If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

sâmbătă, 31 august 2013

My Angel, My Hero.

Probabil observaţi cele două fragmente care îi aparţin... Nu îl cunosc personal, dar cu siguranţă mi-a fost scris să-l întâlnesc şi să mă bucur de el şi să-l consider un înger şi eroul vieţii mele.
Când eram mică ţi-aş fi spus că eroul meu preferat e Lanternă Verde. Acum nu sunt cine ştie ce bătrână, sunt tot mică, dar eroul mi s-a schimbat; pentru mine acest erou e mult mai important decât Lanternă Verde sau alţi eroi de poveşti sau desene animate. Numele lui e Varga Lucian.
Cum am menţionat mai sus, nu îl cunosc personal, dar am un respect aparte pentru el. Este omul pe care eu l-as vrea ca tată să mă educe, ca prieten de distracţie, ca iubit să mă asculte, să mă ajute şi să îmi ofere un umăr pe care să plâng. De când îl cunosc viyiunea mea negativă, rece şi dură despre oameni s-a schimbat total. El este prima pată de culoare care mi-a înflorit viaţa, primul om care mi-a adus un zâmbet adevărat pe faţă după mult timp.


Am propriul meu erou care e o persoană minunată, cu un suflet mare şi extraordinar. Mereu zâmbesc gândinu-mă la toate încurajările lui, la toate cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat de când a pătruns în viaţa mea, ca un curcubeu după o ploaie de vară. E un adevărat îngeri printre oameni care mă face fericită mereu.

This boy is my hero. I don't really care what you think.
But I love him.

Îţi mulţumesc pentru că faci parte din viaţa mea, suflet bun!

Bye bye beautiful Summer

S-a dus şi vara aceasta. A fost o simplă vară, o simplă vară plină de amintiri.
Mi-e dor de iunie. Mi-e dor de începutul nostru şi de Istanbul. Mi-e dor de râsete şi de vorbărie. Mi-e dor de nopţile cu cer senin şi o puzderie de stele. Mi-e dor de acea bancă, acea bancă pe care ne-am întâlnit adesea, şi de grădina cu trandafiri din spate. Eu i-am observat mereu...Dar tu? Mi-e dor să stau cu capul pe umărul tău şi să te ţin de mână. Toate s-au întâmplat vara aceasta...

Mi-e dor de prieteni. Am atâtea amintiri şi deja mi-am propus să scriu o carte cu Iulia. Râdeam că va deveni o carte bună, pentru că va fi scrisă de două nebune ca noi. Mi-e dor de toate momentele nebuneşti din vara aceasta. Mi-e dor de toate ieşirile noastre...de tot.

O să-mi fie dor de vara aceasta. A fost, cu adevărat, vara mea. A fost vara mea chiar dacă ne-am certat şi ne-am împăcat şi...ne-am certat iar. Dar cine ştie, poate toamna va fi la fel de blândă cu noi cum a fost şi vara. Rămân amintirile şi pot oricând doresc să închid ochii şi să mă bucur din nou de acele momente frumoase.


Vara aceasta am iubit şi o să iubesc în continuare. O să-mi fie dor de dragostea de vară, chiar dacă iubirea mea nu pleacă odată cu ea.

joi, 29 august 2013

Mi-ar plăcea...

Stai şi te gândeşti că suntem 7 miliarde şi - aproape toţi - comunicăm între noi. O numim socializare. Aparent pare ceva normal, drăguţ şi de bun simţ. La o privire mai în detaliu lucrurile se schimbă.
Sunt destul de mari şansele să te îndrăgosteşti. Norocoasă e femeia care, din când în când se trezeşte cu câte un mesaj romantic de la el. Da, mai există şi bărbaţi din ăştia.
"Shine beautiful!" Ştii cât de fericită m-a făcut acel mesaj? Ştii?! Presupun că ştii dacă l-ai trimis, nu? Eşti aşa un dulce când îmi spui chestii drăguţe...şi aşa te urăsc când mă enervez din cauza ta!
Cuvintele ne schimbă. Ne fac să fim mai buni sau mai răi, ne aduc zâmbetul pe buze sau lacrimi pe obraji.

