If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 2 iunie 2013

O să mor altădată.

Lumină.
Aşa începe această aventură numită viaţă. Oamenii deschid ochii după 9 luni în care au văzut doar întuneric şi văd o lumină care îi chiorăşte. Apoi zumzăială. Apoi linişte. Apoi o mână caldă care tremură în timp ce ating plăpânda fiinţă care 9 luni de zile a stat ghemuită în pântecele mamei. Apoi întuneric iar.
În timp ce creştem şi ne dezvoltăm intelectul, suntem curioşi şi punem multe întrebări, care mai de care mai tâmpite sau mai inteligente: De ce arde becul? De ce zboară fluturele? Ce e ăla vin? De ce apa se toarnă în pahar? De ce nu îl vedem pe Doamne Doamne sau pe îngeraşi? Părinţii noştri au o sarcină foarte grea găsind răspunsuri care să ne lumineze sau să ne încurce mai tare. Dar aceste lucruri le vom înţelege abia în momentul în care copiii noştri vor pune aceleaşi întrebări. 
Eu una am fost un copil mai special. Am pus şi eu la rândul meu întrebări de-a dreptul retardate, dar ce contează atunci când te gândeşti şi te tăvăleşti pe jos de râs şi realizezi că, de fapt, râzi de tine? Părinţii mei au ales să nu bage minciuna cu " străbunica s-a dus în vizită la Doamne Doamne şi la îngeraşi şi o să ne vedem cu ea mult mai târziu." Nu. Mi se pare o absurditate. Aşa că ai mei au ales să-mi explice conceptul de viaţă şi moarte, de Rai şi Iad, de bine şi rău. E adevărat că şocul e mai mare şi lacrimile mai multe, dar măcar cunoaştem adevărul. 
În 2009, pe 7 septembrie la ora 21:30, străbunica mea, fiinţa cea mai dragă mie de pe faţa acestui Pământ, a încetat din viaţă, după o lungă luptă cu apa de la plămâni. Era o femeie puternică, care la 82 de ani se mişca mai bine decât mine, o clocită care stă cu ochii în calculator pentru că deh, aşa suntem noi ăştia din noua generaţie. Nu ştiu care a fost impactul mai mare, faptul că ai mei mă expulzaseră la verişoarele mele ca să nu fiu acolo când se întâmplă tragedia sau faptul că a doua zi era 8 Septembrie, deci Sfânta Maria, deci ziua străbunicii, a bunicii, a mamei mele şi a mea. 4 generaţii frumoase de Marii. Sau poate faptul că pe 19 septembrie Ria, cum obişnuiam să-i spun de mică, ar fi împlinit 83 de ani.
Acesta a fost momentul în care copilul din mine a dispărut, momentul în care o cută mică a aparut pe fruntea mea, momentul în care ochii şi sufletul meu s-au întunecat pentru totdeauna. Momentul în care am rămas goală. Din ziua aceea, m-am gândit în fiecare zi la moarte şi am luat decizia definitivă legată de viitorul meu: o carieră în criminalistică. Dubios pentru o fată, nu?
Dacă aş şti că mai am un an, 6 luni, o lună, o săptămână sau chiar o zi de trăit, în primul rând aş verifica dacă am făcut tot ce mi-am propus să fac: adică să am un serviciu stabil, o familie care să mă iubească şi care să aibă grijă de mine la bătrâneţe - în eventualitatea în care aş mai prinde bătrâneţea- şi cei 3 copii pe care eu îi doresc cu atâta drag. De asemenea aş spera că, peste zile sau ani, cineva ar găsi toate cărţile începute şi neterminate scrise de mine şi ar avea răbdarea necesară să-mi citească aberaţiile, să râdă şi să plângă cu ochii aruncaţi peste rânduri.
De felul meu sunt o fire tare curioasă şi probabil ăsta e singurul lucru care m-a păstrat într-o oarecare legătură cu Divinitatea. Curiozitatea mea faţă de celelalte religii m-a îndemnat să citesc şi să mă documentez. Am citit Biblia şi Coranul - variantele română- enlegă, respectiv turcă- română - şi caut încă Biblia evreilor. Din ele am aflat că mă tem pentru nimic, pentru că nu am de ce să mă tem de fapt. Ştiu în mare ce mă aşteaptă dincolo, şi probabil singura chestie de care încă îmi e frică este drumul pe care sufletul meu îl va parcurge: de la moarte până la înmormântare pe unde a fost pe Pământ, de la înmormântare până la 9 zile vizitează Raiul, şi din păcate de la 9 zile până la 40 vizitează imensul Iad. Mi-e frică de diferenţa asta mare dintre grădina frumoasă şi cazanele cu smoală. 
Să ascund faptul că mor? De ce? Nu toţi o facem odată şi odată? Zilele ne sunt numărate: poate nu avem noi grija asta, dar sunt alţii care o fac şi care vor încerca mereu să le scurteze. Pot spune că eu mi-am văzut moartea cu ochii chiar la naştere, când un doctor pe care l-aş omorî cu mâinile goale, i-a spus nonşalant mamei: Copilul are cordonul ombilical dat de 2 ori peste cap. Ori moare el, ori dumneavoastră, ori împreună. Până la urmă, inshallah, un doctor cu capul pe umeri şi cu frică de Dumnezeu ne-a salvat şi pe mine şi pe mama, şi iată-mă acum pe mine aici, după 16 ani de la întâlnirea mea cu moartea. (De aici m-am inspirat şi pentru titlu).
Sufletul nu moare niciodată. Sufletul doar se desparte de trup pentru a împlini vorbele Sfintei Scripturi: Din pământ sunteţi făcuţi şi în pământ vă veţi întoarce. Numărătoare inversă a trupului omenesc a început de când Adam şi Eva au păcătuit. Numărătoarea inversă a sufletului nu va începe niciodată.
Nu mi-e frică de moarte. O aştept cu braţele deschise, pentru că aşa se va termina şi totodată va începe soarta mea.
Întuneric.



