If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 30 iulie 2013

Şterge-mi lacrimile

şterge-mi lacrimile şi şopteşte-mi că totul va fi bine.
apleacă-te uşor, lasă-ţi capul pe pieptul meu şi ascultă ce urlă inima mea spre tine.
priveşte-mă în ochi şi tradu-mi totul; eu nu o înţeleg...speram să o înţelegi tu.
prinde-mă de mână şi spune-mi din nou că totul va fi bine. strânge-mă în braţe iar eu te voi încălzi cu iubire. 
ne vom avea unul pe celălalt...

vorbeşte-mi. spune-mi orice. uită-te pe geam şi spune-mi cum se apropie ploaia. cheamă-mă lângă tine să privim împreună fulgerele ce despică cerul în două. lasă-mă să mă ghemuiesc la pieptul tău când tună. ştii că mă sperie tunetele.

sărută-mă cu vorbe dulci şi dezbracă-mă doar din priviri. aprinde-ţi o ţigară şi lasă camera să se cufunde în fum. doar ţine-mă de mână...
nu mă lăsa cu lacrimi pe obraz. sterge-mi lacrimile cu iubirea ta. lasă-mă să mă liniştesc în timp ce te gâdil pe mână.


şterge-mi lacrimile şi şopteşte-mi că totul va fi bine...


vineri, 26 iulie 2013

Despre Filosofia Sexului

Aş minţi dacă aş spune că citeam fiecare articol de pe Filosofia Sexului; chiar aş minţi.
Dar unele lucruri se schimbă. De când Facebook-ul a avut ideea genială de a închide pagina, pot spune că am început să citesc din nou şi din nou; am luat blog-ul la citit de la primul articol. M-a deranjat, m-a enervat chiar. Ce gest stupid pentru o pagină de valoare! Sunt unii oameni care poate nu au timp la serviciu de exemplu să stea şi să citească un articol întreg de pe blog; intră pe Facebook şi văd imagini cu nişte reguli adevărate date de Radu F. Constantinescu sau câteva vorbe frumoase ale autorului. Astfel ziua unui om se poate schimba.
Dar nu. Asta se întâmplă când cineva nu apreciază sau este gelos pe munca unei persoane. E greu să vezi că alţii cresc, au vizualizări multe, fani, iar tu nimic. Dai report ca ultimu' om cu net de pe faţa pământului până te vezi cu sacii în căruţă.
Când am primit acel mesaj cu acel link în care eram rugată să dau share că poate cine ştie, poate avem noroc să recuperăm pagina, asta am făcut: am dat share. Bloggerii nu se urăsc între ei. Poate sunt intraţi într-o competiţie, poate îi mai gâdilă un ghimpe de invidie, dar în niciun caz nu se urăsc între ei. Se ajută când e cazul, se suţin.
Am doar 16 ani şi câteva luni. Sunt o copchiliţă. Dar vreau să spun câteva cuvinte clare:
Dragă Radu F. Constantinescu, mulţumesc. Mulţumesc pentru aceste cuvinte pe care le aşezi pe blog, pe Facebook, oriunde. Mulţumesc pentru aceste cuvinte cu care îmi clătesc ochii în fiecare zi în faţa laptop-ului. Filosofia Sexului pentru mine înseamnă o poveste, una foarte frumoasă şi interesantă. E o viziune, e ceva ce se potriveşte perfect cu ceea ce gândesc. Nu ştiu cred că sunt singura persoană care se regăseşte deseori printre rândurile tale sau ale lu' Otravă, dar ştiu sigur că îmi place tot ceea ce găsesc pe ambele blog-uri. Încă un lucru pe care îl admir este prietenia dintre tine şi Otravă, o prietenie de invidiat pot spune.
Filosofia Sexului reprezintă un alt viciu, un alt element al rutinei zilnice. 
Filosofia Sexului este ceva ce îmi trebuia; ceva ce era musai să descopăr şi să citesc. Mulţumesc.



joi, 25 iulie 2013

Ştiu...