Dacă te-aş avea mereu lângă mine, 24/24, ai vedea cum tot puful din lume e doar pentru tine. Băieţilor nu prea le plac sentimentalismele, ştiu, dar mi-ar plăcea să te alint în timp ce stai şi te joci, încercând să cerşesc atenţie.
Mi-ar plăcea să văd un meci cu tine şi să te fac să râzi tot meciul. Ţi-aş trânti în braţe o pungă de seminţe, nu de fistic, ca să vezi că nu am pretenţia să mi le desfaci tu că eu am manichiura abia făcută, şi nici nu te-aş implora să-mi iei un Radler. Aş bea cot la cot cu tine o bere, nu o limonadă. Ar fi amuzant. N-aş da check-in ca disperata pe Facebook, "Feeling loved with my baby"...it sucks. Aş sta liniştită, mâncând seminţe ca o microbistă şi încercând să urmăresc mingea pe teren ca o pisică luminiţa de la laser. Nu te-aş lăsa să te uiţi până la sfârşit la meci, pentru că aş încerca să te fac să mă săruţi măcar o dată ca să tac. M-ai săruta. Ar fi perfect. Ai intra în jocul meu şi nu te-aş mai lăsa să ieşi. Te-aş strânge în braţe şi ţi-aş da voie să mă ciufuleşi. Totul ar fi perfect...pentru că am fi împreună.
Mi-ar plăcea, când te supăr, să te privesc printre gene ca un copil poznaş şi să-ţi spun rapid te iubesc, să te sărut şi să fug din faţa ta. Să îţi las acele 3 secunde să relizezi că oricât de tare te-aş enerva tot aş găsi o metodă să te amuz şi să te liniştesc în acelaşi timp şi să te fac să vii după mine.
Aşa sunt eu. Te iubesc. Iubesc să îţi spun asta, dar iubesc mai mult să-ţi demonstrez.
Mi-ar plăcea să fiu cu tine acum...

marți, 27 august 2013

Lecţia cea mai simplă

Greşeala bărbaţilor? Greşesc şi ei, chiar dacă se consideră perfecţi. Se îndrăgostesc prea târziu, când inima ei a luat deja foc şi se zbate între lacrimi şi flăcări. Greşeala bărbaţilor? Aproape mereu trebuie să îi ţii aproape şi să îi îmbrăţişezi pentru că din orgoliu sau din lipsă de timp parcă evită braţele tale. Alergi zilnic cu braţele deschise spre el şi la un moment dat începi să oboseşti: strângi palmele, strângi sufletul şi ajungi să renunţi. Când întorci spatele şi saluţi, atunci ei te vor căuta. Când spui nu şi tratezi totul cu indiferenţă, abia atunci ei te vor căuta.

Mă întreb câteodată de ce n-aţi învăţat să apreciaţi la timp femeia vieţii voastre, de ce vă pasă de părerea tovarăşilor voştri şi consideraţi vorbele noastre ca simplă abureală sau pur şi simplu un stres. De ce nu încercaţi să ne surprindeţi, să ne ascultaţi mai mult, să ne susţineţi şi să ne judecaţi mai puţin? Poate avem şi noi dreptate. Poate nu tot timpul, dar merită să ne ascultaţi şi nouă părerea.


De ce trebuie ca noi să plecăm ca voi să înţelegeţi în sfârşit că ne iubiţi, că într-avedăr suntem importante şi avem un loc special şi suntem cu un scop în viaţa voatră?
Noi nu v-am spus niciodată să plecaţi, n-am avut nevoie să vă vedem plecând pentru a avea confirmarea şi pentru a înţelege cât ne sunteţi de dragi. Noi simţim acest lucru şi nu trebuie să vorbim cu prietenele ca să ne dăm seama de asta.

Nicio femeie nu cere unui bărbat să-i vină cu flori în dinţi acasă. Nicio femeie nu cere să fie stăpâna în viaţa unui bărbat. Vrea să fie singura. Şi vrea să fie doar a lui, pentru totdeauna. La noi e atât de simplu... De ce nu e şi la voi? De ce vă complicaţi în discuţii întortocheate cu prietenii? Femeia nu e lăsată pe Pământ pentru a fi înţeleasă. E lăsată pentru a fi iubită. E oare chiar atât de greu pentru voi?

Femeia nu vrea un "don juan" lângă ea, şi nici un Vin Diesel. Femeia vrea un simplu bărbat care să o strângă în braţe când vine acasă, să o sărute când e obosită, şi să o strângă în braţe când plânge. Femeia are nevoie de sprijin prin iubire.

luni, 26 august 2013

Cerul plânge

Abia am închis televizorul. Îmi așez perna mai bine și mă învelesc până sub gât. E o noapte rece, dar plăcută. Deschid ochii să văd cum lumina unui fulger puternic intră în dormitorul meu. Cerul se dezlănțuie.
Altădată, aici, în camera mea, era liniște: o cameră mică, pereți văruiți în albastru, culoarea mea preferată, și liniște. Mereu când deschid ușa simt că intru direct în mare și...senzația aceasta mă liniștește. Nu și în noaptea asta, când zeci de picături se zbat pe geamul meu. Cerul plânge. 


