If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

De ce te las în urmă...

Dragă tu, să ştii că nu mai simt nimic. A revenit acea amorţeală asupra mea, acea amorţeală care-mi spune: încă n-a ajuns cel predestinat. Să ştii că nu mă mai grăbesc. Am început să văd iar tot ce e în jurul meu, şi din nou sunt fascinată de această lume. Totul e atât de spălăcit şi toţi încearcă să văruiască în culori mai vii viaţa, dar nu le iese aproape niciodată.
Eu nu mă mai opresc nici să mă uit, nici să ascult...Văd doar ce trece în grabă pe lângă mine şi totul e la fel de monoton. Toţi se grăbesc, toţi par fericiţi, dar nu şi cu sufletul. Merg înainte fără să mai arunc o privire în urmă, lăsând amintirile să se piardă uşor în decor. Acum nimic nu mai contează. Trecutul e trecut şi nu mai are rost să îl bag în seamă.

De ce te las în urmă? Pentru că totul a fost o minciună. Ştiam asta, cred, dar m-am amăgit în continuare şi eu, sperând totuşi că o să fie bine. Puteam să plec oricând, puteam chiar să nu mă întorc deloc, dar poate îmi era prea frică de sfârşit. Acum că a venit mă simt atât de uşurată încât pot atinge norişorii pufoşi care acoperă cerul cu mâna, fără un efort prea mare. Acum totul pare atât de clar şi totuşi...nu înţeleg. E vina mea. Am crezut în cuvinte aproape nerostite doar ca să acopăr minciunile. Am fost visătoare şi optimistă doar ca să fiu fericită. Şi cu ce m-am ales? Cu nimic. Am încercat să mă schimb şi asta a fost o greşeală. Dar ştii cum sunt eu, repet o greşeală de două ori ca să mă asigur că a treia oară n-o s-o mai fac.
De ce te las în urmă? De ce să n-o fac când deja tu ai făcut-o? De ce să nu fiu la fel de indiferentă ca tine?

De ce te las în urmă? Pentru că dragostea mea n-a fost scrisă pentru tine.

vineri, 27 septembrie 2013

Aveam nevoie de lacrimi...

Aveam nevoie să plâng. Nu vreau să scriu acum, vreau doar să mă descarc.
Aveam nevoie de lacrimi de dor de un prieten, lacrimi de despărțire, lacrimi de griji și întristare.
Acum, în seara aceasta, mă simt singură. Deși sunt în pat, simt cum bate vântul și trebuie să-mi cuprind trupul cu brațele ca să nu mă doboare. Vântul tristeții.
Aveam nevoie de lacrimi și încep să le simt pe obraji...

Poate...poate mâine va fi mai bine. Dar până mâine mai e atât de mult timp...


...ce noapte lungă va mai fi...

joi, 26 septembrie 2013

Ea nu mai vine...

Abia după ce ea pleacă realizezi că îţi lipseşte.
Observi asta doar în dimineaţa asta rece, când dai cu mâna peste perna de lângă tine şi nu simţi nimic. Te foieşti în pat şi abia când soarele ajunge şi pe noptiera de lângă pat observi praful de două degete pe care ea obişnuia să-l şteargă odată la două zile. O să se întoarcă... e prima propoziţie pe care o spui în dimineaţa asta. Toate s-au întors. Şi ea se va întoarce. Gândul acesta îţi dă viaţă şi treci mai departe. Laşi patul nefăcut, fiind sigur că îl vei găsi aranjat când te vei întoarce din oraş. Ocoleşti noptiera, doar ca să nu te uiţi încă o dată la praf, ştiind că ea se va ocupa din nou de el.

Totul e exact la fel pentru tine. Eşti setat pe ideea că va veni într-un final. Te las să te obişnuieşti cu ea. O să regreţi la un moment dat. Când te întorci acasă vrei să o strigi. Dar simţi de la uşă că ceva nu e în regulă şi te opreşti. Asculţi puţin şi aştepţi ca ea să apară din bucătărie, aşa cum o face mereu, să te strângă în braţe şi să te sărute scurt pe gât. Dar nu vine. Ea nu mai vine. O cauţi în casă, începând cu bucătăria, ca să ajungi în dormitor şi să vezi praful plutind spre noptiera deja prăfuită în lumina amurgului, şi patul răvăşit aşa cum l-ai lăsat de dimineaţă. Realizezi că eşti singur. Te simţi singur.
Abia acum te gândeşti atent la cuvintele ei de după o ceartă: Toţi bărbaţii au nevoie de o femeie. Fără o femeie nu existaţi, fără o femeie sunteţi singuri. Poate nu ştie ea totul despre maşini, poate te sună ca disperata când face pană şi habar n-are cum să schimbe roata, poate ţi-a distrus maşina şi nervii când a pus benzină în loc de motorină. De asta eşti tu bărbatul în casă, să te ocupi de maşina ei, în timp ce ea are grijă de tine ca o mamă, te aşteaptă mereu cu o mâncare caldă şi îţi suportă ieşirile.