Aprind o ţigară; de aici mă pierd printre gânduri şi desenez cerculeţe prin fumul ţigării.
Te-ai întrebat vreodată cum ar fi viaţa ta dacă nu ar exista aşteptarea? Cum ar fi dacă ţi-ai dori ceva, ai bate din palme şi ai avea în faţa ta acel lucru? Eu m-am gândit; totul ar fi de căcat. Unde ar mai fi curiozitatea, unde ar mai fi bucuria aceea de nestăpânit? Ar dispărea la mama dracu'. Aşteptarea are şi ea un rol foarte important în viaţa noastră. Din punctul meu de vedere ne aminteşte cum să fim oameni. Ţii minte cum îl aşteptai pe Moş Crăciun când erai mic? Câteodată îl vedeai, câteodată nu, dar totul se termina la fel: adormeai ca un bleg pe unde apucai. Dar când deschideai ochii dimineaţă şi alergai către brad ţipai cât să trezeşti tot oraşul la vederea cadourilor. Aşteptarea era elementul cheie care te făcea curios şi fericit.

Aşa sunt şi eu acum...prinsă în aşteptare. Nu mai am răbdare, dar încerc să stau potolită, aşteptând în linişte. Nu-mi doresc decât să îi văd ochii, să mă ridic pe vârfuri şi să-l sărut dulce pe buze.
Ştiu că mai e atât de puţin şi eu deja sar ici-colo de fericire. Mi-am dat seama cât de mult pot să iubesc şi sincer, nu credeam că un om poate avea atâta iubire de oferit. Ştiu acum care e rostul lui în viaţa mea: mă face fericită. Ştiu că, atunci când mă ţine de mână, am un zâmbet de copil tâmp întins pe faţă. Heii, şi ce contează totuşi?! Sunt fericită. Ştiu că viaţa mea a început din nou când l-am zărit prima oară. Ştiu ce îmi doresc: să fim mereu împreună.

Ştiu cine sunt. Sunt o copchiliţă care a dat de dragostea adevărată şi muşcă în fiecare zi din ea. Ştiu ce e cu mine. Sunt aeriană, picată din lună sau cum mai vrei să-mi spui. Stai fără griji, sunt îndrăgostită. 
Ştiu că mai e puţin până când vom fi din nou împreună. Te voi strânge în braţe şi îţi voi spune încă o dată că sunt a ta...
Ştiu că mi-e dor.
Ştiu că te iubesc.
Ştiu...

marți, 23 iulie 2013

Timp

Nu-ți lăsa niciodată visele să piară. Pentru a le transforma în realitate trebuie să duci o luptă dură cu timpul. Timpul ne predă lecții, ne dă semnele de punctuație. Ne arată toate locurile unde trebuie să punem punct, dar noi, grăbiți, lăsăm peste tot doar puncte de suspensie.
Plecăm prea des urechea la problemele altora uitând de problemele noastre. Când ei au probleme, noi ajutăm; ajutorul nu se întoarce aproape niciodată. Timpul ne arată toate greșelile și ne oferă șansa să le îndreptăm. Nu putem. Gândim prea mult. Ne pierdem. Lăsăm totul baltă, abandonând planul A, uitând că mai sunt atât de multe litere în alfabet. 
Și cum rămâne cu visele? E simplu. Nu-ți pierde niciodată speranța. Nu uita niciodată de tine. Nu-ți lăsa visele să piară.


Nu căuta fericirea pentru că rolul ei e să te caute pe tine.

duminică, 21 iulie 2013

Timp... pentru noi.

Zilele trec şi am senzaţia că timpul nu ţine cu mine. Se scurg clipele atât de uşor? Sau eu nu mai am răbdare? 
Oftez cu voce tare, sau cel puţin aşa îmi pare. De câteva ore nu zic nimic; las conştiinţa să-mi vorbească. Singură. Şi vorbeşte mai mult decât mine. Mă contrazice. Mă ceartă. Îmi adresează răspunsuri ca eu să găsesc întrebările potrivite. Mârşav joc. Dar, mi-e dor şi ea ştie asta. Şi ea se topeşte de dor, şi vede cum fata asta e din ce în ce mai bosumflată. Offf, când trece timpu' ăsta? 

