If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 29 mai 2013

Nu azi.

Recitesc acele conversaţii care mi-au ocupat multe ore din ultimul an. Să fie oare deja atât de scurte? Când a trecut timpul ăsta? Parcă ieri mă întrebai care e culoarea mea preferată, şi uite că azi plâng că totul o să se mute la distanţă în curând.
Aruncându-mi acum ochii peste romanele făcute împreună, las lacrimi să ude tastatura.
Şi...nu pot. N-am starea necesară să pot scrie ceva.
Mi-e dor deja. Iubesc. Sufăr. Şi plâng.
Nu am chef azi. Poate mâine o să scriu...

luni, 27 mai 2013

E vina mea

Deciziile sunt greu de luat, mai ales atunci când vrei să uiţi persoana pe care o iubeai cândva. De ce ne complicăm viaţa? Sau mai degrabă de ce alţii ne complică viaţa şi nu îi dau voie să-şi urmeze cursul? 
Obstacole şi intersecţii sunt la orice pas în viaţă; trebuie doar să ştim ce decizie să luăm la momentul potrivit. Dar oare tu, ca orice alt om, ai putea să-ţi laşi sentimentele, să le ascunzi şi să le uiţi, doar pentru că persoana dragă a greşit? E greu, dar uite că se poate. Totul depinde de tine, de mine, de noi, de firea umană, de felul nostru de-a fi.
Am râs, am aruncat priviri pe ascuns, am zâmbit timid, am primit îmbrăţişări, am iubit, am fost părăsită, am plâns. Contează oare toate astea, dacă stai şi te gândeşti că viaţa e alcătuită din trei părţi? Trecut, prezent şi viitor? Pentru mine contează: trecutul mă face să-mi aduc aminte de momente frumoase, mă face să mă enervez pe mine pentru momentele în care am fost naivă, mă face să-mi văd greşelile. Mă învaţă o lecţie. Prezentul mă face să simt că trăiesc, mă face să realizez că este un derivat al trecutului pentru că secunda de acum devine secunda de atunci şi tot aşa. Prezentul este un profesor care ne pregăteşte pentru viitor. Dar viitorul? Să fie oare "destinul" definiţia perfectă pentru viitor? Mnu, nu cred. Încă nu ştiu să dau o definiţie pentru viitor. Temă: de căutat una.
Viaţa e un puzzle nenorocit cu multe bucăţi pierdute. În loc să căutăm acele bucăţi, suntem tentaţi să le pictăm chiar noi, să le decupăm din carton şi să sperăm că o să se potrivească în locurile lipsă. Dar... ţi se pare un lucru normal? 
Poate...poate e vina mea. Nu. Sigur e vina mea. Poate sunt prea impulsivă, prea recalcitrantă câteodată, prea copilăroasă. Dar crezi că ar fi fost mai bine fără toate astea? Crezi că aş fi fost altfel? Îţi spun eu: Nu. Aş fi fost exact la fel ca "celelalte". Aceste lucruri - în plus sau în minus - mă făceau (mai) unică decât restul. Eu nu eram "restul" niciodată. Eram doar eu.
Poate mi-am dorit mult prea mult să fiu singura fată şi probabil asta te-a determinat să ai grijă să fim două. Nici nu mai ştiu dacă să mă deranjeze sau nu. Minţeai frumos, ştii? Şi ce e cel mai dureros, minţeai bine. Ai făcut totul să pară roz şi vesel şi m-ai făcut fericită. Asta conta pentru mine.
 Asta a fost atunci. Dar acum? Acum probabil încerci să-mi testezi limitele, să vezi cât rezist fără tine, să vezi dacă te poţi juca cu mine la distanţă. Cu părere de rău îţi spun că, odată cu tine, am învăţat să lupt, să nu tac şi doar să fac, am învăţat că răzbunarea nu e o soluţie deşi e tare tare dulce. Dar nu mai contează toate detaliile astea minore, când am învăţat să nu-mi mai pese. Te doare? Nu-i nimic. Şi pe mine m-a durut.
Nu am vrut niciodată să fiu posesivă sau să te sufoc. Întotdeauna luam decizii după programul tău, deşi ştiam că astfel dădeam dracu' tot programul meu. Dar ce conta atâta timp cât eram împreună? Acum totul pare inutil şi lipsit de culoare. Patetic e cuvântul cheie. 

