loc în loc să-i lăsăm pe alții să ne preocupe cu problemele lor. Fiecare are amintiri frumoase legate de copilărie, de jocuri, de veselie și distracție, chiar dacă e vorba de distracția anilor '70, '80 sau '90; amintiri legate de Mirabela, Tom și Jerry...cu toții am crescut cu ei.
Acum totul e schimbat: timpul pare mai scurt și mai fugar. Nu mai avem timp de jocuri, ne jucăm cu maturitatea, cu sentimentele oamenilor sau ajungem să la jocurile foamei sau chiar la jocurile morții în unele zone pe glob. Nu e frumos. Nu e corect. Nu ar trebui să ne placă.

Am început să nu mai facem diferențe între griji și nevoi, între plăceri și neplăceri. Le punem pe toate la un loc, în aceeași oală, fără să ne uităm și să sselectăm atent lucrurile de care avem nevoie: lăsăm pe lângă iubire și ura, pe lângă credință și frica, pe lângă răbdare și nervi...Ne jucăm cu noi. 
Timpul trece și odată cu el și noi ne maturizăm din ce în ce mai mult, vedem și în oglindă schimbări și ne preocupă mai mult decât ceea ce ar trebui să vedem în suflet. E un joc. Privim aparențele doar pentru că așa scrie în regulamentul primit la începutul unei relații cu oamenii: bucură-te cu ochii, nu căuta dincolo de aparențe. N-ai să găsești nimic. De fapt acolo o să găsești totul. 
Totul e un joc al vârstei, al trecerii timpului, care ne învață să ne uităm mai întâi spre noi, ca mai târziu să ne întoarcem ochii și spre cei din jurul nostru.


Articol scris pentru proba cu numărul 11 din SuperBlog 2013.


marți, 22 octombrie 2013

Tu n-ai voie să plângi, femeie!

De ce să plângi, frumoaso, atunci când nu mai iese nimic cum vrei?
De ce să lași lacrimi să-ți încălzească pielea fină a obrajilor când el nu e lângă tine să ți le șteargă?
De ce să îți înroșești frumoșii ochi verzi când simți că dorul te cuprinde?
Știu că merită, că ar fi o absurditate să spun că nu se merită, mai ales pentru persoana iubită, dar câteodată lacrimile ne fac mai mult rău deși simțim că ne răcorim pe moment. Tu n-ai voie să plângi, fată scumpă! Când o femeie plânge Doamne Doamne se întristează și el. Nu-l întrista. Arată-i Lui că îi respecți deciziile chiar dacă te doare. Arată-i că poți face față tuturor tristeților și obstacolelor din viață fără lacrimi. Fă-L fericit când veghează asupra creației Lui.

Tu n-ai voie să plângi, femeie! Ridică ochii tăi frumoși spre cer și zâmbește, pentru că ești frumoasă. Arată-le tuturor femeia puternică și răbdătoare din tine, femeia care acceptă tot ce viața îi oferă, cu zâmbetul pe buze. Nu-ți lăsa fruntea încrețită din cauza grijilor. Nu ofta cu ochii pe telefon sperând la un semn bun venind din partea lui. N-o să vină. Totul se întâmplă cu un scop. Ochii care nu se văd se caută și când se găsesc scriu povești de dragoste împreună.

Nu mai plânge, dragă fată! Ridică ochii spre oglindă și vezi femeia frumoasă care s-a născut dintr-o copilă deosebită și zâmbește. Zâmbește spre ceea ce îți arată oglinda pentru că nu mai găsești nicăieri în lume ceea ce vezi. Ești unică! Așa trebuie să fie și lacrimile tale: unici și rare. 

Tu n-ai voie să plângi, dragă femeie!

duminică, 20 octombrie 2013

Să nu mă lași să-mi fie dor...

Uite cât e ceasul...Mai e atât de mult timp până vine și dorul deja pune stăpânire pe mine. Parcă nu mă mai simt în siguranță; parcă sunt prea singură când el nu e aici să mă liniștească și să mă țină în brațe. Mai e atât de mult...
Mă gândesc din nou la toate momentele frumoase petrecute împreună, la toate certurile copilărești și la toate subiectele prostești pe care le abordam. Mă gândesc cum îl mustram când se juca toată ziua, iar el, ca un copil nevinovat, râdea.