Te simţi obosit dintr-o dată. Aştepţi, uitându-te spre uşă, dar ea chiar nu mai vine. Şi te simţi din ce în ce mai singur şi speri că poate...dar nu mai vine.

miercuri, 25 septembrie 2013

Dacă mi-ai da...




Dacă mi-ai da un gând bun de dimineaţă...şi dacă ţi-ai ridica ochii căprui din pământ ca să mă laşi să îi privesc, totul ar fi bine.
Dacă m-ai lăsa să te ating atunci ai observa câte cuvinte nescrise îmi stau pe buze, câte şoapte nerostite se chinuie să iasă la suprafaţă şi să urle.
Dacă mi-ai da o şansă nu aş profita de ea. Nu mi-ar trebui iubire sau veşnicele minciuni de care am avut parte. Aş vrea o şansă doar ca să-ţi vorbesc. Cândva îmi doream să fiu fericită; am căutat fericirea, dar ea nu m-a căutat. Când am găsit-o era încă prea devreme, iar eu eram mult prea fragilă. Am pierdut jocul.
Dacă mi-ai da puţin timp ţi-aş demonstra că destinul meu nu a fost scris lângă tine. Dar mi-am dat seama prea târziu...
Dacă mi-ai da încă un minut ţi-aş zâmbi şi te-aş strânge de mână pentru ultima oară. Aceiaşi mână caldă care va rămâne acum în palma altcuiva...
Dacă m-ai lăsa din nou să intru, ţi-aş promite că aş lua toate amintirile la mine, să nu te rănească, să nu-ţi amintească de noi.
N-o să mai vin înapoi. N-o să mă mai întorc niciodată în braţele tale. Voi fi o simplă prietenă pe care să o saluţi fără nicio obligaţie, la fel ca-n prima zi.

Nu te urăsc. Nici n-am făcut-o până acum. Tot ce am spus au fost doar vorbe pe care nervii le domină atunci când ei sunt prea obosiţi să le mai ocolească. Viaţa îmi oferă mereu necazuri şi probleme, dar mie nu-mi pasă. Nu (mai) văd nimic în jur. Mă văd doar pe mine. 


Dacă mi-ai da doar o privire, ţi-aş mulţumi cu lacrimi.

luni, 23 septembrie 2013

- Tu de ce scrii?

Când am primit pentru prima oară această întrebare nu ştiam ce răspuns să dau: de plăcere, de nevoie, pentru că aşa mă descarc, pentru că...pentru că. Am aproape doi ani de când scriu şi am primit o singură întrebare de la N oameni, de N ori. Răspunsurile erau diferite şi depindeau de cheful pe care aveam de gând să îl împart cu respectivul curios. Câţiva mă întrebau din politeţe, alţii mă întrebau doar pentru că n-aveau ce face, dar au fost şi oameni care mi-au spus direct " De ce să scrii? Te-ai ataşat prea mult de ceva ce nu există sau care există doar pentru tine. Nu mai scrie. N-are rost." Acum vă rog să ascultaţi ce am de spus, pentru că o să răspund cu tot dragul.
De ce scriu? Scriu pentru mine. Am învăţat că prin scris te descarci cel mai bine, laşi sentimentele să curgă fără nicio problemă. Nu scriu despre mine; sau dacă o fac, încerc să modelez totul în aşa fel încât să iasă o poveste, fără să pară realitate. Dar e viaţa mea. Blog-ul are un loc special în viaţa mea. Nu am spus niciodată că scriu doar pentru mine. Fiecare poveste a mea e scrisă pentru ei, cei care mă citesc, mă încurajează, mă critică, mă îndrăgesc. Scriu poveşti pentru ca alţii să le citească şi să se bucure de ele, aşa cum mă bucur eu de alte blog-uri.

De ce scriu? Scriu pentru că aproape nimeni nu (mă) mai ascultă. Aşa mă pot exprima liber, pot critica sau lăuda, fără să aştept un răspuns cu privire la afirmaţiile mele. Pot pune şi eu o întrebare: De ce oamenii nu mai au timp să asculte? Totul depinde de timp, nu? Dacă ne-am opri câteva minute şi am asculta, până şi sunetul de plăcuţe ruginite ale unei maşini, oare câte lucruri s-ar schimba? În bine sau în rău?
De ce scriu? Pentru că totul are un început. Am încercat, am început şi am reuşit să scriu. Scriu pentru orice sentiment trecut, prezent şi viitor. Îmi expun amintirile pentru a-mi elibera memoria, pentru a face loc altor amintiri.
Scriu pentru cele 3 eu: eu din trecut, eu din prezent şi eu din viitor.