De când eram copil mi-au plăcut ploile; atunci puteam dormi bine. Mă speriau mereu tunetele și câteodată mă apucam de plâns. Fulgerele în schimb m-au fascinat mereu. În noaptea asta totul e diferit. Cerul e trist și încărcat, dar nu de stele, ci de lacrimi.
Mă opresc din scris o secundă, mă dau jos din pat și mă duc lângă fereastră. Uite câte lacrimi pe geamul meu... Eu de ce nu pot plânge acum? De lacrimi am și eu nevoie. Cerul plânge. 
Mă întorc în pat, parcă mai obosită decât eram. În acest moment deasupra mea un tunet rupe cerul în două. Mă cutremur. Strâng perna în brațe și lacrimi îmi înțeapă ochii. Le las să curgă.
Noaptea aceasta va fi altfel. Voi plânge odată cu cerul. Îl voi mângâia cu lacrimile mele și îi voi oferi adăpost pe obrajii mei pătați de lacrimi. În noaptea aceasta cerul plânge.

duminică, 25 august 2013

Doar eu și perna

Când te simți singur, gândește-te că te ai pe tine...
Ar fi un sfat bun, excelent chiar, dacă nu ar exista un moment ca acesta în care să te simți certat cu tine. Ce poți face?
Sper să mă înțelegi. Dacă ești blogger sigur știi ce zic... sigur și tu ai scris măcar o dată despre problemele tale... Acum a (re)venit și vremea mea. Dacă nu ești blogger, lasă-mă să-ți explic. De obicei când eu am o problemă plâng; și mă răcoresc. Îmi trece. Dar acum... nu. Ceva e diferit. Simt că sunt certată cu mine; dar nu știu... nu înțeleg de ce. Și trebuie să scriu. Mă înțelegi?
Acum nu am nevoie de prieteni, de familie, de zâmbete. Am nevoie de o foaie, un pix, de laptop și de voi. Am nevoie să vorbesc cu cineva care să-mi răspundă doar citind. Mă...liniștește.



Oricât mi-aș dori nu pot să plâng acum. Efectiv nu pot, deși am cea mai mare nevoie de căldura lacrimilor pe obraji.
În seara asta voi fi doar eu. Fără mine. Nu vreau să mă ascult, nu vreau să mă cert cu mine. Nu vreau să visez când pun capul pe pernă. Vreau să văd doar negru când închid ochii și să mă odihnesc.
Doar eu și perna.

Nu există eu și cu mine în noaptea asta. Sunt doar eu. Eu și perna...

sâmbătă, 24 august 2013

Bună dimineața iubitului meu

Deși nu e lângă mine îl pot simți cum se trezește, cască somnoros și deschide televizorul. Lenevește puțin, apoi începe rutina zilnică. Atunci e momentul în care eu aș interveni dacă aș fi lângă el.
Aș aștepta, prefăcându-mă că dorm, să se întoarcă de la baie. M-aș întoarce somnoroasă cu fața spre el și mi-aș așeza piciorul peste al lui. Aș zâmbi cu ochii încă închiși când aș simți buzele lui pe fruntea mea. Aș deschide ochii și m-aș pierde în ochii lui. M-ar ameți, ca de fiecare dată.


I-aș face o cafea în timp ce mi-aș lăsa mintea să zburde printre amintirile noastre. I-aș mulțumi Cerului în gând că mi l-a păstrat doar mie, în timp ce l-aș privi sprijinindu-se de pragul ușii, studiindu-mă.
El e acela. El e bărbatul la care m-aș întoarce în fiecare seară frântă de la serviciu, dar niciodată obosită pentru el. El e bărbatul pe care l-aș alinta în fiecare zi, doar pentru a-l vedea că zâmbește. El e bărbatul spre care aș arăta spunând: Uite, vezi? Pentru pacostea asta am învățat să fac un nod la cravată.
Ești tot ce mi-am dorit vreodată și cadoul cel mai special pe care viața a ales să mi-l dea. Nu pot decât să te iubesc în continuare și să te fac fericit alături de mine.


Bună dimineața iubitului meu!

vineri, 23 august 2013

Vreme de amintiri

Afară s-a aşternut întunericul şi o ploaie măruntă de sfârşit de vară a alungat sătenii de prin curţi. Sunt la bunica, şi vremea asta e numai bună de depănat poveşti, poveşti de-ale noastre. Amintiri.
Îmi aduc aminte de parcă era ieri cum, abia putând lega o propoziţie alergam iarna desculţă la poartă pentru a întâmpina musafrii. Şi vorbeaaaam, ohoooo, numai gura mea se auzea în toată casa. Eram mică, ce să-mi faci. Toţi copiii sunt vorbăreţi când sunt mici. Îmi amintesc cum stăteam cu mâinile lipite de soba străbunicii în timp ce ea cântându-mi făcea cine ştie ce soi de colăcei. Hmmmm, deja-mi lasă gura apă. Şi da, mi-am prins străbunica, ba chiar am fost crescută de ea până acum 4 ani...
Trăncăneam toată ziulica, zburdam prin curte ca un pui de căprioară. Şi povesteam încolo şi încoace cum mie îmi e frică de păianjenii venimoşi. Nici acum n-am scăpat de frica asta. N-am fost un copil care să stâlcească prea mult cuvintele, de asta mama îmi spune câteodată cp i-ar fi plăcut să râdă mai mult de mine...doar din astea mărunte: deschideam tevizorul cu cotanda, ştiam că propoziţiile se termină în pumt, şi răspundeam la telefonul fix atunci când suna părintele Mascarie (Macarie) să-l caute pe bunicul. Erau vremuri frumoase...mai ştiam şi eu de o ieşire pe afară, de un şotron...nu m-am născut cu tecnologia în mână.