Îl așteptam cu sufletul la gură în fiecare seară. Iar când suna telefonul țopăiam ca un copil care a găsit cadourile de Crăciun înainte de vreme în casă și era fericit știind că va primi ce și-a dorit.
Înainte de culcare văd perna singură de lângă mine și mă întristez, sperând totuși că dimineață când voi da cu mâna peste ea să-l găsesc pe el dormind liniștit. Atât de multe dorințe...
Să nu mă lași să-mi fie dor...E o rugăminte. Nu știu cum voi rezista cu atâtea griji pe cap, nu știu cum voi putea să nu mă gândesc mereu la tine.

Te iubesc. Și orice s-ar întâmpla inima mea va rămâne la tine să o protejezi și să o îngrijești cum numai tu știi.

Ștampiluțe

Ștampiluțe...hmm...interesantă idee! Mai ales pentru o persoană egoistă în materie de cărți așa ca mine. Da, sună puțin deplasat, dar eu deja am o ștampilă amuzantă cu care am „murdărit” toate paginile de titlu ale cărților din bibliotecă. E vorba de o siglă pe care deja o are o editură -nu o să-i fac reclamă acum- o ștampilă pe care mi-o doream de mult timp. Raftul Denisei scris simplu, semn că respectiva carte e proprietatea bibliotecii subsemnatei și o pisicuță dormind tolănită pe niște cărți.
Acesta este avantajul unei ștampile din punctul meu de vedere: dacă ești atât de rău ca mine când vine vorba de cărți, apucă-te de pus ștampila pe toate care îți cad în mână și arată-le bine că e cartea ta atunci când o împrumuți. O vrei înapoi nu? Doar așa o poți primi în ziua de azi.
Am vrut la început să-mi fac o ștampilă online dar părea mult prea complicat pentru mine. Un USB cu ștampilă? Și cum rămâne cu ștampila clasică? Cum rămâne cu acel click când lași ștampila neagră pe foaie? E un sunet care te scapă de stres. O ștampilă te definește pentru că o creezi tu așa cum îți dorești, un semn distinctiv față de alte milioane de oameni cu ștampilă.
Povestea ștampiluței Raftul Denisei se încheie aici. Care e povestea ștampiluței tale?

Articol scris pentru Proba cu numărul 9 din SuperBlog 2013.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Cât mă pricep să te iubesc

Dacă o fi puțin sau mult doar tu poți observa. Eu una sunt topită. Te-am găsit printre atât de mulți oameni încât încă nu cred că tu chiar exiști în viața mea.
Atât mă pricep să te iubesc: de la Pământ la Soare, de la Soare la Lună, de la Lună la Pluto, de la Pluto până într-un alt univers. Mă simt împlinită, mă simt fericită și nu mai am nevoie de nimic. Am totul avându-l doar pe el, am totul primind iubirea lui caldă.
Te iubesc. Cuvinte puerile și spuse deja de prea multă lume; dar uite că te iubesc cu sufletul și nu-mi doresc să trec niciodată peste acest sentiment, peste starea asta care vine cu fluturi în burtică.
Atât știu eu să te iubesc: să te răsfăț, să îmi fac griji, să simt și să trăiesc alături de tine.

E o noapte atât de frumoasă...și tot ce îmi doresc e să te țin de mână și te privesc cum intri într-un somn adânc, oftând cu un zâmbet drăgălaș pe buze.
Noapte bună, iubitule...