Iubitule...
pare atât de oficial...iubitule...dar e titlul cel mai bun pentru tine. 
Mi-e atât de dor...
Simt cum uit unde vine pus punctul, deşi viaţa îmi spune exact unde să-l pun...doar că nu mai pot să văd locul perfect...aşa că las doar puncte de suspensie...
Vreau să treacă timpul, vreau să te întorci...vreau să ne aşezăm pe o bancă şi să îmi las capul pe umărul tău...vreau să mă ţii în braţe...vreau să mă săruţi, să te sărut...să ne ţinem de mână şi să nu mai stăm despărţiţi niciodată...
Vreau să te iubesc cum nimeni nu a mai făcut-o până acum...vreau să îndrăznesc mai mult, vreau să trăiesc fiecare secundă lângă tine...vreau să simt cum intervine adrenalina numai când te privesc, moment în care îmi las gândurile să o ia la goană pe tărâmuri interzise.
Uite, am găsit punctul. Deja e mai bine. 
Mi-e dor. 
Vreau timp pentru noi; vreau să ne uităm la acelaşi ceas şi să vedem aceeaşi oră mereu. Putem face asta? Putem să oprim timpul...pentru noi?
Iubitule, am atâtea să-ţi spun, dar vreau să le spun la timp. 
Vreau să te descopăr. Vreau să te învăţ. Vreau să te ştiu. Vreau să îţi învăţ secretele. 
Iubitule... vreau timp pentru noi.

<3

vineri, 19 iulie 2013

lumea noastră

propun să rămânem doar noi doi pe pământ o perioadă.
să alergăm unul după celălalt de pe un continent pe altul.
să ne jucăm cu valurile mărilor şi să vedem cum apune soarele în Pacific.
de ziua noastră, vreau să-mi aduci Luna mai aproape de Pământ.
să facem de fapt fiecare zi să fie ziua noastră şi să ne pierdem uşor hainele pe o plajă pustie undeva prin Bora Bora.
să înnotăm alături în timp ce luna ne veghează, apoi să ne explorăm trupurile cu sărutări calde sub lumina difuză a stelelor.
să ne trezim goi pe plajă, undeva departe, ţinându-ne de mână, în timp ce un delfin ne face cu ochiul din mare.
să împărţim pământul în două şi să ne jucăm cum ne jucam când eram mici; fiecare cu teritoriul lui.
să jucăm ascunselea prin junglă şi să ne împrietenim cu şerpii.
să stăm alături într-un pat ca-n filme, sub aşternuturi reci şi pline de petale de trandafiri.
să fii tandru.
să fiu cuminte.
să ne săturăm de atingeri pline de pasiune şi să o luăm de la capăt când ne săturăm.
să mă încălzeşti cu îmbrăţisări blânde.
să te adorm cu sărutări tandre.


să rămânem doar noi doi.
noi doi într-o lume doar a noastră.

joi, 18 iulie 2013

Societate bolnavă

Se spune că tot ce e opus se atrage, nu? Aşa să fie oare şi când vine vorba de un cuplu? Hai să dăm cărţile pe faţă. Cu toţii ştim că fetele cuminţi preferă băieţii răi; vedem asta zilnic, pe netu' ăsta atât de populat şi cu pagini pe Facebook făcute de copchile de 8-9 ani îndrăgostite de televizor şi vedete. Asta e realitatea. O recunoaştem sau o ignorăm, trăim în ea sau pe lângă, aceasta e realitatea.
Nu m-am născut Nostradamus şi nici vreun neam îndepărtat cu Einstein nu sunt. Dar am propriile mele teorii pe care nu cred că sunt obligată să le împărtăşesc cu nimeni.

Ce s-a întâmplat cu acea perioadă în care aveai doar 40 de prieteni pe Facebook, nu 4000, şi intrai să mai pui o poză nouă o dată la o săptămână? Unde sunt vremurile alea când încă jucai GTA sau NFS, în loc să stai cu ţigara în mână într-o cafenea cu Wi-Fi neparolat, descărcându-ţi noua versiune iOS pe iPhone-ul tău deştept? Sau să te joci pe PSP... Oare se mai fac?!?
Am început cu o propoziţie care conţinea cuvântul cuplu; mă întorc la el. Oare când n-o să mai vedem violuri la ştirile de la ora 5? Dacă ar fi să facem un sondaj cu fete de 10-14 ani, câte vor recunoaşte că s-au jucat cel puţin o dată cu prezervativul? Chiar există iubire la 11-12 ani? Iubire care să aprindă aşa tare şi nevoia partenerilor de a face sex? Eu la 11 ani, dacă plăceam pe cineva, abia îndrăzneam să ridic ochii spre acea persoană, sau să o ţin de mână; nici nu mai intră în discuție "ia pilula, dă-mi pilula". Într-adevăr sunt şi puşti la locul lor, dar mai mulţi sunt cei care îşi încep prea repede viaţa sexuală.