vineri, 20 septembrie 2013

Amprente pe suflet

Gândul îmi zboară din nou către el, nu el cel care recent a părăsit viața mea. Acum a revenit din nou sentimentul acela de Eu ce simt și pentru cine?! Cine e în capul meu? Cine a fost în tot acest timp? Atât de multe întrebări, din nou, și același răspuns pentru toate: el. Acel el. Mereu a fost el, chiar dacă eu am încercat să mă amăgesc singură, în încercarea de a-l uita... Dar câteodată pur și simplu nu poți uita oamenii. Creierul meu nu vrea să-i uite; dacă mi-au făcut ceva rău îi las într-un colț alb-negru al creierului meu, iar dacă au fost mereu ceea ce mi-a trebuit în respectivul moment...ei bine, pur și simplu nu pot să-i uit.
Mi-e dor de el și derulez din nou amintiri. Acele ieșiri, acele zâmbete, hmmm...toate îmi lipsesc. Mi-e dor de fiecare cuvânt, fiecare gest. Mi-e dor să-mi imaginez cum îl mușc de buze, în timp ce îl privesc cum vorbește. Atât de multe vise...
Am crezut că a ieșit din viața mea, dar nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Mai bine, pentru că inima mea ar fi fost distrusă complet. S-a cazat în inima mea și mereu când a plecat s-a întors repede. Și-a lăsat amprentele pe sufletul meu ca să-l pot recunoaște oricând...


Oamenii mereu tânjesc după ceea ce au avut, când deja e prea târziu. Dar ce se întâmplă când oamenii tânjesc după ceva ce n-au avut niciodată?


Regula numărul 2: Nu încerca niciodată să-ți ascunzi sentimentele. Vei cădea mult mai rău în plasa dragostei.

marți, 17 septembrie 2013

Nu-mi deranja egoismul

Crede-mă, nu vrei să mă deranjezi acum. Sunt prea obosită ca să mai am chef şi de tine. Ştii, sunt cam sătulă până peste cap de figuri de stil şi de mofturi. N-am nervi de investit în fumurile nimănui. Ţin la silueta nervilor mei, şi în ultimul timp sunt mult prea întinşi. Au şi ei nevoie de o pauză, înţelege-mă, te rog! Nu mă deranja acum, bine?
Mulţi mi-au trezit egoismul din somnul de frumuseţe. Destul de recent. Hai să vă explic cum stă treaba cu el. Suntem într-o relaţie perfectă.
Sunt egoistă. No shit Sherlock. Fac ce vreau, când vreau, cum vreau, fără să aştept întrebări. Şi dacă mi le adresaţi, nu vă gândiţi că o să mă deranjez măcar să vă răspund. Nu. Şi-aşa voi, ăştia de-mi monitorizaţi viaţa, ar trebui să ştiţi deja de gradul mult prea ridicat de indiferenţă. Nu aştept să mă iubiţi voi. Nu sunt cine sunt doar ca să vă aud pe voi cum mă ridicaţi în slăvi. N-am nevoie. Nu-mi pasă. Revenind la egoism. Deeeeci...Nu îmi place de voi. Punct. Nu suport oamenii în general, chiar dacă am sau nu un motiv. Dar ce contează?! Nu prea îmi pasă de părerea altora. Am şi eu chichiţele mele, ca tot omu', şi cum eu le suport - sau cel puţin încerc să le suport- pe ale voastre, aşa că puteţi face şi voi un mic efort să le acceptaţi pe ale mele.


Nu suport falsitatea. Hai, cu minciuna vă mai suport, dar nu cu falsitatea. Păpuşi Barbie sau ce dracu' sunteţi voi? Sunteţi prin faţă minunaţi, prieteni buni şi tot arsenalu. Dar pe la spate...mă mir cum de nu am nişte găuri mari prin plămâni, la cum îmi urmăriţi toate mişcările.
Să vă spun mai pe scurt, că m-am lungit deja. Cel mai tare mă stârniţi când îmi luaţi -sau doar încercaţi- să-mi luaţi prietenii. Atunci egoismul meu urlă în mine ca în reclama de la Lion. Îmi ştiu limitele, dar ghinionul vostru e că doar eu le ştiu. You know my name, not my story, aşa că încercaţi să mă ignoraţi complet când intru în raza voastră vizuală. E spre binele vostru, nu al meu.
Cine poate să mă suporte, poate o face. Cine trebuie să mă suporte...hmmm...profitori?! But who cares? I'm the best, fuck the rest!

Scoate-mă din sărite dacă vrei neapărat să îţi sparg mufa cu pumnii. Doar lasă-mi egoismul să doarmă. Vei fi surprins să vezi cât egoism se ascunde în mine.

luni, 16 septembrie 2013

Necunoscutul meu.