joi, 17 octombrie 2013

Iubeşte-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine, din nou, mâine

Hmmm...care parfum să fie? Unul dulce plin de pasiune sau unul tare care să-i spună mai multe despre mine? Nu-mi plac dulcegăriile; parfumul trebuie să spună ceva despre mine, nu trebuie să mintă. Aleg acelaşi număr 5, tare, care mă defineşte. Şiragul de perle se vede frumos deasupra decolteului în V al rochiei. Fără machiaj. Machiajul e o mască şi n-am nevoie de o mască pentru a cuceri. Vreau să fiu cât mai naturală şi să-mi arat adevărata faţă.
Când l-am văzut prima oară ştiam că o să fie ceva între noi, dar nu ştiam cât aveam de aşteptat pentru asta. În ochii lui văzusem ceva ce nu mai întâlnisem niciodată. Era acel ceva, acea super-putere pe care orice femeie o vrea într-un bărbat. Era vorba de setea de dragoste; dragoste plină de sentimente, nu un joc de o noapte. Vedeam în ochii lui iubirea pe care o purta pentru mine, dar care era încărcată de orgoliu şi nu putea fi recunoscută. Offff, bărbaţii... M-am îndrăgostit pe loc doar pentru că vedeam cât mă iubeşte. Încerca să nu o arate, dar câteodată nu reuşea. Cu acest lucru parcă se înteţea seducţia.


Nu-mi pregătisem un scenariu cu care să-l seduc. Trebuia să fiu cât mai naturală și să îl fac să zâmbească; să spun glume și să ridic sprânceana la el, știind că el nu poate să o ridice.
N-am încerca să-l cuceresc cu parfumul meu sau folosind vreun mit auzit sau citit. Am încercat să-i intru pe sub piele cu felul meu de a fi, să o iau pas cu pas și să influențez în bine baza relației noastre.

El m-a iubit pentru că i-am demonstrat că pot fi și ceea ce-și dorește el, că sunt și iubita și prietena lui, că îmi fac griji ca o mamă pentru el și îi ofer iubirea unei mame. El era totul petru mine, un al doilea punct G care mă ghida mereu luându-mă de mână și șoptindu-mi că totul va fi bine dacă rămânem împreună. Mă topeam doar ascultându-i cuvintele și privindu-l. Nu mă săturam niciodată să-l simt lângă mine, fără să facem nimic; să stăm pur și simplu și să ne privim fix în ochi, citindu-ne în ei toată iubirea. Era de ajuns să ne ținem de mână și să ne îndrăgostim mai tare unul de celălalt în fiecare zi.
- Iubește-mă azi, iubito, ca să mă îndrăgostesc de tine, din nou, mâine.

Articol scris pentru Proba cu numărul 8 din SuperBlog 2013.

luni, 14 octombrie 2013

Scriind era frumoasă

scriind îşi lăsa toate grijile pe foi pentru a se linişti.
scriind vărsa lacrimi de dorul celor amintiţi de cuvintele ei.
scriind îşi lăsa gropiţele din obraji la vedere.
scriind era frumoasă, şi nu frumoasă doar pe afară. se simţea frumoasă şi cu sufletul în timp ce degetele ei mângâiau delicat stiloul, în timp ce încheietura mâinii ei dansa frumos pe foaie.
scriind se lăsa mângâiată de amintiri şi zâmbea stângace spre ele.
cuvintele aşezate pe hârtie se uitau la ea şi o admirau în timp ce îşi dădea de pe faţă o şuviţă de păr din cocul ei prins în două creioane.
scriind descoperea noi lumi care o ajutau să treacă peste cele lumeşti de care un simplu muritor nu putea trece. scriind avea darul de a lăsa totul deoparte şi de a se dedica în totalitate fiinţei ei şi scrisului; pentru ea era acelaşi lucru.
scrisul devenise pentru ea o necesitate, o hrană a sufletului ei, un pansament pentru o rană.
scriind îi îndemna şi pe alţii să scrie sau măcar să citească ceea ce ea scria.
scriind le dădea voie altora să o critice, să o huiduiască, să îi arunce mizerii peste cuvinte, ca mai apoi alţii -mai puţini- să o îmbrăţişeze şi să îi cicatrizeze rana.
scriind era frumoasă, şi nu frumoasă doar pe afară, pentru că sufletul ei zâmbea în timp ce ochii ei plângeau.

Să mă surzească liniştea...

Când simt că forfotirea oraşului, presiunile şi grijile acumulate încep să mă obosească prea tare, mă gândesc să îmi planific un weekend la munte. Mă gândesc la un loc liniştit, unde să mă odihnesc, unde să respir aer curat şi să-mi încarc bateriile doar admirând peisajul; atunci mă gândesc la un weekend la Straja. Bagajul se face repede: câţivaa prieteni, veselie şi câteva haine potrivite pentru o plimbare la lăsarea serii. Puţine lucruri, nu? De restul se ocupă Vila Alpin care ne oferă toate condiţiile necesare unei nopţi liniştite şi călduroase, încărcată de aerul bogat al munţilor Retezat.