E vina mea. Nu. M-am învinovăţit prea mult pentru nimic. 
S-au dus acele vremuri. Trecutul e îngropat. Ţin capul sus şi ochii nu-mi sunt plecaţi.
Nu am vrut niciodată să-ţi lipsesc când eşti singur. Vreau doar să-ţi lipsesc atunci când ai totul, şi chiar dacă ai tot, să simţi lipsa mea! Atât.
Îmi doream să mă iubeşti atunci când meritam mai puţin. Atunci aveam cea mai mare nevoie de iubire.

E vina ta.

vineri, 24 mai 2013

Partea a III-a- Decizie



Când m-am trezit totul părea atât de nou şi străin până să-mi dau seama unde eram de fapt. Am încercat să mă ridic din pat, dar brusc povestea spusă de Anioşka s-a năpustit asupra mea şi m-a trântit înapoi pe pernă. Am închis ochii şi am început să plâng din nou. Într-un final am adormit.
Când am reuşit să mă trezesc din nou, după 2 ore, am coborât la recepţie pentru a vedea unde sunt colegii mei. Eram încă în pijama, cu părul nearanjat şi nemachiată. Dar aşa mă trezisem: nu-mi păsa. Mă lovisem în somn de un gând care nu-mi dădea pace şi se părea că nu aveam să scap de el până când nu-l făceam să devină realitate. Cu timpul prin actorie câştigasem mulţi bani, mai ales că toate cheltuielile erau suportate de „părintele” nostru, cel care de altfel deţinea şi echipa de actori din care făceam parte, deci contul meu era plin şi nefolosit. O recepţionistă drăguţă mi-a spus că plecaseră deja la repetiţii şi că s-au gândit că îmi era rău şi nu m-au deranjat. Am urcat înapoi în cameră, am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi am plecat grăbită spre teatru.



Când am ajuns repetiţiile erau în plină desfăşurare, pregătindu-se echipa pentru spectacolul din acea seară. Erau toţi agitaţi şi emoţionaţi şi în acelaşi timp obosiţi; ne era greu să prezentăm un spectacol de 4 ore, ca a doua zi să-l luăm de la capăt.
Uitându-mă spre scenă am văzut momentul în care Arlene se prefăcea beată, conform scenariului, atunci când Mike se oferea să o ducă acasă. Stând acum lângă uşă mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea să stau printre spectatori, să admir şi să aplaud actorii. Acum eu eram un om dornic să primească  aplauze şi îmi era dor să stau să privesc şi să bat din palme. Văzându-mă de pe scenă, Arlene se opri din lălăit şi se uită spre mine îngrozită.
- Doamne, Anelise, de ce eşti aşa palidă? Ce e cu tine? Poţi juca în seara asta?
Nu am putut privi în ochi făptura asta adorabilă. Era tunsă scurt şi avea părul făcut ţepi de un roşu aprins.
- Arlene, unde e Alexander? Am întrebat eu fără să-i ofer vreo explicaţie. Alexander era „tatăl nostru”, regizorul şi scenaristul nostru.
- E sus la lumini. Te simţi bine? m-a mai întrebat ea o dată.
- N-am nimic, mulţumesc. Mai sec de atât nu puteam să-i răspund. Am plecatt de lângă ea schiţând un zâmbet strâmb. Până să mă întorc să mă uit – pentru ultima oară se pare – la scenă, ea deja le povestea tuturor cum că vreau să merg la Alexander.