Îmi vine să râd cu lacrimi acum, după ce au trecut vreo 12 ani, când îmi amintesc de o vizită care s-a terminat cam prost la unchiul şi mătuşa mea. Şi vorba aia...nu eram dusă departe de casă, ci doar la 2 case distanţă. Unchiul meu avea rezemată de un perete o poartă pe care urma să o monteze la intrarea în grădină. Eu, ţânc fiind, mă jucam cu orice prindeam. Şi am prins poarta, care era mult mult mai grea decât mine, astfel încât gravitaţia a ţinut cu poarta nu cu subsemnata.
Văzând că nu mai apar când sunt strigată, unchiul meu a plecat să mă caute şi m-a găsit - fără suflare credea el - stând lipită cu faţa de asfalt şi cu poarta cea grea pe mine. L-am speriat foarte tare... Eu una râdeam. Nu ştiu ce mi se păruse amuzant, poate doar faţa unchiului meu când m-a găsit muşcând bine din asfalt.

Distracţiile cele mai mari sunt la vârstele cele mai mici. Doar atunci ştim să împărţim zâmbete peste tot în jurul nostru pentru că doar atunci nu suntem presaţi de timp şi dominaţi de griji. Când suntem copii ştim să oferim mângâiere prin zâmbete oricărei persoane, fără să cerem ceva în schimb.

Toţi am fost copii cândva, şi încă suntem. Sufletul nostru va rămâne mereu un suflet de copil, zvelt şi încărcat de emoţii.
Oamenii au ştiut mereu să se distreze ca la 5-6 ani, chiar dacă de foarte multe ori au primit replica Dom'le, uită-te în buletin!
Încetăm să fim copii când nimeni pe lume nu ne mai poate spune copilul meu. Atunci încetăm să ne mai distrăm. Atunci ne maturizăm.

Articol scris pentru Blog Power 79 cu tema propusă de Bianca: 
Sa ne distram!
Intamplari, evenimente, scene amuzante dar poate si un pic penibile. Cat de des aveti parte de asa ceva?
Haz de necaz. Credeti ca e de ajutor pentru a iesi dintr-o asemenea situatie?
Reusiti sa aduceti zambete cititorilor printr-o astfel de poveste?

Alte articole scrise: 

1. Consideratii teoretice despre Umor 2. Hai la drum 
3. Life Happens 4. Ca la circ

5. Imi pare rau 6. Din relatarile unei impiedicate prin viata

joi, 22 august 2013

Dorințe

Și îmi doresc să fii aici...
Dar nu ești. Nu acum. Știi ce-mi place mie cel mai mult? Să stau afară, mai ales vara, pe scările reci, uitându-mă la lună. Te rog, fă același lucru în noaptea asta. Ieși pe balcon și uită-te la lună. Pune-ți o dorință, eu asta fac mereu, și speră că ți se vor îndeplini.
Mi-ar fi plăcut să fii aici. Să îmi dai hanoracul tău să mă încălzească, dar în același timp să mă ții în brațe. Mi-ar fi plăcut să te țin de mână, iar tu să mă săruți pe frunte...
Iubitule, o să faci asta pentru mine? Nu ești acum, aici, dar putem să fim alături unul de celălalt la distanță? Priveste luna. Lasa-te mangaiat de stralucirea ei și gândește-te la tine, la mine, la noi.
Mi-ar fi plăcut să te privesc în ochi și să-ți șoptesc încă o dată că te iubesc. De-ai fi aici am sta sub aceasta luna atat de plina si perfecta si ne-am împărtăși cele mai mari secrete. Ne-am cuceri din nou doar din priviri. Ne-am îndrăgosti mai mult unul de celălalt.
Ți-am spus azi cât de iubesc?

luni, 19 august 2013

Astăzi scriu pentru tine...