Iubesc muntele. De la munte vin, la munte plec, şi înapoi la munte mă voi întoarce. Sunt înconjurată de munţi şi în fiecare dimineaţă ştiu că masivul Ceahlău veghează către Neamţ. Sunt şi un pui de fotograf şi mi-ar plăcea să fac nişte fotografii prin preajma pensiunii Straja, să imortalizez nişte momente frumoase, şi de ce nu, cu amintirea pensiunii. Oricât de departe m-aş aventura pentru fotografii ştiu că voi găsi păpica tradiţională şi un pat moale pe care să dorm când mă voi întoarce.
Un weekend de vis e la munte. Nu-mi place marea. Mare şi soare putem avea oricând, dar răcoarea muntelui nu ne-o poate da oricine. De asta cei din parea sudului îşi fac concediile la munte, poate chiar pe aici prin zona Moldovei, entuziasmaţi să scape de aerul urban încărcat de stres. Munţii Retezat sunt pe lista preferinţelor mele la fel a munţii Bucegi sau bătrânul meu Ceahlău. Au ceva aparte, ceva care te cheamă să te odihneşti, să respiri şi să asculţi liniştea. Să stai şi să închizi ochii simţind aerul rece intrându-ţi în plămâni şi curăţându-i. Să te simţi nou când deschizi ochii şi plin de viaţă.
Weekendul perfect e la munte, acolo unde îţi apleci urechea la un zgomot, dar nu primeşti decât linişte.
Să mă surzească liniştea în munţii Retezat, vă rog...

Articol scris pentru Proba cu numărul 6 din SuperBlog2013

duminică, 13 octombrie 2013

Să fie Classy!

Se ştie prea bine că femeile au vrut mereu să iasă în evidenţă şi să se deosebească de celelalte femei prin orice: o altă bluză, un alt sacou, o pereche de pantofi cu tocul mai înalt decât perechea de pantofi a prietenei, o geantă nouă, orice. O să folosesc replica fostului ambasador al României la Miami, pe care am avut ocazia să-l cunosc; acesta mi-a spus: Prima oară am văzut la Paris o femeie care să-şi asorteze pantofii cu geanta. Era un lucru superb, care îţi gâdila privirea. Într-adevăr, Parisul este o metropolă a modei -din punctul meu de vedere- dacă o putem numi aşa.
În geanta unei femei găseşti de toate, sau mai bine spus în geanta unei femei nimic nu se pierde, dar nici nu se găseşte. Am auzit de Magazinul Reeija recent, m-am uitat pe site puţin şi chiar mă gândeam să îmi iau o poşetă nouă şi de asemenea mi-a surâs şi husa din piele pentru tabletă. Printre genţile de damă găsite pe site am găsit fix ceea ce îmi trebuia: o geantă mărişoară în care să-mi încapă toate nimicurile posibile sau de ce nu caietele pentru şcoală.

De multe ori m-am gândit să fiu designer de genţi pentru că am avut o slăbiciune pentru poşete, poşetuţe, plicuri şi tot ce ţine de genţi în general. Am o frumoasă colecţie de vreo 30 de genţi de toate culorile, dimensiunile şi din diferite materiale. Am vrut mereu să creez o geantă mare, care să fie classy, dar nu în exces, pentru a putea fi folosită şi de o doamnă cu munca la birou sau de o profesoară şi de o studentă, şi de o femeie trecută de vârsta a doua, dar care e mereu în pas cu moda. De ce geantă mare? Pentru că mereu eu port la mine şi o agendă, evenual şi un penar plin de pixuri care cântăresc mai mult decât geanta în sine. Coco Chanel spune că O femeie cu pantofii potriviţi nu e niciodată urâtă. Dar cum ar fi fost să spună O femeie cu pantofii potriviţi şi cu o geantă asortată nu e niciodată urâtă. ? Din punctul meu de vedere o femeie e stilată dacă are pantofii şi geanta de aceeaşi culoare. Pata de culoare.
De asta avem nevoie de o geantă care să ne definească, care să fie aleasă cu stil şi care să ne scoată în evidenţă într-un fel modest.