Simţeam că se uită la mine. Ochii lui căprui mă examinau de sus până jos. Mă uitam cu coada ochiului la el să văd dacă se mai holbează. O făcea în continuare. Am întors capul spre el, privirea mea urmărindu-i acum ochii. Nimic. Nici măcar un mic semn că s-ar fi jenat. Îşi continua treaba: mă privea. Mi-am întors privirea. Era prea jenant.
- De ce ţi-e frică? aud vocea lui caldă, puţin răguşită.
- Poftim? întreb eu, năucită fiind de întrebarea lui.
- Ţi-e frică. Nu pot să-mi dau seama de ce sau de cine. Dar nu laşi asta să te doboare totuşi. E destul de interesant. Dar ţi-e frică. Uite, mă laşi să-ţi explic? Mâinile tale...nu stau nici măcar o secundă. Acum sunt pe bancă, acum sunt pe picior, acum ai degetele împreunate. Semn de stres. Frica aduce stres odată cu ea. Doar dacă...M-am băgat în ceva prea personal?
Eram uimită, fascinată. De unde ştia acest necunoscut tot ce simt eu?
- Contiuă, te rog, îi spun discret şi schiţez un zâmbet. Vine şi se aşează lângă mine. Ridic privirea şi îl las să mă "citească".
- Hmmm, ochii tăi sunt plini de lacrimi nevărsate. De ce nu le dai frâu liber să curgă? De ce nu le laşi?
- Nu...nu mai pot. De la o vreme nu mai pot să plâng. Şi e un lucru insuportabil.
- Înţeleg... Ştii, e ciudat. De obicei voi fetele plângeţi după despărţiri, suferiţi, şi desigur, te rog să mă ierţi acum, faceţi pe victimele. Dar tu...tu nu eşti aşa, şi te admir pentru asta. Uită-te la tine: ai ochii plini de lacrimi, obrajii însetaţi după apa ochilor tăi, zâmbetul pe buze, capul sus şi privirea înainte. E o atitudine interesantă. Nu laşi nimic să treacă dincolo de ce le araţi oamenilor. 
Zâmbesc. Îmi place ce zice. Necunoscutul ăsta a reuşit să vadă şi dincolo de mine. E drăguţ. Mă linişteşte sentimentul acesta, că cineva vine brusc în viaţa mea şi îmi spune tot ce am pe suflet. Mă simt mai uşoară.


- Am învăţat de la cei mai buni, îi răspund. Mulţumesc.
S-a ridicat de pe bancă şi a făcut câţiva paşi. S-a oprit şi s-a întors către mine:
- Vezi ce faci cu lacrimile alea. Fă-le să curgă cumva. Te vei linişti. Ai grijă de tine, domniţă. 
- Hei, unde pleci? Stai. Nu poţi pleca aşa. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Dacă voi mai avea nevoie de tine? Unde te voi găsi?
- Nu-ţi face griji, voi fi mereu prin preajmă. Voi fi uşor de găsit. Doar ai grijă de tine, bine?
Îmi zâmbeşte scurt şi pleacă. Cât de ciudat...Ce o să fac acum? Am rămas cu atâtea întrebări în minte...Cineva care nu mă cunoaşte ştie ce simt. În sfârşit. Necunoscutul meu se îndepărtează fără să mai arunce o privire spre mine. L-am văzut pentru prima oară, dar simt că-l ştiu de o viaţă.
Şi...am încredere.

vineri, 13 septembrie 2013

Fără regrete

Amintiri peste amintiri îmi inundă mintea. Simt că mă sufoc, dar ceva mă ţine încă în vis. Nu mă pot trezi, şi e din ce în ce mai cald aici. Văd totul. Văd tot ce nu am apucat să văd în realitate. N-aveam ochi pentru altceva...
Privesc acum forţat şi totul pare atât de evident, atât de clar...Dar nu am putut vedea niciodată asta. Sunt conştientă că nu mă pot trezi din vis...dar ştii ce e cel mai frumos? Acum te pot privi direct în ochi fără să mă doară, fără să fiu izbită de trecut...Acum totul se întâmplă cu încetinitorul, totul e într-o amorţeală divină. Acum tu eşti cel care nu se poate uita în ochii mei...ce dracu', doar e visul meu. Sunt prizoniera propriului vis...
Ne întoarcem la viaţă? Ne gândim la realitate? Analizăm toate promisiunile făcute aşa...doar ca să fie făcute? Niciun pic de adevăr în ele, nu? Sau o fi fost...hmmm...same shit.
Nu-mi mai pasă. Uite-mă aici, visând, fără să simt măcar un mic gram de compasiune sau...ceva...ceva pentru ceea ce a fost. Nu pot. Nu vreau să te urăsc. Nu vreau să te dispreţuiesc şi să te elimin din viaţa mea. Ţin la amintiri. Ţin la trecut. Dar...nu trăiesc din amintiri. Pot face deja o comparaţie între atunci şi acum, chiar dacă nu a trecut mult timp...

Atunci aşteptam nerăbdătoare să primesc un mesaj de bună dimineaţa, frumoaso, un telefon printre pauzele de la jocuri, un pupic pe frunte la despărţire... Acum nu pot decât să aştept. Să aştept...nu ştiu ce, mai exact, dar să aştept ca tu să faci ceva.
Ştii ceva? Nu regret nimic. Mereu am luat cele mai bune decizii pentru mine şi am ştiut să învăţ din greşeli. Nu mi-a părut niciodată rău după ce am luat o decizie. Am ştiut ce să spun, ce să fac, doar ca să-mi fie mie bine. Şi mi-a fost. Mi-am trăit mereu viaţa la intensitate maximă, fără să las ceva să treacă pe lângă mine.
Te-am iubit. măcar eu. Cred că asta ar trebui să conteze.
Nu mă întreba de ce. Întreabă-mă de ce nu.

marți, 10 septembrie 2013

Îmi spui că-i noapte...