"Unde se termină visele moartea respiră,
Doar luna şi urletul de lup mă inspiră.
Trăieşte-ţi visul dacă n-ai curaj să trăieşti
Ca un copil bătrân dependent de poveşti. "


Articol scris pentru Blog Power 68 cu tema propusă de Dana Lalici:
Cum ne petrecem sfarsitul de viata? Cum ne petrecem inceputul de moarte?

- Daca ati sti ca mai aveti o luna de trait, ce ati face in timpul ramas? 
- Daca ati sti ca peste o luna de zile nu veti mai fi, si ati avea posibilitatea de a ascunde ati face-o? Ati spune cuiva? Ce inseamna sa mori frumos?
- Cand moare sufletul? In ultima clipa de viata, odata cu ultima rasuflare sau in clipa in care incepi sa numeri si sa bifezi rand pe rand, zilele ramase?

Alte articole: Când viaţa respiră moarte, Lecţia din viaţa patru, Am să mor mâine(dar mâine e pentru totdeauna), Poveste în culori îndoliate, Epitaf pe-un trunchi de copac, Viaţă- Moarte, Despre moarte, lingvistic, Drumul cavalerului

12 comentarii:

  1. Chiar daca apar cute pe fruntea ta, nu trebuie sa renunti la a fi copil.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că am renunțat de mult la a fi copil, pentru că una din mamele mele a murit. Respectiv străbunica. Și știi cum se spune că "omul nu mai este copil decât atunci când rămâne fără părinți".

      Ștergere
  2. Draga mea, cred ca esti o persoana plina de sensibilitate. Ideea celor 4 generatii de Marii mi-a placut foarte mult si cine stie, poate intr-o zi vei putea face literatura povestind viata fiecareia. Mi-a plcut de asemenea ideea ca numaratoarea sufletului nu va incepe niciodata, ai adus-o din condei foarte frumos!
    Iti doresc sa ai familia pe care o visezi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos! Chiar îmi doresc să scriu o carte, dar niciodată nu m-am gândit să fie despre cele 4 generații...

      Ștergere
  3. "Numărătoarea inversă a sufletului nu va începe niciodată." - de acord! :D
    interesanta abordare a temei

    RăspundețiȘtergere
  4. Ai renuntat tu , dar daca tu crezi ca a renuntat si copilul din tine, te inseli. Intro zi se va satura sa fie mare si se va razvrati.Felicitari si sa continui sa scrii!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu dacă se va răzvrăti vreodată. Rămâne de văzut! O să scriu în continuare!:)

      Ștergere
  5. O zi bună îţi doresc. Am citit cu interes articolul tău şi am constatat că avem unele idei comune. "Ne-am născut pentru a muri, dar sufletul nu moare nicicând".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! O zi bună și dumneavoastră.

      Ștergere
  6. Frumos spus, Denisa. Sunt de acord ca cu moartea incepe si se termina soarta noastra. :)

    RăspundețiȘtergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]