Articol scris pentru Proba cu numărul 7 din SuperBlog2013.

vineri, 11 octombrie 2013

Miez de Măseluţă

Când eram mică, la micul dejun, nu mâncam altceva decât brânzică: cu verdeaţă, simplă, sau orice fel de brânzică, dar brânzică să fie! Dacă nu exista aşa ceva în casă erau două posibilităţi: ori plângeam, ori...plângeam.
Odată cu trecerea timpului a trecut şi pofta mea pentru brânzică şi am început să cred în altceva, în alt miez care conţinea lapte: dinţişorii mei de lapte şi Zâna Măseluţă. Pare absurd, pueril sau cum mai vreţi să numiţi asta, dar Zâna Măseluţă a fost mereu dincolo de „miezul de lapte”.  Nu ştiu câţi dintre voi aveţi copii, câţi nu, iar dacă aş avea eu unul cu siguranţă l-aş învăţa să creadă despre Zâna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraş şi toate persoanele „magice” ale copilăriei mele.

Zâna Măseluţă mi-a apărut în vis de fiecare dată când lăsam un dinte de lapte sub pernă. Atunci o vedeam îmbrăcată într-o rochie lungă, cu o baghetă magică în mână şi cu un pergament în cealaltă, pergament pe care nota mereu următorul dinte pe care îl lăsam sub pernă pentru ea. Avea mereu grijă de mine şi îmi lăsa cadouri sub pernă, de la ciocolăţică la bănuţi sau la vitamina C pe care o mâncam ca pe pâine. Era un personaj imaginar cu care am crescut şi care nu ar trebui să lipsească din copilăria nimănui.

Când mă gândesc la Miez de Lapte zâmbesc pentru Zâna Măseluţă şi îi mulţumesc că are grijă de dinţişorii mei de lapte.


Articol scris pentru Proba cu numărul 5 din  SuperBlog 2013.

joi, 10 octombrie 2013

- Nu există tratament, mi-a spus.

Trecuse mai bine de un an şi nimic nu se schimbase. Credeam că o să treacă, dar n-a trecut cu nicio metodă: am mâncat dulciuri din greu, am scris pe blog, am plâns, am încercat să trec peste, dar când vine vorba de sentimente nu e niciodată cum vrei tu şi creierul tău. E doar după inimă.
Bună, eu sunt Denisa şi sunt bolnavă. Nu psihic, nu fizic, ci cu sufletul. M-am îndrăgostit şi dragostea s-a transformat în dependenţă, dar nu o dependenţă din aia nebună, cu care să înnebunesc oamenii, ci o dependenţă care să mă înnebunească pe mine de dor. Am încercat orice metodă, ba scrisă pe internet, ba din vorbă în vorbă, ba sfaturi din străbuni, nimic nu a funţionat. Vezi tu, dragostea e mai rău decât heroina pentru mine. E mai rău decât rularea unui joint. E mai toxică şi fără scăpare. De un drog mai poţi scăpa: o dezintoxicare, un tratament special şi voinţă şi hop! eşti -aproape- ca nou. Iubirea e altceva: simţi primele simptome şi spui că-i faci faţă, când de fapt ajungi să vrei mai multă şi să suferi când nimeni nu ţi-o poate da. Prin asta trec eu acum, aşa că am hotărât să merg la doctor.



- Cu ce te pot ajuta, drăguţă?
- Vreau un leac, o poţiune, un ser, orice ca să pot scăpa de această tentaţie care mă face să sufăr.
- Povesteşte-mi ce se întâmplă, ca să vedem exact cu ce te pot ajuta.
- Mă ia aşa, dintr-o dată, o stare de foame, chiar dacă abia am mâncat. O simt jos în burtică, dar nu o pot opri. E suportabil. Nu e o durere exactă. Îmi place, dar câteodată mă face să sufăr şi să plâng şi să mă simt singură. Ce pot face?
- Iubirea e grea, într-adevăr. Îmi pare rău drăguţă, dar nu există tratament, mi-a spus ea.