Ştiu că eşti acolo şi ştiu că zâmbeşti. Aştept cu nerăbdare mesajul capcană care să mă zăpăcească şi care să-mi arate clar că ai trecut pe aici cu privirea. Dacă tot citeşti, astăzi scriu pentru tine. Scriu pentru acea primă zi în care ne-am văzut şi am stat unul lângă celălalt la aceeaşi masă. Stăteai în dreapta mea...N-o să pot uita niciodată.
Astăzi scriu pentru acea zi de 29 decembrie 2012, pentru acea zi în care simpla îmbrăţişare care înseamnă atât de mult pentru mine a fost urmată de primul sărut. Din acea zi lumea mea s-a schimbat. Ai intrat tu din plin în ea.

Din acea zi te-am iubit necondiţionat şi fiecare secundă petrecută alături de tine îmi stârneşte valuri de fluturi în burtică. În fiecare moment în care nu eşti lângă mine îmi doresc să te sărut, să te strâng de mână şi să-ţi şoptesc cât de mult te iubesc.
Lasă-mă să mă pierd din nou în ochii tăi căprui şi să zăresc în ei acea flacără care a aprins dragostea mea pentru tine. Fă-mă să înţeleg de ce tu. De fapt, nu. Nu vreau asta. Fă-mă să te iubesc şi mai mult. Lasă-mă să desenez cu unghiile inimioare pe spatele tău şi să te sărut uşor pe gât...fără urme.
Lasă-mă să-ţi spun că te iubesc. Lasă-mă să te îmbrăţişez pe la spate şi să te încălzesc cu iubire.
Te rog, uită-te în ochii mei şi spune-mi...vezi iubirea?

sâmbătă, 17 august 2013

Semne de bună purtare

E august iar...A mai trecut un an şi intru din nou în rutina de toamnă acuşi... Nu ştiu de ce dar simt o anumită satisfacţie când văd cum trec pe lângă mine anii, odată cu ei amintiri bune sau rele, oameni, buni sau răi şi ei, sentimente...Dar uite-mă aici, scriind şi finndu-ţi încă fidelă ţie. Ştii. sunt momente în care o parte din mine vrea să te renege, să te distrugă, să te lase să pieri în chinuri. Să te uite. Dar vine cealaltă parte, care de-al naibii câştigă mereu, care ţine strâns cu dinţii de tine şi care nu vrea să renunţe nici în ruptul capului. Pentru că te iubeşte. Am perioade în care vreau să uit toate momentele petrecute alături de tine, dar vin şi perioadele în care aş inmulţi orele, zilele, lunile petrecute alături de tine. Mă domini. Te las. Îmi place.
Sunt indecisă, ştiu. Cum poate un om să fie atât de indecis? Nu cred că poate, dar cine ştie, există mereu şi excepţii nu? Totuşi sunt hotărâtă. Ştiu că te iubesc necondiţionat şi nimic pe lume nu mi-ar putea lua dragostea pe care ţi-o port. Nimic. Şi când iubeşti cu aşa un foc vin şi întrebările Oare simte acelaşi lucru? Oare cât o să dureze? Ce mă fac eu când se termină totul?

Suntem proşti, noi, ca oameni, pentru că niciodată nu ştim să vedem în mod direct ce avem. Ştim să ne uităm doar spre sfârşit, chiar dacă nu am găsit încă începutul. Ştim să ne facem vise, dar nu ştim să le împlinim, ci doar să le transformăm în iluzii. Nu ştim până nu încercăm. Şi uneori nu încercăm doar pentru că spunem din prima că nu se poate. Nu există nu pot. Există nu vreau. Şi dacă noi nu vrem atunci cine să vrea pentru noi? N-ar trebui să fim nişte persoane vesele, optimiste? Nu aşa ar trebui să fie viaţa? Corect, aşa ar trebui...dar nu ai ce să faci când relizezi prea târziu că tu îţi faci viaţa să nu fie roz. E o greşeală a oamenilor. Greşeală care ne costă prea mult.


Vezi tu, când oamenii vorbesc şi acţionează fără să gândească, lucrurile se înrăutăţesc, chiar dacă par toate bune şi frumoase. Dar nu sunt. Şi vin alte întrebări.  Cum pot oare oamenii să jongleze atât de uşor cu sentimentele şi cu stările de spirit? Te mai poţi numi om dacă faci asta? Chiar nu te temi că într-o bună zi ai să le scapi? Toţi jonglerii scapă obiecte până le iese numărul. Dar ţie nu ţi-e teamă că o să scapi şi o să distrugi sentimentele? O să le scapi. O să se spargă. N-o să realizezi pe moment ce ai făcut şi o să pleci. Dar cu timpul o să vii înapoi cu lacrimi în ochi şi capul plecat şi o să culegi cioburile. O să realizezi că într-o clipă de neatenţie ai ruinat totul: sentimente, vise, aspiraţii...suflete. O să culegi cioburile şi o să te tai.