Încerc cumva să-mi ocup mintea cu orice, şi mâinile asemenea. Mi-e dor să te mângâi pe gât în timp ce tu, ca nesimţitu, te joci. Dar ce conta? Erai lângă mine.
Mai trece o secundă, se mai scurge un ceas, nimic. Aştept...dar nu ştiu ce aştept. Mi-e dor, dar nu mi-e de fapt. Sau poate...nu ştiu. Sunt dată peste cap.
Se face seară şi simt cum fierb. Nu mai rămân în casă singură, ca să nu m-apuc de bocit ca o tâmpiţică. Aş plânge fără să ştiu de ce. Mai bine nu. Mă îmbrac repede; n-am chef de cine ştie ce haine sofisticate. Trag repede pe mine o pereche de blugi şi un tricou, cel mai decoltat din dulap. Mi se pare că nu am timp să mă machiez, dar parcă nu m-aş încărca nici măcar cu un gram de rimel. Nu azi. N-am starea. Ies din casă pe la 9. Oraşul zumzăie, iar eu, ca o tristă, merg pe unde mă poartă corpul. Nu sunt deloc în apele mele şi habar n-am unde am de gând să ajung. Oriunde mă uit în jurul meu văd oamenii ţinându-se de mână, sărutându-se, sau chiar mirese şi voaluri intrând şi ieşind din restaurante. Vomit de la atâta iubire. Nah, fiecare cum poate. Eu m-am lăsat pentru moment de sportul ăsta. Trec prin faţă pe la el şi mă opresc involuntar. Oare să urc? O fi acasă? Mi-ar deschide? Alung repede gândul şi cu greu îmi fac picioarele să se mişte din nou. Tânjesc. Dar trebuie să-mi treacă.
Mă plimb prin parc. Văd copii alergând în jurul meu şi zâmbesc. Dau să mă aşez pe o bancă dar realizez că mă apucă plânsul. Nu pot să stau într-un loc, aşa că îmi întorc toată atenţia către copii. Mici, veseli, fără vreo urmă de regret, fără vreo cută pe frunte. Aşa eram şi eu nu? Mă uit la ceas. E trecut de 10 şi copiii pleacă la nani de mânuţă cu părinţii lor. Plec şi eu, dar nu mai vreau să merg singură. Îl sun. Vreau Sper să nu răspundă. 
- Da? aud vocea lui morocănoasă, semn că l-am întrerupt dintr-un joc stupid. Iar.
- Deranjez? Sau încă nu vorbeşti cu mine? Serios? Chiar mai am vlagă să fiu tare în gură?
- Mmmmnu... Spune ce doreşti.
- Să vorbim. Crezi că se poate?
- Mai avem ce să vorbim?
- Eu nu mai am. Eu am spus tot ce aveam de spus. Aştept să mai spui tu ceva. Ca de exemplu, de ce nu ai plecat mai repede? De ce ai acceptat să o luăm de la capăt? De ce ai revenit? De ce nu m-ai lăsat în pace dacă ştiai că nu...Îmi dau lacrimile. Las propoziţia neterminată doar ca să nu plâng. Ştiu că înţelege ce vreau să spun.
- Ăăăăă, uite, eu mă joc. Deci...
- Niciun deci. Ştiu scuza. Nu te las în pace până nu-mi dai nişte răspunsuri. Măcar atât merit şi eu, nu?
- Denisa, e târziu. Nu vezi? S-a făcut noapte. Hai, du-te la culcare. 

Mă uit la ecran. *** Call Ended ***
Îmi spui că.i noapte doar ca să scapi de responsabilităţi. O poţi numi responsabilitate. Am nevoie de răspunsuri ca să nu mă mai învinovăţesc.
Mi-a spus că-i noapte...

Mă aşez pe scări în faţa blocului. Simt că mă sufoc deşi vântul adie încet. Fulgeră, şi ploaia începe. Mă simt goală...şi expusă. Îmi înfăşor braţele în jurul meu, protejându-mă...

...Şi plâng.


luni, 9 septembrie 2013

Mă văd frumoasă....fără tine

Ce tricou să asortez blugilor noi? Cum să-mi fac părul? Să îl las pe spate? Nu...aşa am făcut şi data trecută. Dar machiajul? Măcar puţin tuş ar merge? Nişte codiţe mici la capătul ochilor? Hmmm...Şi dacă îmi întind rimelul? Şi rujul să fie ăla roşu? Sau gloss? Ah, nu. Fără ruj. Nu-i place. M-a implorat să nu mă mai dau. Va trebui să mă şterg. Şi totuşi cum rămâne cu părul? Pisicii mă-sii. Îl las pe spate. Şi ies.
S-a terminat. Aş tăia toate gândurile astea cu o linie, dar mi-e prea lene. Ştii, dacă mă uit acum în urmă observ toate sacrificiile...mele. Ale tale unde erau? Nu sunt chiar oarbă fără ochelari să ştii. Aşa e, nu îi port, dar văd foarte bine şi fără ei. Dar sacrificiile tale nu le-am văzut. Totul e simplu. Sau a fost simplu. Dar tu ai complicat totul. Dacă făceai ce am făcut şi eu sigur era bine. M-am schimbat, se vede nu? M-ai schimbat tu, te-asigur. Dar ce mai contează acum? E prea târziu pentru...orice.

