If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

luni, 26 august 2013

Cerul plânge

Abia am închis televizorul. Îmi așez perna mai bine și mă învelesc până sub gât. E o noapte rece, dar plăcută. Deschid ochii să văd cum lumina unui fulger puternic intră în dormitorul meu. Cerul se dezlănțuie.
Altădată, aici, în camera mea, era liniște: o cameră mică, pereți văruiți în albastru, culoarea mea preferată, și liniște. Mereu când deschid ușa simt că intru direct în mare și...senzația aceasta mă liniștește. Nu și în noaptea asta, când zeci de picături se zbat pe geamul meu. Cerul plânge. 


De când eram copil mi-au plăcut ploile; atunci puteam dormi bine. Mă speriau mereu tunetele și câteodată mă apucam de plâns. Fulgerele în schimb m-au fascinat mereu. În noaptea asta totul e diferit. Cerul e trist și încărcat, dar nu de stele, ci de lacrimi.
Mă opresc din scris o secundă, mă dau jos din pat și mă duc lângă fereastră. Uite câte lacrimi pe geamul meu... Eu de ce nu pot plânge acum? De lacrimi am și eu nevoie. Cerul plânge. 
Mă întorc în pat, parcă mai obosită decât eram. În acest moment deasupra mea un tunet rupe cerul în două. Mă cutremur. Strâng perna în brațe și lacrimi îmi înțeapă ochii. Le las să curgă.
Noaptea aceasta va fi altfel. Voi plânge odată cu cerul. Îl voi mângâia cu lacrimile mele și îi voi oferi adăpost pe obrajii mei pătați de lacrimi. În noaptea aceasta cerul plânge.

2 comentarii:

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]