If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 4 septembrie 2013

Iubirea asta...

Era liniște în cafenea. M-am așezat pe colțarul din spate ca să nu mă vadă nimeni. La masa de alături a venit un cuplu drăguț. Îi admiram; îi invidiam. Se țineau de mână și vorbeau cu voci joase.
Mi-am aprins o țigară și mă uitam discret la ei. Ea, mai mică de statură, ridica ușor ochii și zâmbea când vedea că și el se uită în jos la ea. El o săruta ușor pe frunte, iar ea radia de fericire. Se iubeau. Asta se vedea de la o poștă.
Uitasem de țigară în scrumieră. Numa' bine, am tras și tot fumu' mi-a intrat în ochi. Ei, drăcie, asta-i chiar bună! Acum aveam și motiv să plâng; simțeam nevoia să o fac aici și acum. Așa-mi venise. Off, ce proastă-s. Plâng din orice.


De ce oare trebuie să suferi când iubești? De ce nu poți iubi fără lacrimi? Nu se poate doar cu zâmbete, nu? Totuși râd. Uite-mă aici, plângând de la toate chichițele lui și totuși zâmbind.
Îmi plac ăștia doi. Sunt chiar drăguți. Probabil sunt la început și niciunu' -el în special- n-a început să facă mofturi. Da' hai că-i bine. Vrei iubirică? Suferă și luptă pentru ea, tăticule.
Știi, îmi vine să renunț. Cam des în ultimul timp ce-i drept. Dar n-o fac. Vreau să se chinuie. Vreau să-i demonstrez că pe o femeie o cucerești ușor, dar o păstrezi greu. Vreau să se chinuie.
Iar mi-a intrat fumul în ochi și plâng. Ah, pe cine păcălesc?! Mama ei de dragoste! Îl iubesc!

13 comentarii:

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]