Un ultim suspin se aude în timp ce ridic ochii spre oglindă...

Sunt frumoasă şi fără tine. Uite, de fapt nu ai cum să te uiţi. Îţi explic eu. În oglinda de pe perete văd o fată dată cu tuş pe la ochi. cu puţin fond de ten pe faţă, cu un coş abia vizibil pe frunte, cu un ruj aproape maro pe buze. E rujul meu preferat. Dar tu nu l-ai văzut niciodată. Pot fi frumoasă şi fără toate astea. M-am văzut naturală şi frumoasă şi înainte să mă machiez. Dar sunt frumoasă pentru că zâmbesc. Hmm....de mult timp nu am mai făcut-o cu tine, sau lângă tine sau...sau.
Mă văd frumoasă, chiar dacă am rimel pe gene sau nu. Mă văd frumoasă cu părul creţ sau drept sau prins în coadă, împletit sau prins în coc. Mă văd frumoasă fără să mi-o spui tu, fără să fii tu aici lângă mine. Vezi? Mă simt frumoasă şi fără tine.
Ştiu că n-are rost să mai privesc spre trecut, chiar dacă ai fost ce-ai fost. Dar viitorul îmi surâde şi mă cheamă spre el.

Azi îmi surâde şi oglinda. Şi azi, şi mâine, şi pentru totdeauna...

vineri, 6 septembrie 2013

Știu singură drumu'

Gata. S-a rupt firu' poveștii, asta dacă o fi existat vreodată unul. Pentru mine a fost. Și a fost al dracului de frumos. Dar, dacă vrea doar o parte n-are sens; m-am strofocat destul. Am plâns destul. Să plângă și alții pentru mine.
O să-l întâlnesc într-o bună zi. O să-mi iau privirea încărcată de sictir, atitudinea de târfă indiferentă, dar atentă la toți bărbații din jurul ei. O să-mi pun cerceii ăia de un roșu aprins și o să-i asortez cu rujul pe care niciodată nu l-a vrut pe buze. O să mă machiez discret, pentru că n-am nevoie de așa ceva să-i iau ochii. O să mă îmbrac cu rochia neagră cu spatele gol și o să-l las să-mi admire fiecare ineluș din coloană și să-și amintească odată cu admiratul cum își plimba degetele pe spatele meu gol. Mi-aș îndrepta părul cu placa doar ca să văd cum îi mai cade fața o dată. Tocuri cui și platforme- combinația mortală. Miss Dior Cherie, piesa de rezistență. 
O să arăt splendid. O să fiu frumoasă și asta îmi va arăta și oglinda. O să fiu elegantă și o să stârnesc amintiri. O să întorc fiecare zâmbet înapoi, mai puțin lui.



 Voi fi achiziția pierdută și altcineva va licita pentru mine; un preț mai bun. O iubire mai bună. I-aș vedea în ochi flacăra aprinsă de orgoliu...păi ce dracu'?! Te doare că nu mă mai ai? Că mă vezi cu altcineva? Nu-i nimic, și pe mine m-a durut când dintre relație și prieteni alegeai, aproape mereu, prietenii. Roata se întoarce. 
Nu l-aș lăsa așa. L-aș ademeni și l-aș face să se întoarcă. L-aș lăsa să îmi adore rochia în toată splendoarea ei pe podea, nu pe mine. În loc de adio i-aș șopti povestea noastră la nesfârșit la ureche, în timp ce el mi-ar lăsa urme adânci pe spate. Ar realiza că m-a pierdut când va fi prea târziu. 
După ce l-aș ameți aș face ceva ce mi-a plăcut mereu să fac: m-aș ghemui la pieptul lui...dar de data asta aș plânge. Mi-aș întinde rimelul pe pieptul lui, și rujul...unde aș apuca. Dar ăsta ar fi sfârșitul. Aș adormi în brațele lui și dimineața, la trezire, aș fi silențioasă. Mi-aș aduna catrafusele și m-aș căra, lăsând toate amintirile la el, pentru totdeauna, să-l macine. L-aș săruta senzual pe gât și mi-aș linge buzele pentru a simți pentru ultima oară gustul lui. 
Un mesaj scurt, o foaie albă pierdută printre cearșafuri răvășite, l-ar trezi din starea lui de bine: Te-am iubit. Dar se pare că dragostea nu ține la nesfârșit pentru noi. Nu vreau să-mi strici cafeaua în dimineața asta cu persoana ta. O să o beau singură, și azi, și mâine, și mereu, până te vei întoarce. Nu te trezi, iubitule, văd ușa. Știu singură drumu'... Adio, cubul meu dulce de zahăr.

joi, 5 septembrie 2013

Eu nu mai...

...plâng
...sufăr
...oftez
...stau tristă
...pun botu'.
O să aștept, fără să mai las lacrimile să-mi cadă pe obraji. N-o să mă mai cert cu mine din cauza lui. Mi-am făcut prea mult rău singură.


O să iubesc în continuare și o să aștept un telefon, un mesaj, un semn de la el. N-o să-l mai caut, o să-l las să mă caute când are el chef. Parcă ai spus că nu mai suferi, dar știi bine că așteptarea asta o să te doară, îmi șoptește vocea interioară. Are dreptate, dar încerc să o ignor.
O să rămân aici și o să aștept încercând să ignor durerea și să zâmbesc.