Era acolo unde mi-a spus Arlene că-l voi găsi: la lumini. Alexander era un tip de treabă, la vreo 55 de ani, glumeţ şi care se comporta excelent cu noi. Mereu venea şi verifica luminile după ce erau montate, ca să fie el sigur că totul era cum îşi dorea. S-a uitat curios la mine când m-am apropiat şi l-a rugat pe ajutorul lui să se retragă.
- Anelise, te simţi bine? m-a întrebat el grijuliu, punându-şi o mână pe umărul meu.
- Alexander... mi-e şi ruşine şi frică să ţi-o spun, dar am luat o decizie. A venit pitica aceea, Marlen, care ştie toate rolurile pe de rost, deşi încă nu s-a urcat pe scenă. Trebuie să mă înţelegi, în toţi aceşti ani mi-ai fost ca un tată, m-ai ocrotit, ai fost alături de mine şi m-ai făcut să uit trecutul. M-ai îmbrăcat cu cele mai scumpe haine, m-ai urcat pe cele mai celebre scene ale lumii şi m-ai făcut cunoscută. Dar nu mai pot trăi aşa, Alexander. Am hotărât că e vremea să plec, să încep o viaţă nouă şi să las pe altcineva să aibă parte de aceeaşi faimă ca şi mine. A venit vremea să mă întorc în trecut şi să întrept toate greşelile făcute. Dă-i o şansă lui Marlen, chiar din seara aceasta.  Oferă-i rolul meu şi îţi garantez că nu va dezamăgi pe nimeni.
Alexander mă privea uimit. Devenise serios şi în acelaşi timp îndurerat. Privirea lui mă înfricoşa şi mă sfâşia de durere. M-am apropiat de el, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi am dat frâu liber lacrimilor să-i păteze cămaşa în carouri. Am simţit cum tremură şi în curând umărul meu gol simţea căldura lacrimilor lui.
- Anelise, nu te pot opri deşi mi-ar plăcea să o fac. Toţi ne abatem de la destin şi când o facem totul iese mai bine. Poate aşa e cel mai bine: să pleci şi să schimbi totul. Să uiţi totul şi să o iei de la început. Doar promite-mi că o să te gândeşti mereu la noi şi o să vii să vezi cum Marlen va creşte şi va fi o actriţă frumoasă, zveltă şi plină de viaţă, aşa cum ai fost şi tu. Promite-mi asta şi eşti liberă să pleci.
- Alexander, nu vă voi uita nicio secundă. Mi-aţi fost familie aproape 10 ani te zile, m-aţi crescut şi v-aţi bucurat de succesul meu. Un pui nu-şi uită niciodată familia, şi mereu se întoarce unde îi e locul. Poate mă voi întoarce pe scenă şi eu, dar nu acum. În public o să mă vezi în primul rând aproape la fiecare spectacol şi o să vezi cum luminile reflectoarelor îmi vor da de gol lacrimile. Dorul mă va sfâşia dar nu voi înceta să vă contactez. Promit.
O ultimă îmbrăţişare de la Alexander şi o ultimă privire îndurerată spre scenă. Nu puteam să dau cu ochii de ceilalţi; ştiam că ei nu m-ar lăsa să plec.
M-am întors cu un taxi la hotel şi mi-am făcut bagajul. În tot acest timp am vărsat lacrimi şi am lăsat rimelul să mi se întindă pe obraji, să păteze şerveţele şi lenjeria de pat.
M-am aşezat pe marginea patului, am luat o foaie de hârtie în mână, un pix şi am început să las negru pe alb ultimele cuvinte pentru familia mea adoptivă. Urma să las scrisoarea la recepţie, sau poate în uşa Anioşkăi.


Nori negri aducători de furtună se lăsau deasupra Moscovei. Eu nu aşternusem încă niciun cuvânt pe hârtie pentru că lacrimile mă împiedicaseră să o fac. Decizia fusese luată şi nu aveam de gând să dau înapoi. Trebuia să-mi înfrunt destinul.

Ce noapte lungă va mai fi...

joi, 23 mai 2013

Plouă afară, pe obraji, și în suflet.

Afară încă picură și vremea nu ține decât cu cei mai pesimiști oameni; oamenii care au un firicel de optimism în ei sunt deprimați pe o vreme ca asta.
Eu nu știu exact din ce categorie fac parte. Sunt pesimistă și totuși, iată-mă aici, acum, scriind în timp ce lacrimile îmi sclipesc pe obraji în lumina telefonului. Parcă acum 10 minute totul era bine, vesel și frumos, și acum totul se sparge. 
Mă năpădesc din nou amintirile și încerc să le înec, și odată cu ele mă scufund și eu. Îmi mut capul greu de pe pernă pe ursul albastru care în fiecare noapte îmi veghează somnul. Mă uit pe pereți și constat că tot ce vreau să aflu nu e scris acolo; și nu, nu întreba ce vreau să aflu pentru că voi ști să-ți răspund doar când voi găsi acel ceva.
Mi-e din ce în ce mai greu să accept faptul că în curând totul o să se mute la distanță: amintiri, conversații, zâmbete și îmbrățișări. Mi-e greu să mă gândesc că el va zâmbi altei persoane, îi va face cu ochiul sau va ieși cu ea. O să simt golul ăsta și starea de greață și repulsie pentru imaginea care îmi va arăta că altcineva stă pe scaunul pe care trebuia să stau eu.
Dar totul trebuie făcut și la distanță, nu? Doar așa două persoane văd că nu pot trăi una fără cealaltă. Doar așa dorul va veni din ambele părți și revederea va fi dulce și poate un pic dureroasă.
Afară încă plouă. În suflet se adună norii. Pe obraji șiroaie cad la vale.


Amintiri.
- O cafea fără lapte, te rog, și un Pepsi.
- Și pentru mine tot una fără lapte.


marți, 21 mai 2013

În ochi purtăm toate răspunsurile.