Totul în jur se dezvoltă prea repede. Puştii din ziua de azi deja se văd aşezaţi pe scaunele de directori pe care stau acum părinţii lor. La 9 ani postează pe Facebook doar chestii de genu' "Nu vei mai găsi niciuna ca mine!" sau "Am iubit-o şi încă o iubesc, dar ea l-a ales pe el.", bineînţeles, toate scrise cu y, k, h, prescurtări aiurea şi cratime lipsă. Serios?! La 9 ani eu încă mă jucam cu Barbie şi mă uitam la Spioanele, în timp ce voi vă tăiaţi venele şi suferiţi din dragoste? Asta nu e maturitate; e evoluţie forţată. Poate nu am eu dreptate. Poate la aproape 17 ani sunt "de modă veche". Poate nu mai e "cool" să ieşi în oraş cu prietenii; acum trebuie să stai în casă, lipit de calculator, şi să cauţi nişte poze imbecile non-stop pe net, că deh, eşti mare "admin/ă" pe o pagină şi nu vrei să te faci de căcat în faţa "adminei principale" sau în faţa fanilor. Sunteţi bolnavi de-a dreptul!
Îndrăzniţi să criticaţi un vlogger sau un blogger sau pe oricine care are un talent sau ceva important şi creativ de făcut în faţa calculatorului şi încercaţi să-l înjosiţi? Uitaţi-vă la voi. Nu reuşiţi să desenaţi 3 linii drepte în Paint şi râdeţi de un adevărat maestru în PhotoShop; nu reuşiţi să scrieţi corect o propoziţie, dar continuaţi să aduceţi reproşuri la adresa unui blogger. Sunteţi bolnavi! Şi pentru liniştea voastră, bloggerii nu se urăsc între ei; îşi apreciază munca şi se laudă reciproc.

Citeam zilele trecute pe Facebook cum cineva deja implora să nu i se mai critice vocabularul şi comportamentul. Dacă stau bine să mă gândesc, are dreptate. Până la urmă suntem oameni liberi şi toţi suntem stăpâni pe propria viaţă. Atunci de ce dracu' papagali d'ăştia tari în gură pe net se bagă în seamă şi îţi monitorizează viaţa?

Trăim într-o societate bolnavă unde majoritatea nu pot dormi nopţile dacă nu ştiu ce căcat rumegă Pysyka Tha, tipa nouă care le-a dat add pe Facebook, unde majoritatea nu pot trăi dacă nu ştiu de câte ori respiră cei din jur. Oameni bolnavi care construiesc poveşti false.
Într-o societate ca aceasta ar trebui să învăţăm cum să vedem adevărata valoare a oamenilor, în loc să ţinem evidenţa greşelilor pe care le fac.

miercuri, 17 iulie 2013

Pulbere de pasiune

A trecut atât de mult timp, de parcă ieri a fost totul. Îmi amintesc şi acum prima zi, prima ieşire banală, în care prezenţa mea era remarcată doar din politeţe. Să fi trecut deja...un an? Când? Au fost puse două- trei întrebări doar ca să nu mă laşi în ceaţă, prinsă fiind în discuţiile veşnice despre jocuri. Era un început, se lega o prietenie nouă, nici nu mă gândeam că lucrurile aveau să meargă mai departe. Dar au mers. Şi noi le-am urmat cursul.

Cine e el de fapt? 
El e micul meu Univers. E acea persoană care mă face mereu să mă gândesc la următoarea mişcare, mă face să mă pierd printre cuvinte doar întâlnindu-i privirea, acea persoană care mă face să mă topesc doar zâmbindu-mi. E singura persoană care a reuşit să mă facă să simt. Ai cunoscut senzaţia? Dacă da, ştii despre ce vorbesc; dacă nu, îţi dau un sfat. Nu o căuta. O să vină singură la tine.

Toţi avem tendinţa asta bolnavă de a alerga după fericire, de a căuta până în centrul pământului prinţul sau prinţesa noastră. Am învăţat că nu se rezumă totul la căutat. De ce să cauţi doar tu, când celălalt stă? În general ignorăm ceea ce ne caută sau fugim cât mai departe, fiind orbiţi de ceva care are aceeaşi atitudine doar că faţă de noi. De ce nu gândim de două ori înainte să ne aruncăm cu capul înainte? De ce nu încercăm mai întâi să vedem ce se întâmplă în interiorul nostru şi apoi să acţionăm? Pentru că asta e firea umană: ne place să fim loviţi puternic, ne place să suferim şi să pierdem ceva ce realizăm că nu a fost niciodată al nostru.
Eu am încetat să mai alerg după fericire, crezând că poate nu am fost sortită să am parte de ea. Am aşteptat mult ce-i drept, dar am fost răsplătită pentru răbdarea mea. A apărut el.

