If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 23 mai 2013

Plouă afară, pe obraji, și în suflet.

Afară încă picură și vremea nu ține decât cu cei mai pesimiști oameni; oamenii care au un firicel de optimism în ei sunt deprimați pe o vreme ca asta.
Eu nu știu exact din ce categorie fac parte. Sunt pesimistă și totuși, iată-mă aici, acum, scriind în timp ce lacrimile îmi sclipesc pe obraji în lumina telefonului. Parcă acum 10 minute totul era bine, vesel și frumos, și acum totul se sparge. 
Mă năpădesc din nou amintirile și încerc să le înec, și odată cu ele mă scufund și eu. Îmi mut capul greu de pe pernă pe ursul albastru care în fiecare noapte îmi veghează somnul. Mă uit pe pereți și constat că tot ce vreau să aflu nu e scris acolo; și nu, nu întreba ce vreau să aflu pentru că voi ști să-ți răspund doar când voi găsi acel ceva.
Mi-e din ce în ce mai greu să accept faptul că în curând totul o să se mute la distanță: amintiri, conversații, zâmbete și îmbrățișări. Mi-e greu să mă gândesc că el va zâmbi altei persoane, îi va face cu ochiul sau va ieși cu ea. O să simt golul ăsta și starea de greață și repulsie pentru imaginea care îmi va arăta că altcineva stă pe scaunul pe care trebuia să stau eu.
Dar totul trebuie făcut și la distanță, nu? Doar așa două persoane văd că nu pot trăi una fără cealaltă. Doar așa dorul va veni din ambele părți și revederea va fi dulce și poate un pic dureroasă.
Afară încă plouă. În suflet se adună norii. Pe obraji șiroaie cad la vale.


Amintiri.
- O cafea fără lapte, te rog, și un Pepsi.
- Și pentru mine tot una fără lapte.


2 comentarii:

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]