Articol scris pentru Proba cu numărul 4 din SuperBlog 2013.

miercuri, 9 octombrie 2013

Rapunzel

De când am amintiri ştiu că aveam părul lung: ba până sub fund, ba până în talie, dar niciodată mai sus de mijlocul spatelui. Fiecare persoană pe care o cunosc mi-a spus cel puţin o dată să mă tund. Într-un timp chiar eu aveam acest gând, dar până la urmă îmi aminteam de străbunica şi de vorbele ei Podoaba cea mai de preţ a unei femei este părul. Ar fi păcat să ţi-l tunzi. Nu l-am vopsit niciodată: a rămas aceeaşi culoare castaniu închis, cu aceleaşi bucle imperfecte, cu aceleaşi smocuri care nu vor să stea niciodată.
Am fost cât de cât scutită de probleme cum ar fi căderea în exces a părului sau îngrăşarea în exces. Am încercat să am grijă de el cât am putut, deşi câteodată plângeam când mă spălam pe cap. Calvarul a fost şi este greutatea. Părul meu e aspru, greu şi des, iar dacă l-aş avea până la umeri aş fi creaţă ca o afro. Deci stă mereu în toate felurile.
Am auzit de Gerovital Plant Tratament, dar trebuie să recunosc că nu am încercat nimic niciodată. Farmec mi-a fost recomandat de multe ori, m-am interesat şi m-am uitat curioasă pe site, dar nimic.
Părul meu are nevoie totuşi de ajutor, iar deseori am senzaţia că nu îl îngrijesc cum trebuie pentru că e foarte sensibil şi mofturos. Aş avea nevoie de Tratamentul intensiv de regenerare, pentru că deşi nu folosesc placa sau ondulatorur e vai şi-amar de capul lui şi de asemenea Tratamentul permanent de întreţinere şi pentru protecţie.
O altă problemă frecventă a părului meu a fost legată de şampon. Aproape niciodată nu am putut schimba şamponul pentru că ori începea să-mi cadă, ori făceam mătreaţă şi trebuia să mă întorc la vechiul şampon, deci şi Tratamentul intensiv antimătreaţă e de "adăugat în cumpărăturile pentru păr".
Mereu am fost Rapunzel, doar că o variantă şaten şi nu blond. Mi-am răsfăţat podoapa cea mai de preţ şi am de gând să o răsfăţ şi mai tare cu produsele din gama Gerovital Plant Tratament! Vor fi un ajutor perfect în îngrijirea părului meu.


Articol scris pentru Proba cu numărul 3 din Superblog 2013.

duminică, 6 octombrie 2013

Aș muri cu el ca să trăim veșnic împreună

Când am ajuns acasă duhneam a Kent 8. Nu fumasem eu. Eu nu mai fumez. Dar el se distrase pe seama mea și făcuse toate cerculețele spre mine. Era altfel: vesel, gânditor, pus pe glume proaste, dar mult mai liber. 
Totul era diferit, dar nimeni nu vroia să recunoască asta. Mergeam ușor unul lângă altul, zâmbind din când în când și vorbind despre toate nimicurile posibile. Adesea îi prindeam pe furiș privirea iar el o întorcea repede. Râdeam amândoi când vedeam că nu ne putem păcăli.
Era perfect cu toate defectele lui. Era persoana lângă care aș fi vrut să adorm în fiecare seară, doar pentru a mă trezi în toiul nopții ca să încep o bătaie cu perne din cauza sforăitului iritant. Era persoana lângă care aș fi vrut să mă trezesc doar pentru a vedea cum râde de mine până la lacrimi când casc zgomotos ca răspuns la bună dimineața. Era persoana lângă care aș fi putut să mor oricând, doar pentru că știam că ne vom întâlni din nou în viața de apoi și vom călca pe cuvintele până când moartea vă va despărți...
Era persoana pentru care aș fi strigat, în mijlocul drumul, spre cer te iubesc...


Mi-am înșelat soarta ca să pot să fiu cu tine...