Eu nu mai fac niciun pas. Aștept să mă ajungă el din urmă.

miercuri, 4 septembrie 2013

Iubirea asta...

Era liniște în cafenea. M-am așezat pe colțarul din spate ca să nu mă vadă nimeni. La masa de alături a venit un cuplu drăguț. Îi admiram; îi invidiam. Se țineau de mână și vorbeau cu voci joase.
Mi-am aprins o țigară și mă uitam discret la ei. Ea, mai mică de statură, ridica ușor ochii și zâmbea când vedea că și el se uită în jos la ea. El o săruta ușor pe frunte, iar ea radia de fericire. Se iubeau. Asta se vedea de la o poștă.
Uitasem de țigară în scrumieră. Numa' bine, am tras și tot fumu' mi-a intrat în ochi. Ei, drăcie, asta-i chiar bună! Acum aveam și motiv să plâng; simțeam nevoia să o fac aici și acum. Așa-mi venise. Off, ce proastă-s. Plâng din orice.


De ce oare trebuie să suferi când iubești? De ce nu poți iubi fără lacrimi? Nu se poate doar cu zâmbete, nu? Totuși râd. Uite-mă aici, plângând de la toate chichițele lui și totuși zâmbind.
Îmi plac ăștia doi. Sunt chiar drăguți. Probabil sunt la început și niciunu' -el în special- n-a început să facă mofturi. Da' hai că-i bine. Vrei iubirică? Suferă și luptă pentru ea, tăticule.
Știi, îmi vine să renunț. Cam des în ultimul timp ce-i drept. Dar n-o fac. Vreau să se chinuie. Vreau să-i demonstrez că pe o femeie o cucerești ușor, dar o păstrezi greu. Vreau să se chinuie.
Iar mi-a intrat fumul în ochi și plâng. Ah, pe cine păcălesc?! Mama ei de dragoste! Îl iubesc!

marți, 3 septembrie 2013

Despre pitici de grădină cu javre pe lângă lese.

Cred că toată ţara ştie deja că săptămâna nu a început foarte bine pentru un copil de numai 4 ani şi pentru familia acestuia. Câini lăsaţi fără nicio problemă liberi pe stradă ne sfâşie copiii, ne mârâie bunicii şi ne sperie pe noi toţi. Câţi oameni trebuie oare să mai sufere din cauza acestor animale până să întoarcă cineva ochii spre ei şi să ia vreo măsură? Nu e primul şi nici ultimul caz de acest gen, dar se pare că nimeni nu face nimic.
M-am săturat de o tanti nenorocită care dă de mâncare la nişte javre cam cât vârcolacii din Twilight. Mereu mă cert cu ia şi îi zic: Mamaie, nu vezi că ne muşcă şi ne sfâşie familiile? Eşti bolnavă mintal? Iar ea, cu faţa inocentă şi cu ochii măriţi de la lentilele ochelarilor cu -20 la dioptrii îmi dă replica de fiecare dată: Da' de ce ţi-e frică, mamă? Doar sunt castraţi! Şi o spune pe tonul ăla de frustrată, de parcă i-am insultat familia. De asta ne-o fi frică oare? Că se urcă pe noi pe la spate?
Să mă opresc puţin asupra titlului: Despre pitici de grădină cu javre pe lângă lese. Există o lege, care ar trebui să fie şi în vigoare, dar nu doar cu numele, prin care se spune că trebuie să plimbi câinele cu lesă şi botniţă dacă ai un prototip de câine. Şi eu am avut probleme cu unul. Liniştită, alergam în jurul stadionului -bine, mai mult mers decât alergat- şi m-am trezit cu un doberman în cap. Foarte drăguţ. Dacă nu aveam clamă şi gluga probabil rămâneam acolo. Şi stăpânul, care nu era orice fel de scândură pe două picioare ci un om solid, nu reuşea să-l controleze şi să-l ia de pe mine. Într-adevăr era în lesă, dar fără botniţă. Şi aia are un rol important, ce mama dracu'!

Am observat că persoanele care au până în 1.60 înălţime au în general câini din ăştia pe care îi vezi numai mârâind şi rânjind arătându-şi colţii. Oameni buni, sunteţi bolnavi? Aveţi nevoie de un Terminator care să vă omoare în timp ce dormiţi sau de un câine, un prieten al omului, care să vă aştepte lângă uşă când veniţi acasă şi să sară mereu în sus de bucurie?
- Ce câine ai?
- Aaaa, doar un Cane Corso. Dar l-am crescut cu iubire şi dragoste ca pe un Caniche.
Cum să ai un câine care e setat doar pe luptă şi să îl creşti cu dragoste şi iubire? Tre' să fii şi tu nebun, ce-i drept, să creşti în halu' ăsta un câine de luptă. De ce nu ţi-ai luat un Bichon dacă tot vrei dragoste şi iubire? Nu totul ţine de dimensiunea lui. Dacă e prieten al omului n-o să vrea să te omoare într-o bună zi. Exluse fiind, evident, rasele concepute special pentru luptă.
Dacă aveţi până în 1.60 şi o namilă din cele bine cunoscute, degeaba o ţineţi în lesă. Dacă are de gând să sară la altă persoană, nu va spune Oh, stai. Sunt în lesă şi mă ţine unu/una. El va sări. Pentru că asta-i spune instinctul şi nu contează că îl aveţi în lesă. O să zburaţi odată cu el.