Şi mă întorc de unde am plecat: Cine e el? E fericirea mea. E acea doză de pasiune de care aveam nevoie ca să simt că trăiesc. E totul. E acea voce pe care aş dori să o ascult 24 de ore spunându-mi poveşti. E acea persoană pe care aş vrea să o găsesc în fiecare dimineaţă în patul meu, zâmbind somnoros spre mine. El a devenit de fapt eu. E o parte remarcabilă din mine şi acesta e cel mai minunat lucru.

Dacă simţi cu adevărat ceva pentru o persoană, atunci te schimbi. Atunci te maturizezi şi înţelegi adevăratul sens al cuvântului dragoste. E ceva unic, un sentiment plin de pasiune, tandreţuri şi pentru unii drăgălăşenie. De fapt, e sinceritate.
Toţi folosesc expresii de genul: Trebuie să punem relaţia pe picioare. Nu. Relaţia e pe picioare sau în picioare sau cum vreţi voi de la început, altfel nu ar mai fi existat. Nu relaţia are o problemă, ci voi. Dacă vă certaţi, dacă nu vă iese ceva, nu e din vina relaţiei. Toate relaţiile au certuri. E din vina voastră; voi hotărâţi dacă întăriţi relaţia sau o distrugeţi.


Tot ce mi-am dorit am obţinut în momentul în care nu mi-am mai dorit.
Toate visele mele au devenit realitate, pline de pasiune şi dorinţă.
Acum, astăzi, în fiecare minut, reuşesc să scriu o poveste, una în doi. O poveste dintre mine şi el, o poveste adevărată bazată pe încredere.


El e totul.




marți, 16 iulie 2013

Atât.

Cât o fi ceasul? El de ce nu mai sună? Au trecut doar câteva ore de când nu i-am auzit vocea şi deja...deja mi s-a făcut dor.

Azi am chef să plâng. Nu neapărat de tristeţe; nu prea am motive să fiu tristă. Viaţa mea e din nou roz şi fericirea a pus stăpânire pe mine. Because of you. Dar azi, azi trebuie să plâng. Simt nevoia aceea cumplită că trebuie să mă descarc. Doar că nu am nicio lacrimă şi asta înrăutăţeşte lucrurile.
Cred că voi plânge de dor. Voi lăsa lacrimile să pună stăpânire pe mine până se vor plictisi. Voi lăsa lacrimile să scrie poveşti pe obrajii mei, pe gât... Poveşti de dragoste.



Parcă nici chef să scriu n-am azi. Ce-i cu mine? Şi oare de ce m-am trezit aşa devreme? De ce simt nevoia să scriu, dar n-am ce...? Şi de ce...Nu mai contează. 
Pur şi simplu n-am chef. 
Vreau să plâng azi.
Atât.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Femeia care iubeşte cu adevărat

Ea e femeia.
 Femeia, care se vede imperfectă chiar şi în momentul în care i se spune că e perfectă. Femeia, care ştie că poate arăta oricând mai bine, până şi atunci când plouă şi machiajul lipseşte cu desăvârşire ca să nu i se întindă pe faţă. Femeia, de la care nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.

În fiecare dimineaţă deschide ochii şi caută telefonul, aşteptând să găsească un Bună dimineaţa, frumoaso! zâmbindu-i, sau dacă nu să fie trezită chiar de vocea somnoroasă a iubitului ei. 
În fiecare dimineaţă se pregăteşte pentru o altă zi din viaţa ei haotică de femeie, fără să-l alunge nici măcar o clipă din mintea ei pe bărbatul care îi renovează viaţa. 

Vezi tu, femeia asta e o femeie adevărată, chiar dacă poate n-a atins încă vârsta unei "femei". Dar femeia asta e femeie doar atunci când termină cu jocurile cu băieţii pe care le considera "poveşti de dragoste", şi începe să aibă ochi doar pentru el. Descoperă, în sfârşit, ce e de fapt dragostea adevărată. Gata cu fluturii în stomac şi sms-urile trimise pe sub pătură noaptea târziu. Descoperă ce e aia gelozie şi o încearcă, gustă din ea şi îi place. Trăieşte la intensitate maximă fiecare moment alături de el, care e doar al ei, şi îi simte inima bătând nebuneşte în timp ce o strânge în braţe pe la spate. 
Femeia de care-ţi povestesc reuşeşte astfel să treacă de la o iubire adolescentină la o iubire fierbinte, aprinsă, adevărată, în care nu aude niciun Te iubesc spus printre reprizele "care pe care" din pat, ci simte cu adevărat intensitatea cuvintelor nerostite în inima ei. Asta e femeia care iubeşte cu adevărat: femeia care simte.