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Sănătatea are prioritate

În fiecare dimineaţă, după rutina zilnică, mă gândesc ce ar putea să mă învioreze mai tare decât un suc proaspăt făcut de mama sau bunica. Pe lângă acest suc ar fi bine venită şi o salată de crudităţi şi o oră de mişcare în aer liber...Ce viaţă!
Cum în basme deviza este Binele învinge mereu răul, în viaţa de zi cu zi a omului deviza este - sau ar trebui să fie- Sănătatea are prioritate. Accesul interzis bolilor. Sună pueril pentru unii, dar oamenii care au prins 90 de ani nu vorbesc prostii când spun asta.
O dimineaţă bună se începe cu un suc natural excelent, făcut aşa cum trebuie, care să aibă consistenţă şi pulpă bogată în vitamine. Preferatul meu e sucul de rodii care este de-a dreptul delicios; acel gust dulce-acrişor care mă trezeşte de-a binelea în fiecare dimineaţă.
Storcătoarele clasice sunt greu de folosit, din punctul meu de vedere, mai ales dacă e 7 dimineaţa şi tu abia ai deschis ochii. De când am descoperit magazinul online MarketOnline m-am gândit să aduc nişte puişori noi în bucătărie. Aveam nevoie de un storcător de fructe bun şi uşor de folosit, care să mă ajute să prepar rapid sucul de fructe care să-mi dea doza zilnică de vitamine. N-am mai stat deloc pe gânduri, am intrat pe site şi am găsit ceea ce-mi trebuia: storcător presare la rece. Arăta excelent şi ştiam că mă va ajuta să fac o treabă bună în bucătărie. Un avantaj al storcătorului Hurom este faptul că presarea la rece la viteză mică nu duce la aerarea sucului ca şi în cazul storcătoarelor centrifugale. De asemenea, prin folosirea noii tehnologii de stoarcere, se poate extrage suc nu numai din legume şi fructe, ci şi din frunze, iarbă de grâu, germeni şi rădăcinoase.

O dimineaţă sănătoasă arată pentru mine aşa:

  • Storcătorul Hurom;
  • Fructe încărcate de vitamine;
  • Linişte.
Combinaţia perfectă între un mic dejun sănătos şi o gură de aer proaspăt venită odată cu liniştea oraşului somnoros şi amorţit.






Articol scris pentru Proba cu numărul 2 din Superblog2013.

joi, 3 octombrie 2013

Șah la rege.

Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenți, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava.
Picături de ceară roșie cădeau pe masă. Era o noapte rece și nefericită. La ce-ți trebuie fericire când vezi că-i abia început de octombrie și fulguiește afară? Mie îmi place, dar mă deprimă oamenii care alungă iarna chiar dinainte să vină. Era o seară în care singurătatea părea cel mai de preț prieten și nu-mi trebuia nimic mai mult. N-aveam chef de vorbit, de stat la povești. Îmi era de ajuns că liniștea mă surzea deja. Era ziua motanului și vroiam să petrecem împreună: pentru el un tortuleț din cărniță cu sos, cu 3 lumânărele roșii, pentru mine un diplomat și o indiană. Doar torsul liniștitor al motanului îmi descrețea fruntea și mă scotea dintre gânduri.


Mă gândeam la el. Îmi era oarecum dor, dar un dor care mă lăsa să-i trag o palmă dacă îl vedeam. Era un dor trecător, apărut pentru că eu îi permisesem să vină. Aveam nevoie de cuvinte de alint și doar el mi le putea da. Telefonul aștepta cuminte lângă mine, urmărindu-mă. Nu te uita așa la mine! Nu am de gând să-l sun. Nu are rost, nu trebuie, nu merită. Asta îmi spuneam mereu și știam că de foarte multe ori îmi călcam pe cuvinte și făceam tot ce mă taie capul. Mi-e dor pentru că n-am apucat să-i spun tot. Dacă l-aș avea acum aici... Eu am încercat să-ți spun: nu mă doborî doar pentru a demonstra că poți, nu mă trata cu dispreț înainte să-ți demonstrez că îl merit. Mereu aceleași cuvinte în gând, dar niciodată pe buze. Nu cu el...
Motanul m-a scos din transă cu un miorlăit morocănos, semn că îl deranja că îl ignoram. L-am luat în brațe și mi-am frecat ușor nasul de boticul lui știind că asta-i place să fac. S-a cuibărit în brațele mele, a căscat lung, apoi m-a privit fix în ochi.
Și ochii lui oglindeau ura și negura sufletului meu. În ei ardea o flacără mocnită a răzbunării, gata oricând să înceapă jocul. Erau niște ochi spălăciți, ca cerul acoperit de nouri aducători de ploaie. Erau niște ochi murdari, la fel ca jocul care era pe cale să înceapă.

