If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 3 iulie 2013

Strada Fericirii

De obicei dormeam până târziu în vacanţe, dar astăzi soarele a bătut uşor la geamul meu şi m-a trezit cu strălucirea lui. Eram odihnită şi ştiam că astăzi ceva frumos se va întâmpla.
Mi-am făcut o cafea şi m-am aşezat în balansoarul de pe terasă unde să mă atingă razele călduroase ale soarelui. N-aveam planuri într-o zi obişnuită de iulie ca aceasta, aşa că mi-am luat în plic o carte, telefonul, cheile şi ochelarii de soare şi am plecat spre... nicăieri.
Am ajuns în parc. Era linişte în jurul meu, fără zgomote de copii, skateri ţanţoşi sau oameni. Fără nimeni. Eram doar eu şi parcul. Am deschis cartea la capitolul 22, unde rămăsesem, am lăsat semnul de carte pe bancă lângă mine şi am început să citesc. Vântul îmi sufla liniştit printre suviţele rebele desprinse din coc, făcându-mi pielea de găină.
Când am ridicat privirea, ochii mei au întâlnit privirea lui curioasă.
- Deranjez? întrebă el cu aceeaşi voce calmă pe care o iubeam.
- Tu? Niciodată. S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat uşor pe frunte. Aceeaşi senzaţie minunată pe care o aveam mereu când făcea asta, aceeaşi fiori exact ca în prima zi îmi străbăteau trupul.
-  Ce citeşti? întrebă şi îmi luă cartea din mână.
- Harem; ceva ce are legătură cu istoria Tuciei.
-  Tu eşti cu aşa ceva, ştiu. Eşti îndrăgostită de Turcia. Se uită spre mine şi râse. Mă bucuram că, întâmplător, ne-am întâlnit acolo. În fiecare secundă mie îmi era dor, chiar dacă el stătea la câţiva metri de mine. Vrei să ne plimbăm? Sau vrei să citeşti în linişte?
- Pot citi şi în altă parte, am spus eu ridicându-mă de pe bancă. Unde mergem?
- Spre nicăieri. Aşa o să ajungem cel mai departe. M-a luat de mână şi am pornit spre nicăieri, aşa cum a zis el. Am stat la poveşti, în timp ce paşii noştri se tot înmulţeau. Ce conta cât avea să dureze plimbarea?! Eram împreună şi era bine.
La o intersecţie ne-am oprit lângă o căsuţă prăpădită pe care era un indicator ce arăta numele străzii. L-am văzut, dar nu l-am analizat.
- De ce ne-am oprit? am întrebat eu, sperind să nu se termine aici plimbarea noastră. El a zâmbit şi s-a uitat spre cer în timp ce îmi răspundea.
- Neatentă mai eşti. Ai văzut cum se numeşte strada aceasta pe care am ajuns? Am dat din cap că nu. Strada Fericirii. Acesta e locul nostru, acesta e cuvântul care ne caracterizează: fericirea. S-a aplecat din nou şi m-a sărutat. Era adevărat totul. Fericirea era tărâmul nostru, locul în care mâinile noastre stăteau mereu împreunate, buzele noastre spunând poveşti nemuritoare.

Aşa arăta deci Strada Fericirii...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]