O să mergi pe stradă cu mâinile în buzunare, ascunse de ochii oamenilor, şi vei plânge în sinea ta ştiind că rănile din palme sunt visele cuiva. Vise ce tu i le-ai luat. O să regreţi şi o să te doară.
Cu timpul rănile o să-ţi trecă şi vor rămâne doar nişte cicatrici mici şi roz. Vei şti că acelea au fost semne de bună purtare. Vei da uitării incidentul. Aşa fac oamenii; aruncă amintiri în cel mai îndepărtat colţişor al minţii. Dar în cele mai frumoase momente ale vieţii tale îţi vei duce mâna în dreptul inimi şi vei simţi o arsură. Acela va fi ultimul şi veşnicul semn de bună purtare rămas. 
Nu-l vei uita niciodată.

luni, 12 august 2013

Vise...

Propun să ne jucăm puţin, dar nu orice fel de joc. Hai să ne împărtăşim visele şi să le urmăm după în lumea lor. Hai să visăm împreună. Să ne gândim doar la noi...şi să avem încredere. Ştii că lumea inventează poveşti. Ăştia caută doar motive, după toarnă filmele lor ca la Hollywood.
Hai să strângem vise împreună, să ne ţinem de mână şi să le unim. Să le trăim în doi. Mereu. 
Când vine vorba de tine nu am cuvinte. Îmi fuge inspiraţia. Se duce să fumeze o ţigară. Se lasă purtată de aroma Str8 bine cunoscută, se lasă învăluită până ameţeşte. Îmi bruiezi viaţa. 
Propun să ne plimbăm împreună ţinându-ne de mână printre oameni necunoscuţi în parc. Vreau să-mi spui că sunt frumoasă. Vreau să rupi la întâmplare o floare şi să-mi spui că îi fiecare petală se reflectă frumuseţea mea. Vreau să prinzi privirea altui băiat şi să-mi şopteşti uşor la ureche de el, să-mi spui din nou că sunt doar a ta...


Hei...te iubesc. Ştii asta? Ţi-am mai spus asta vreodată? Poate...dar fiecare clipă petrecută alături de tine mă face să mă îndrăgostesc mai mult...să te iubesc mai mult...să îmi doresc să fim doar noi pentru totdeauna. Să fie oare atât de simplu? Există şanse să iubeşti şi să rămâi cu cineva pe veci?

Iubitule, uite ce păsări frumoase. Hai să le lăsăm să zboare. De ce să stea închise într-o colivie? Trebuie să-şi urmeze şi ele visele, să-şi caute adevărata iubire... Hai să le deschidem portiţa care le desparte de dragostea adevărată. Ţie ţi-ar plăcea să stai închis şi să ne despartă un detaliu aşa minor? Nici mie... Au şi ele dreptul să viseze, să caute şi să iubească. 
Şi eu te iubesc, ştii asta deja, nu?

vineri, 9 august 2013

Dă-o naibii de treabă!

Deschid ochii şi văd că nu mi-ai lăsat niciun mesaj de bună dimineaţa. Te sun. Nu răspunzi. Aştept. Te mai sun o dată. Nimic. Unde dracu' eşti? Mai stau puţin, puţin cred eu, că de fapt trec vreo 3 ore. Te sun iar. Închizi. Nu poţi vorbi, zici? Ei, na! Îmi dai mesaj să ne vedem. Buun. Eu ca o fată bună mă conformez. Normal. Defectul femeilor. Te aştept. Întârzii. Tipic ţie. Ce mama dracu'...? Te-ai bărbierit? Nu, serios, îţi stă naşpa. Lasă-ţi barba acolo unde e. Că aşa-ţi stă ţie bine. Şi fără plete. Îţi stă ca dracu'. Ce??? Nu-mi arunca privirea "aia". Nu mă impresionează. Zic adevărul. Poţi spune "mersi" că sunt sinceră. Hai, strânge-mă în braţe şi nu mai comenta. Uite ce drăguţi suntem. Pupă-mă. Cum adică unde?! Era să-ţi spun eu unde, dar iar îmi spui că schimb subiectul.
Hai dă-o naibii de treabă! Lasă-mi unghiile în pace. Nu înţelegi nimic. Ah, taci. Mi-am pus gel ca să mă întrebi tu. Nu înţelegi oricum. Las-o aşa. Hai, lasă botu'. Nu-ţi stă bine. Eşti o alintătură, ştiai? Nu eu. Eu recunosc asta. Tu! Poftim?? Aş ridica o sprânceană la tine urmată de o faţă încărcată de sictir, dar mă apucă râsul. Ai glumiţe proaste în tine. Lasă-te, te rog eu. 
Mă apuc din nou de LoL. Ce zici? De fapt, taci. Nu-mi pasă. Şi-aşa şi tu mi-ai zis să mă las. Nu contează. Meh, bine. Te sun mai târziu? Pupă-mă. Nu pe frunte, deşteptule! Aşa. Tu îmi eşti cam drag aşa. Hai, gata, pa. 


