If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 23 august 2013

Vreme de amintiri

Afară s-a aşternut întunericul şi o ploaie măruntă de sfârşit de vară a alungat sătenii de prin curţi. Sunt la bunica, şi vremea asta e numai bună de depănat poveşti, poveşti de-ale noastre. Amintiri.
Îmi aduc aminte de parcă era ieri cum, abia putând lega o propoziţie alergam iarna desculţă la poartă pentru a întâmpina musafrii. Şi vorbeaaaam, ohoooo, numai gura mea se auzea în toată casa. Eram mică, ce să-mi faci. Toţi copiii sunt vorbăreţi când sunt mici. Îmi amintesc cum stăteam cu mâinile lipite de soba străbunicii în timp ce ea cântându-mi făcea cine ştie ce soi de colăcei. Hmmmm, deja-mi lasă gura apă. Şi da, mi-am prins străbunica, ba chiar am fost crescută de ea până acum 4 ani...
Trăncăneam toată ziulica, zburdam prin curte ca un pui de căprioară. Şi povesteam încolo şi încoace cum mie îmi e frică de păianjenii venimoşi. Nici acum n-am scăpat de frica asta. N-am fost un copil care să stâlcească prea mult cuvintele, de asta mama îmi spune câteodată cp i-ar fi plăcut să râdă mai mult de mine...doar din astea mărunte: deschideam tevizorul cu cotanda, ştiam că propoziţiile se termină în pumt, şi răspundeam la telefonul fix atunci când suna părintele Mascarie (Macarie) să-l caute pe bunicul. Erau vremuri frumoase...mai ştiam şi eu de o ieşire pe afară, de un şotron...nu m-am născut cu tecnologia în mână.



Îmi vine să râd cu lacrimi acum, după ce au trecut vreo 12 ani, când îmi amintesc de o vizită care s-a terminat cam prost la unchiul şi mătuşa mea. Şi vorba aia...nu eram dusă departe de casă, ci doar la 2 case distanţă. Unchiul meu avea rezemată de un perete o poartă pe care urma să o monteze la intrarea în grădină. Eu, ţânc fiind, mă jucam cu orice prindeam. Şi am prins poarta, care era mult mult mai grea decât mine, astfel încât gravitaţia a ţinut cu poarta nu cu subsemnata.
Văzând că nu mai apar când sunt strigată, unchiul meu a plecat să mă caute şi m-a găsit - fără suflare credea el - stând lipită cu faţa de asfalt şi cu poarta cea grea pe mine. L-am speriat foarte tare... Eu una râdeam. Nu ştiu ce mi se păruse amuzant, poate doar faţa unchiului meu când m-a găsit muşcând bine din asfalt.

Distracţiile cele mai mari sunt la vârstele cele mai mici. Doar atunci ştim să împărţim zâmbete peste tot în jurul nostru pentru că doar atunci nu suntem presaţi de timp şi dominaţi de griji. Când suntem copii ştim să oferim mângâiere prin zâmbete oricărei persoane, fără să cerem ceva în schimb.

Toţi am fost copii cândva, şi încă suntem. Sufletul nostru va rămâne mereu un suflet de copil, zvelt şi încărcat de emoţii.
Oamenii au ştiut mereu să se distreze ca la 5-6 ani, chiar dacă de foarte multe ori au primit replica Dom'le, uită-te în buletin!
Încetăm să fim copii când nimeni pe lume nu ne mai poate spune copilul meu. Atunci încetăm să ne mai distrăm. Atunci ne maturizăm.

Articol scris pentru Blog Power 79 cu tema propusă de Bianca: 
Sa ne distram!
Intamplari, evenimente, scene amuzante dar poate si un pic penibile. Cat de des aveti parte de asa ceva?
Haz de necaz. Credeti ca e de ajutor pentru a iesi dintr-o asemenea situatie?
Reusiti sa aduceti zambete cititorilor printr-o astfel de poveste?

Alte articole scrise: 

1. Consideratii teoretice despre Umor 2. Hai la drum 
3. Life Happens 4. Ca la circ

5. Imi pare rau 6. Din relatarile unei impiedicate prin viata

13 comentarii:

  1. Cred ca orice copil pocea cuvintele :D
    Si mie mi-e tare frica de paianjei :-s

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am arahnofobie. Deci sunt multe sanse sa mor de la ei:))

      Ștergere
  2. "Am multe de spus, dar nu le spun... in schimb vezi ca ai votul meu, Toţi am fost copii cândva, şi încă suntem. Sufletul nostru va rămâne mereu un suflet de copil, zvelt şi încărcat de emoţii.primul" ... aici trebuia sa continui... felicitari, oricum, esti in top, la mine.... succes mai departe...

    RăspundețiȘtergere
  3. Sara bună Denisa. Te contrazic puțin. Nu "încetăm să fim copii când nimeni pe lume nu ne mai poate spune copilul meu" ci atunci când nu mai vedem și auzim pruncii din jurul nostru, indiferent că ne sunt sau nu nepoți.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, aveti dreptate, dar pe partea cealalta incetam sa fim copii cand nu mai avem parinti care...sa ne stranga la piept ca atunci cand eram mici si sa ne sopteasca la ureche ca totul va fi bine...

      Ștergere
  4. Bunica mea avea pe jos prin bucatarie "leolom". Pana am alunecat si am dat cu fundul de el. De atunci a devenit linoleum. :))))

    RăspundețiȘtergere
  5. Denisa, ai fost tare dragalasa cu povestea ta!
    "gravitaţia a ţinut cu poarta nu cu subsemnata" - asta si muscatura din asfalt mi-au adus hohote de ras!! Felicitari, frumoasa lume a copilariei mi-ai dezvaluit!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Dana! Ma bucur ca ai ras...de mine:)))

      Ștergere
  6. Frumos spus, suflete de copil, zvelt şi încărcat de emoţii, foarte frumos...

    RăspundețiȘtergere
  7. Cine vrea, isi poate pastra o particica de suflet de copil si va sti sa se bucure mereu, cine nu,nu, asta e, va fi mai trist toata viata!:)

    RăspundețiȘtergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]