Dacă vreţi să găsiţi un prieten într-un câine nu o să-l găsiţi niciodată într-un Rotweiler, sau în alte rase care au fost special concepute să muşte, să ucidă. O să-l găsiţi într-un Bichon şi o să fie mereu vesel pentru dumneavoastră. Nu deveniţi victimele propriilor animale.

luni, 2 septembrie 2013

Particip la SuperBlog 2013


Mă voi înscrie la SuperBlog 2013! Abia aştept să văd ce pot, să-mi testez imaginaţia şi să fac încă un pas în această lume virtuală. 
Nu am mai participat la SuperBlog, deşi am urmărit articolele prietenei mele Sorina.
O să fie ceva nou şi interesant pentru mine şi abia aştept să văd probele! 
Baftă tuturor participanţilor! 

Mirror on the wall

Stăm din nou faţă în faţă. Mă uit la ea, somnoroasă, iar ea mă priveşte la fel de dezinteresată. O invit la o cafea. Ridicăm odată ceştile, fără să pierdem contactul vizual. Credeam că mă cunosc, îmi repetam mereu şi mereu în timp ce o priveam pe ea. Eram eu, dar nu aşa cum mă ştiam.
În jurul meu lumea începuse să observe că mă schimb şi chiar îmi spunea subtil acest lucru, crezând că mă supăr. Niciodată nu m-am supărat când a venit vorba de mine. Am acceptat o remarcă, un ochi critic, un compliment, un sfat, orice ţinea de mine. Nu m-aş fi schimbat pentru ei, dar aş fi încercat măcar, prin felul meu de a fi, să fiu aşa cum mă vor ei. 
Camera mea e alb negru. Sau aşa o fi lumea mea?! Totul mi se pare monoton şi lent...exact ca-n filmele vechi. Totul...până la oglindă. Când mă aşez în faţa ei totul se schimbă. Totul e colorat şi frumos, de parcă e o altă lume. E mereu sinceră cu mine şi-mi arată adevărul, fără ca eu să pot spune ceva. Fiind copil eram toată ziua în faţa oglinzii: mă machiam, mă aranjam, cântam, totul făceam cu oglinda. O întrebam în fiecare dimineaţă exact ca în Albă-ca-Zăpada: Oglindă oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară? Iar ea, tăcând, îmi arăta o fată frumoasă, cu părul şaten lung până la brâu, cu ochii verzi şi pielea palidă. Acum jocul acesta de cuvinte nu mai există, dar îmi amintesc de el de fiecare dată când mă aşez faţă în faţă cu mine.
Atunci credeam că tot ce zboară se mănâncă. Credeam în căpcăuni şi zâne, în Moş Ene, şi în fiecare seară înainte de culcare luam lanterna bunicului şi îl căutam pe Bau-Bau sub pat. Atunci aşteptam de la toată lumea să-mi spună că sunt frumoasă, că am mai crescut şi că ştiu foarte multe pentru vârsta mea. Acum...acum totul e schimbat. Timpul nu-mi ajunge nici pentru a dormi destul, nu mai zic să-mi ajungă ca să îl caut pe Bau-Bau sub pat. Acum totul e bazat pe o rutină pe care nici eu nu ştiu de unde dracu' am reuşit să o scot. 
M-am schimbat mult. Văd asta. Simt asta, şi de asemenea oglinda îmi arată asta. Observ totuşi că nu e ceva care să îi placă să-mi arate. Câteodată mă priveşte stând gata gata să plângă, cu capul lăsat într-o parte, şi îmi şopteşte că m-am făcut mare. E tristă de la o vreme încoace, dar încă are puterea să-mi arate doar adevărul. Îmi arată inocenţa de demult apusă, înlocuită de o răutate inexplicabilă. Îmi arată egoismul care mă cuprinde încet şi negura care se aşează uşor în viaţa mea. 
Oglinda mea nu e pătată decât cu supărare, dar şi atunci reuşeşte totuşi să-mi arate tot ce trebuie. E acel tovarăş care-ţi va spune mereu Uă, te-ai prostit ce dracu' ai? Tu nu erai aşa. Încearcă să-ţi revii. Mă loveşte când trebuie, mă face să zâmbesc şi zâmbeşte odată cu mine, şi cel mai important, nu-mi întoarce spatele când plâng, nu zâmbeşte, ci suferă odată cu mine. 

Mirror on the wall, here we are again 
Through my rise and fall 
You've been my only friend 


Articol scris pentru BP 81 cu tema propusă de Maya:
Fenomenul oglinda
 Cum te vezi acum fata de cum te vedeai odata?
Ce-ti arata oglinda adevarata?
Cum te  vezi cand oglinda-i patata?

:]