Te sun. Iar nu răspunzi. Ce mama dracu' faci iar? Te joci probabil. Mă suni după enşpe ore. Cine te crezi de mă trezeşti la 00:46? Ai înnebunit? Îţi închid. Stau 10 secunde. Te sun. Dea...Mă pui să mă culc. La ce mă mai suni atunci?! Jur că nu te înţeleg câteodată. Mai pot adormi sau ceva...mulţumesc. Hai că-i bine. Mi se închid ochii. Probabil adorm. Mă trezesc dimineaţă. Iau telefonul...hai dă-te-ncolo de dulce! Ce mesaj drăguţ. Am râs cu lacrimi. Nu prea le ai cu drăgălăşeniile, da' las' că merge. 
Off, ce mă fac eu cu tine? Eşti încăpăţânat. Da, tu. Mă oftici atât de tare! Te-aş omorî c-o scobitoare! Fugi mă de aici! Dispari! Figuri de Dorobanţi...Nu. Treci înapoi. Nu mai vreau să fugi. Iubitule...mă ţii de mână? Bine, bine, stau cuminte. Off, mama ei de treabă!

miercuri, 7 august 2013

Fragmente de suflet.

Articol scris pentru Blog Power 77, cu tema propusă de Uries:
Blogger de succes?
Vrei sa devii un blogger cunoscut in bloggosfera romaneasca? Cum procedezi?
Ce insemna pentru tine sa fii blogger?
Jurnalistii consacrati pot fi de succes si in online?
Alte articole: 


La început totul pare o joacă. Vezi probabil un prieten -cum a fost în cazul meu- sau citești pur si simplu pe cineva și-ți spui El de ce să poată și eu nu? Acesta e începutul. Apoi te pierzi în Wordpress sau Blogspot, căutând șabloane, culori, fonturi, ceva să te definească; abia după vine greul -pentru unii- când trebuie să alegi un titlu în care trebuie să te regăsești și care, spui tu la început, trebuie să aibă legătură cu viitoarele articole. După ceva timp realizezi că te schimbi odată cu șirul articolelor, observi că de la scrieri stinghere de copil ajungi să îndrăznești, să îți exprimi liberi părerile, pentru că se presupune că suntem o țară liberă.


25. 12. 2011. Data în care eu, Denisa, îmi fac un cont pe Google și deschid pagina principală blogger.com pentru prima oară după mult timp. Era al patrulea blog dacă nu mă înșel pe care îl făcusem vreodată, doar că de acesta aveam de gând să mă țin; reprezenta un nou început, așa că am făcut un cont nou.
Atitudine Slabă. Multe persoane s-au întrebat și poate încă se întreabă de ce am dat acest nume blog-ului meu. Sinceră să fiu, nici eu nu am un răspuns concret la această întrebare; simțeam că mă definește oarecum. Același lucru îl simt și acum.
Am început să scriu sub numele de Denisa dacă îmi amintesc bine. Într-o zi am aruncat o privire peste articolele scrise în acea primă lună, de fapt primele zile pentru că 2011 se termina curând, și am început să râd. Ce naivă eram! 
Zilele au tot trecut și eu am început să scriu tot mai bine, sau cel puțin acest lucru îl vedeam eu. Mi-am tot schimbat "identitatea": Zoey, Atitudine Slabă,Shmarya, Renegata, Calipso, și din nou Denisa. Toate m-au definit oarecum, dar ceva m-a determinat să mă întorc la numele meu.
După aproape un an de scris pe blog, a venit și răsplata, în decembrie 2012, cu o săptămână înainte de împlinirea unui an de Atitudine Slabă: premiul MWB. A fost cea mai mare bucurie pe care putea cineva să mi-o imprime în suflet referitor la blog. Nu după mult timp am devenit autor MWB, având onoarea să fiu gazda Cafelei de Seară de marţi. E ceva uimitor să vezi o familie atât de mare de bloggeri stând la taifas.

Nu ştiu dacă sunt un blogger de succes; oi fi, dacă am ajuns la 30.000 de vizualizări, dacă am ajuns să fiu autor MWB, dacă...dacă. Nu mă consider un blogger de succes; fac şi eu ce pot şi ce-mi place, chiar dacă nu le convine tuturor acest lucru. Poate mă citesc alţi bloggeri, aşa cum îi citesc eu; poate sunt chiar mulţi; poate vor să-mi lase comentarii dar n-au curaj. Poate mă critică. Poate le place ce găsesc aici. Poate mă înjură. Poate mă contrazic. Eh, nu vă pot mulţumi pe toţi! Tot ce-mi place o să fac!:))
Nu cred că ne urâm între noi, poate doar ne invidiem, dar cu siguranşă nu ne urâm. E chiar frumos pe aici prin online. Ne împărtăşim părerile cu altţii şi ne facem mulţi prieteni de suflet. Asta înseamnă pentru mine să fii un blogger de succes.
Scriu pe blog pentru că îmi place. Eu, ca blogger, scriu poveşti pentru ca alţii să le citească, să mă înţeleagă, să mă cunoască. Scriu pentru mine dar şi pentru ei.