Femeia asta reuşeşte să spargă limitele şi încearcă să-i transmită şi lui - când se ţin de mână stând tolăniţi pe pat - dorinţele şi planurile de viitor care au luat naştere în mintea ei. 
Nu ştiu dacă mă înţelegi, dar dacă citeşti asta, gândeşte-te dacă ai găsit femeia asta şi în mine, undeva pregătindu-se să iasă la suprafaţă, gata să aibă explozii de gelozie absurde, doar ca să o calmezi tu şi să-i spui încă o dată să stea liniştită. E înnebunită după vorbele astea. De fapt, e înnebunită după fiecare cuvinţel pe care îndrăzneşti să-l spui pentru ea. E înnebunită după sărutul tău prelungit care coboară uşor de pe buze pe gât, şi urcă parcă mai pasional înapoi pe buze. Nu simţi cum se topeşte de plăcere?

Femeia asta din mine te iubeşte cu adevărat. În fiecare dimineaţă aşteaptă să vadă acel mesaj mărunt care pentru ea înseamnă mai mult decât cel mai scump inel cu diamante din lume, sau să găsească acel apel pierdut care să-i dea de veste că ai cautat-o chiar tu, iubitul ei pe care în telefon îl are salvat cu o inimioară simplă legată de nume. Inima ei.

Ea e femeia.

miercuri, 10 iulie 2013

Credeam că nu te urăsc.

Fata cu şuviţele spulberate de vânt nu mai există.
În locul ei ia naştere o creatură un suflet peste care uşor uşor domneşte întunericul. De ce abia acum? De ce nu atunci? Avea nevoie de un motiv să ia o decizie care să o schimbe, să o facă să privească în oglindă şi să vadă cât de străini îi sunt acei ochi verzi care erau cândva ai ei. Motivul îl găsise de mult timp, doar că nu avea un impuls care să o facă să acţioneze, să-şi ducă planul la bun sfârşit.
Acum însă era gata. Zâmbetul îi dispăruse de pe faţă şi cu toate astea continua să se uite la necunoscuta care încă îi apărea în oglindă. Găsi în geanta ei roşie dermatograful nou cumpărat şi îşi contură ochii strident cu negru. Simţea înţepăturile lacrimilor, dar nu-i păsa că urma să plângă. Continua să-şi acopere genele cu rimel negru.


De ce m-am schimbat? Din cauza ta. Oare chiar ţi-a fost atât de greu să laşi deoparte atitudinea aia infectă, să mă priveşti în ochi şi să mă înţelegi măcar o dată? Sau măcar să încerci să înţelegi? E chiar atât de greu?
Am irosit un an degeaba. M-am chinuit să ating un scop care abia se ţinea agăţat de un fir de speranţă. Ai avut grijă să distrugi şi firul ăla. Te felicit.
Ştiu oricum că n-o să citeşti nici mort rândurile astea şi probabil nici nu te-ai simţi dacă le-ai citi. Încă nu regret faptul că te-am cunoscut. Atât ne-a mai rămas: ştiu cum te cheamă, ştii cum mă cheamă... doar pentru că ne-am cunoscut.

Mă simt naşpa din cauza ta. Te credeam un prieten bun, un sprijin, te credeam persoana care mă poate ajuta în orice situaţie doar ascultându-mă.
Dar te întreb..  Nu mai suntem nici măcar prieteni. Ai distrus tu şi asta.











Azi nu am chef. Nici mâine. Nici... nici.
Lecţia numărul 1: Nu transforma un necunoscut în cel mai bun prieten. Tu poate îl cunoşti puţin, dar el nu va vrea niciodată să te cunoască.

luni, 8 iulie 2013

Întrebări...

De ce oare mă gândesc mereu la ce e cel mai rău? Des îmi pun întrebarea asta. Unde e optimismul de demult? Unde sunt zilele alea când nici în cot nu mă durea de tot ce se întâmplă în jur? De ce acum...îmi pasă? Cu ce s-a schimbat totul ca să mă facă să-mi pese? Ce a dispărut sau a apărut într-un mod ciudat prin care să-mi atragă atenţia?

