If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 21 mai 2013

În ochi purtăm toate răspunsurile.

Te iubesc. Te iubeam. Mi-e dor de tine.  
Mă ascund în spatele unui creion şi a unei foi de hârtie mult prea albă. Dacă ar fi să-mi caracterizez puţin starea de spirit ar fi chiar foarte simplu să o fac: durere. Multă durere. Am în minte zeci de întrebări care vor să fie rostite, fără prea multe răspunsuri. Când încerc să le rostesc simt cum ele nu mai vor să iasă, de parcă s-ar ascunde de lumea reală. 

Obişnuiesc să închid toate portiţele prin care un alt suflet să ajungă la mine. Îmi place şi vreau să rămân singură mereu într-un colţ îndepărtat de lume, de unde să pot şterge toată durerea şi întristarea din sufletul meu. Ce fac, de fapt? Iau o carte de Tolstoi în mână, subliniez pasajele care mă caracterizează şi le rostesc cu voce tare, acoperind cu ele haosul ce e în jurul meu. Şi le învăţ. Şi le reţin. Şi mă opresc. Şi mă ridic. Şi sunt împinsă. Şi iarăşi cad. Şi o iau de la capăt. Şi iarăşi găsesc o carte a unui om întreg la minte ca Tolstoi ăsta şi mă îndepărtez de lume. Şi iar citesc. Şi iar învăţ. Şi tot aşa.
Să mă întorc la tăieturi. Recunosc că te iubesc. De fapt, că te iubeam. Sau nu. Prezent sau trecut, balanţa e cam echilibrată. Dar cine dracului să ştie, când inima mea, a ta, a oricăruia dintre noi aleargă ca o nebună la vederea lui/ei şi se întoarce lovită? Are oare rost când în lumea asta e menţionat doar sexul şi dragostea absentează total? Are oare rost când vezi cum unii aleg buzunarul în locul unei inimi pline de iubire? Mai are rost ceva în lumea asta?

Să îl iubesc în continuare? asta mă întreabă mereu conştiinţa. 
Mă ridic din întuneric şi mă întrept spre oglinda din cealaltă parte a camerei. Nu am mai stat de mult faţă în faţă cu ea, dar ce contează când tot ceea ce văd e o fată care îşi întinde rimelul pe faţă când plânge? Da, şi stai şi te gândeşti că e aceeaşi fată care se dădea cu 3 kile de parfum pentru că el îi spusese de atâtea ori că miroase bine...
Mă duc totuşi la ea. Era o străină, dar măcar nu mai plângea. Şi de asemenea nici eu. I-am analizat faţa şi mi-am dat seama că era schimbată, albă, poate prea albă. Dar ochii ei încă erau verzi şi sclipeau în întuneric aşa cum sclipeşte jadul şlefuit. 
De ce te schimbi atâta pentru cineva fără suflet? De ce te sacrifici pentru cineva căruia nu-i pasă? De ce îţi iroseşti lacrimile pentru cineva care nu le adună într-un pahar şi le protejează? Erau întrebări mute pe care eu şi fata din oglindă le puneam. 
Uitându-mă mai atent am zărit ceva în colţul ochilor ei: sclipiri de lacrimi. Atunci necunoscuta din oglindă şi-a dat părul după urechi, şi-a şters cu podul palmei lacrimile şi a spus: În ochi purtăm toate răspunsurile. Doar că nu ştim să le căutăm, să le vedem şi să le înţelegem.


Lumina s-a stins. Întuneric.

Calipso.

4 comentarii:

  1. E mentionat doar sexul pentru ca in final totul se reduce la sex.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asta cam asa e. Dar in majoritatea cazurilor nu totul se reduce si la dragoste.

      Ștergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]