Jurnalişti consacraţi? Ăăăăăăăă...au plecat şi ei de undeva, nu? Poate prima treaptă pe care au urcat şi şi-au făcut un nume a fost chiar un blog. Cine ştie!?! Dacă vrei poţi!

Mai întâi de toate sunt om; după sunt o fată, o adolescentă, fiica unor oameni care se iubesc şi abia apoi sunt blogger. De succes sau nu, alţii hotărăsc asta, nu eu.

sâmbătă, 3 august 2013

Amintirile rămân...

Într-un final totul pleacă. Nimic nu e făcut să stea pentru totdeauna în viaţa ta; până şi viaţa fuge de noi odată şi odată.
Viaţa asta nenorocită e ca un ascensor: te urcă şi te coboară, la fiecare etaj aşteptându-te noi persoane. Niciodată nu stă prea mult la un etaj: se deschid uşile, coboară cine vrea, urcă cine nu trebuie şi tot aşa. Niciodată nu se pot scrie poveşti între uşi...doar înăutru sau afară.
La mine a fost altfel: am fost în ascensor la momentul nepotrivit potrivit, cu persoanele nepo potrivite în jurul meu. A fost bine, mai ales când am dat cu capul de oglinda mare de pe peretele din dreapta în secunda în care ascensorul s-a blocat între etaje. Ce conta durerea? Am legat prietenii, am comunicat cu restul, ne-am jucat, am plâns, am zâmbit, ne-am îndrăgostit şi am scris poveşti împreună. Nici măcar nu strigasem după ajutor. Niciunul nu suferea de claustrofobie, aşa că am stat cuminţi -dar împreună- în lift.

A venit şi momentul cel mai dureros, care a sfâşiat cel puţin un suflet din ascensor. A mai coborât puţin şi uşile s-au deschis. Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am văzut cum un prieten se întoarce spre mine şi spune Adio, coborând. Am vrut să strig, să îl opresc, poate chiar să cobor şi eu la etajul ăla. Dar nu puteam, pentru că aveam toată fericirea în ascensor, şi nu puteam să o las.
Orice s-ar întâmpla mai departe, oricât aş vrea să dau timpul înapoi până mă plictisesc... rămân doar amintirile. E de ajuns. Cu timpul n-o să-mi mai pese şi o să le uit.

Până atunci tot văd feţe noi când uşile ascensorului se deschid. 
Vreau doar să urc iubind, nu să cobor. 

vineri, 2 august 2013

M-am împrietenit cu fericirea.

M-am împrietenit cu fericirea și mi-am dorit să o cunosc foarte bine. Cum am dat de ea? Din vorbă-n vorbă. O căutam, să știi. Auzisem că e o scriitoare mare ce scrie povești fără sfârșit. Astfel mi-a stârnit curiozitatea.
M-a găsit ea pe mine, cred. Totul era negru și urât, până în ziua în care un mesaj, un zâmbet și un drăcușor de speranță. A fost o coincidență care mi-a schimbat viitorul și care a alungat toți norii din viața mea. 
N-am stat pe gânduri prea mult. Am urmărit-o și, rușinată, i-am cerut numărul. Mi-a zâmbit timid și mi-a întins o bucățică de hârtie galbenă din mica ei agendă. Mă simțeam liberă și aveam multe întrebări.
 Nu am putut rezista tentației și am sunat-o după doar câteva ore. Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva...cu ea. Am chemat-o la mine. I-am dat adresa și i-am spus să bată de două ori la ușă și să intre. Nu am crezut nicio clipă că o să vină, dar a venit.
O așteptam în sufragerie uitându-mă la un meci plictisitor, cu o sticlă de vin roșu pe masă. Aveam chef să beau, dar nu singură. Pe masă erau două pahare: unul era plin și era al meu, iar celălalt era al ei și gol pentru că nu credeam că va veni.
- Nu-mi torni și mie un pahar? a fost singura propoziție care s-a izbit de pereți în acea noapte.


Nu am făcut nimic. Am stat și am băut vin roșu cu Fericirea, fără să scot măcar un cuvânt. Ne priveam direct în ochi și... atât.

Trebuie să cunosc fericirea... Trebuie.

:]