Şi acum? Acum de ce nu e gata nenorocita aia de cafea? Şi unde mi-am uitat oare bricheta? Şi ce-i cu liniştea asta de parcă e abia trecut de ora 12 şi toată lumea doarme? Şi de ce nu e niciun nor pe cer? Şi ce-i cu lumea asta atât de tristă? Şi de ce copiii nu se mai uită la desene animate?

Şi el? De ce oare nu răspunde la mesaj? Şi de ce mi-e atât de dor de el? Şi ce mă reţine să-i spun să ne vedem? Hmm...oare cum reuşeşte să mă facă mereu fericită? Şi de ce unii se prefac fericiţi pentru noi? De ce nu dispar cu toţii? De ce nu rămânem, măcar pentru un minut, doar noi pe Pământ?


Mai pune cineva întrebări? 
Şi unde sunt răspunsurile?...
Mai citeşte cineva?

joi, 4 iulie 2013

Povestea începe aici.

Am trecut printre tufele de trandafiri și m-am înțepat într-un spin. Am lăsat o picătură de sânge pe o petală albă și am plecat cu lacrimi în ochi. M-am gândit că a fost o greșeală să întorc spatele trandafirilor și să plec. Așa că am tras aer în piept, m-am întors printre ei și am luat totul de la capăt.
Știam că acolo avea să înceapă o poveste, dar nu credeam niciun moment că va fi povestea mea, povestea noastră. În timp ce mergeam printre diferitele nuanțe de roșu ale trandafirilor, am simțit cu adevărat pentru prima oară. M-am oprit o secundă și mi-am simțit pulsul în vene, ticăitul inimii în urechi și simțeam cum pereții plămânilor mei se dilată când respir. 
Respiram - în sfârșit - pentru cineva. Acum simțeam că trăiesc. Ce senzație plăcută!
De ce mă temusem oare prima oară? Era o picătură de sânge doar, o picătură care putea foarte bine să nu mă mai aducă înapoi în grădina aceasta frumoasă. Dar dragostea trebuie să treacă și prin spini ca să fie adevărată.

Povestea începe aici. Timpul trece, vara trece, dar frumusețea trandafirilor rămâne veșnică, exact ca în Frumoasa și Bestia. Zilnic trec printre trandafiri, îi mângâi recunoscătoare, pentru că ei m-au învățat ce e adevărata iubire.

miercuri, 3 iulie 2013

Strada Fericirii

De obicei dormeam până târziu în vacanţe, dar astăzi soarele a bătut uşor la geamul meu şi m-a trezit cu strălucirea lui. Eram odihnită şi ştiam că astăzi ceva frumos se va întâmpla.
Mi-am făcut o cafea şi m-am aşezat în balansoarul de pe terasă unde să mă atingă razele călduroase ale soarelui. N-aveam planuri într-o zi obişnuită de iulie ca aceasta, aşa că mi-am luat în plic o carte, telefonul, cheile şi ochelarii de soare şi am plecat spre... nicăieri.
Am ajuns în parc. Era linişte în jurul meu, fără zgomote de copii, skateri ţanţoşi sau oameni. Fără nimeni. Eram doar eu şi parcul. Am deschis cartea la capitolul 22, unde rămăsesem, am lăsat semnul de carte pe bancă lângă mine şi am început să citesc. Vântul îmi sufla liniştit printre suviţele rebele desprinse din coc, făcându-mi pielea de găină.
Când am ridicat privirea, ochii mei au întâlnit privirea lui curioasă.
- Deranjez? întrebă el cu aceeaşi voce calmă pe care o iubeam.
- Tu? Niciodată. S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat uşor pe frunte. Aceeaşi senzaţie minunată pe care o aveam mereu când făcea asta, aceeaşi fiori exact ca în prima zi îmi străbăteau trupul.
-  Ce citeşti? întrebă şi îmi luă cartea din mână.
- Harem; ceva ce are legătură cu istoria Tuciei.
-  Tu eşti cu aşa ceva, ştiu. Eşti îndrăgostită de Turcia. Se uită spre mine şi râse. Mă bucuram că, întâmplător, ne-am întâlnit acolo. În fiecare secundă mie îmi era dor, chiar dacă el stătea la câţiva metri de mine. Vrei să ne plimbăm? Sau vrei să citeşti în linişte?
- Pot citi şi în altă parte, am spus eu ridicându-mă de pe bancă. Unde mergem?
- Spre nicăieri. Aşa o să ajungem cel mai departe. M-a luat de mână şi am pornit spre nicăieri, aşa cum a zis el. Am stat la poveşti, în timp ce paşii noştri se tot înmulţeau. Ce conta cât avea să dureze plimbarea?! Eram împreună şi era bine.
La o intersecţie ne-am oprit lângă o căsuţă prăpădită pe care era un indicator ce arăta numele străzii. L-am văzut, dar nu l-am analizat.
- De ce ne-am oprit? am întrebat eu, sperind să nu se termine aici plimbarea noastră. El a zâmbit şi s-a uitat spre cer în timp ce îmi răspundea.
- Neatentă mai eşti. Ai văzut cum se numeşte strada aceasta pe care am ajuns? Am dat din cap că nu. Strada Fericirii. Acesta e locul nostru, acesta e cuvântul care ne caracterizează: fericirea. S-a aplecat din nou şi m-a sărutat. Era adevărat totul. Fericirea era tărâmul nostru, locul în care mâinile noastre stăteau mereu împreunate, buzele noastre spunând poveşti nemuritoare.