marți, 1 octombrie 2013

Frumoasa cu un scop precis

Aşteptam cuminte la volan răspunsul final. Fie era un "Felicitări, oficial eşti şofer", fie un "Pregăteşte-te să mai dai odată sala". Eram stresată chiar de ziua mea, dar fericită că treceam prin aceste emoţii acum. Spre mine veneau instructorul şi tata, oameni pe care nu îi văzusem toată ziua şi care acum păreau cele mai importante persoane din viaţa mea. M-am dat jos din maşina pe care încă scria examen şi am primit cea mai mare îmbrăţişare posibilă din partea instructorului:
- Felicitări! Ştiam că nu o să mă dezamăgeşti! Tocmai ai primit cel mai frumos cadou de ziua ta. Ai trecut examenul, şoferiţo! mi-a spus el şi mi-a dat în glumă un pumn în umăr, aşa cum "fac băieţii". Nu-mi venea să cred că reuşisem, mai ales după ce m-am urcat pe vreo două sensuri giratorii şi m-am chinuit cu o parcare laterală. Dar uite-mă aici, acum, lângă dragul meu instructor mândru de mine şi lângă tata zâmbindu-mi larg.
- Ce zici, mi-a spus el, mai e ceva ce îţi doreşti de ziua ta, puiule? Poate o maşină cu care să mă plimbi şi pe mine? Eu te-am plimbat destul! Acum am şi eu şofer! Poftim, prinde! şi a aruncat în grabă o cheie spre mine. Am prins-o cu uşurinţă şi mi-a atras atenţia brelocul agăţat de ea. Ştiam mai bine decât oricine sigla, pentru că mereu spuneam că Toyota are acel semn pentru că e maşina unui înger şi reprezintă îngerul cu aripile deschise. Era una din maşinile mele preferate şi ştiam că acum era doar a mea, pentru că tata nu conducea o maşină a îngerilor. 
Când am ajuns lângă ea arăta exact aşa cum am visat: parcată frumos şi scăldată în razele soarelui, arăta de parcă era încă la reprezentanţă. Capota gri concura cu funda albastră aşezată pe ea: cadoul meu de opş'pe ani. M-am apropiat de noul model Corolla şi gândul că i-aş putea face rău m-a îngrozit. Abia dădusem examenul şi acum mă simţeam prea nouă în această lume a şofatului. Dintr-o dată nu mai eram sigură pe mine, dar într-un final m-am urcat la volan, punându-mi pe parbriz minunatul semn de începător.

Avea fix ceea ce-mi place mie la o maşină: nu trebuie să stai -eventual în ploaie- să cauţi cheia în geantă. Trebuie doar să ai la tine Cheia Inteligentă şi făceai vrăji cu butonul Start/Stop. Când am pornit maşina am auzit torsul unui motor Diesel rafinat, iar când am plecat de pe loc ştiam că urmează să simt şi cei 90 CP. Eram în maşina pe care o visam de mică, având toate dotările pe care le doream la ea. 
Mă îndrăgostisem pe loc: era genul acela de maşină lângă care ai plânge dacă ai găsi o mică zgârietură pe portieră, genul de maşină pentru care ai schimba în fiecare an anvelopele şi te-ai asigura că sunt cele mai bune pentru ea. Era frumoasă şi avea un scop precis: ştia mereu care urma să fie destinaţia finală şi mă ducea acolo fără să-i spun ceva.
Toţi prietenii mi-au lăudat noua bijuterie şi de ziua mea, în timp ce toată lumea cerea să aprindem lampioanele, eu o vedeam doar pe ea, la lumina lunii, oferindu-mi prin simpla-i prezenţă acolo cel mai frumos la mulţi ani. 

Era un Corolla al îngerilor, iar unul din îngeri eram chiar eu.


Articol scris pentru Proba 1- Superblog 2013.

:]