Aşa arăta deci Strada Fericirii...

marți, 2 iulie 2013

Absență motivată


Am lipsit mult, din punctul meu de vedere. A cam bătut vântul pe aici și chiar îmi pare rău. Nu e vina mea că unele terase sau malluri nu au auzit încă de wi-fi neparolat sau unele țări nu au auzit de costuri mititele pentru Roaming.
Anyway. Vineri, 21 iunie am plecat puțin spre țara după care tânjește sufletul meu, spre țara care posedă orașul de pe două continente, respectiv Turcia. Nu știu câți dintre dragii mei cititori au ajuns pe meleagurile acestei țări, dar pentru cei care nu au ajuns...vă îndemn eu să mergeți.
Spre deosebire de furtunile din țară, vremea a prins cu mine și a fost călduț. A fost un fel de circuit să-i spunem, cu mașina, iar după șederea în Istanbul, de 2-3 zile, am plecat spre Izmit, aflat la 200 km de partea asiatică a Istanbulului. Pentru cei/cele care urmăresc filme sau seriale turcești în care arată căsuța de pe apă sau unul dintre podurile care fac legătura între cele două părți ale Istanbulului, să știți că nu e chiar așa. La ce mă refer: pe podu' ăla frumos trec zilnic mii de mașini și mereu este blocaj cu sute de mașini pe pod, și sute de mașini pe lângă pod, la orice oră din zi și din noapte, deci în filme mașinile de pe pod sunt reduse în Photoshop probabil ca să fie 20-30. Iar cu căsuța, aceeași poveste: acolo este un restaurant și mereu plinuț, dar în filme acolo e doar multă multă liniște.
Pentru fanii lui Suleyman Magnificul -eu nu mă număr printre ei, din păcate- anunț că Topkapi Saraya e al dracului de mare. Acolo se găsesc multe dintre bijuteriile pe care le vedeți în acest film, multe dintre haine și paturile din aur, doar că cele în varianta originală, nu fake-urile din film. Am reușit anul acesta să ajung la Topkapi, și tot nu am apucat să îl vizitez pe tot, adică mi-a mai rămas Haremul în care se găsesc băile și camerele fetelor aduse pentru sultan, și de asemenea hainele lor.
Ce mai vreau să spun despre Topkapi, acolo se găsește sabia lui Ștefan cel Mare, din lupta sa cu Baiazid, dar bineînțeles nu scrie nicăieri că e a noastră, ci a lor. Nu ai voie să faci poze la bijuterii sau săbii sau haine sau la tot ce e în vitrină, pentru că multe s-au furat și le e frică să nu se mai fure și de asemenea nu se fac poze ca să le cumperi la sfârșitul turului cartea despre Topkapi. Bandiții. Eu totuși am făcut o poză la Sabia lui Ștefan, pentru voi, mi s-a dat voie pentru că am spus că e una de-a noastră. (Nu mai știu exact care din astea 2 e :)) )
 
După Topkapi am vizitat tot ceva ce nu am apucat în anii trecuți, respectiv Hagia Sofia. Un singur cuvânt am de zis: Superb. Și de asemenea liniște. Multă liniște.

După Istanbul a venit Izmitul după cum spuneam, dar de data aceasta doar pentru relaxarea nervilor mei, la mare. 
Mi-am motivat absențele, dragilor? 



:]