Te iubesc. Te iubeam. Mi-e dor de tine.  
Mă ascund în spatele unui creion şi a unei foi de hârtie mult prea albă. Dacă ar fi să-mi caracterizez puţin starea de spirit ar fi chiar foarte simplu să o fac: durere. Multă durere. Am în minte zeci de întrebări care vor să fie rostite, fără prea multe răspunsuri. Când încerc să le rostesc simt cum ele nu mai vor să iasă, de parcă s-ar ascunde de lumea reală. 

Obişnuiesc să închid toate portiţele prin care un alt suflet să ajungă la mine. Îmi place şi vreau să rămân singură mereu într-un colţ îndepărtat de lume, de unde să pot şterge toată durerea şi întristarea din sufletul meu. Ce fac, de fapt? Iau o carte de Tolstoi în mână, subliniez pasajele care mă caracterizează şi le rostesc cu voce tare, acoperind cu ele haosul ce e în jurul meu. Şi le învăţ. Şi le reţin. Şi mă opresc. Şi mă ridic. Şi sunt împinsă. Şi iarăşi cad. Şi o iau de la capăt. Şi iarăşi găsesc o carte a unui om întreg la minte ca Tolstoi ăsta şi mă îndepărtez de lume. Şi iar citesc. Şi iar învăţ. Şi tot aşa.
Să mă întorc la tăieturi. Recunosc că te iubesc. De fapt, că te iubeam. Sau nu. Prezent sau trecut, balanţa e cam echilibrată. Dar cine dracului să ştie, când inima mea, a ta, a oricăruia dintre noi aleargă ca o nebună la vederea lui/ei şi se întoarce lovită? Are oare rost când în lumea asta e menţionat doar sexul şi dragostea absentează total? Are oare rost când vezi cum unii aleg buzunarul în locul unei inimi pline de iubire? Mai are rost ceva în lumea asta?

Să îl iubesc în continuare? asta mă întreabă mereu conştiinţa. 
Mă ridic din întuneric şi mă întrept spre oglinda din cealaltă parte a camerei. Nu am mai stat de mult faţă în faţă cu ea, dar ce contează când tot ceea ce văd e o fată care îşi întinde rimelul pe faţă când plânge? Da, şi stai şi te gândeşti că e aceeaşi fată care se dădea cu 3 kile de parfum pentru că el îi spusese de atâtea ori că miroase bine...
Mă duc totuşi la ea. Era o străină, dar măcar nu mai plângea. Şi de asemenea nici eu. I-am analizat faţa şi mi-am dat seama că era schimbată, albă, poate prea albă. Dar ochii ei încă erau verzi şi sclipeau în întuneric aşa cum sclipeşte jadul şlefuit. 
De ce te schimbi atâta pentru cineva fără suflet? De ce te sacrifici pentru cineva căruia nu-i pasă? De ce îţi iroseşti lacrimile pentru cineva care nu le adună într-un pahar şi le protejează? Erau întrebări mute pe care eu şi fata din oglindă le puneam. 
Uitându-mă mai atent am zărit ceva în colţul ochilor ei: sclipiri de lacrimi. Atunci necunoscuta din oglindă şi-a dat părul după urechi, şi-a şters cu podul palmei lacrimile şi a spus: În ochi purtăm toate răspunsurile. Doar că nu ştim să le căutăm, să le vedem şi să le înţelegem.


Lumina s-a stins. Întuneric.

Calipso.

sâmbătă, 18 mai 2013

Am ceva să-ți spun - Scrisoarea a IV-a

Dragă M,

Probabil abia ai primit cealaltă scrisoare a mea și deja îți trimit alta. Nu am putut aștepta răspunsul tău pentru că...nu m-am simțit în stare.
M, trebuie să-ți mărturisesc faptul că frica și panica mă cuprind de fiecare dată când pun stiloul pe birou și sigilez plicul în care se află scrisoarea ta. Mă simt atât de singură și atât de goală atunci, de parcă las în plic sufletul meu să ajungă la tine și nu o simplă bucată de hârtie.
Îți scriu aici toate problemele mele și probil ăsta e motivul pentru care plâng după ce scriu: îmi amintesc de ele și cu ele rămân în minte.
Ajută-mă, M, pentru că am găsit în tine un sprijin pe care nu vreau să-l pierd.
Mă înec din nou în lacrimi. Te las...


Calipso.

miercuri, 15 mai 2013

Scrisoarea a III-a - Iubire.

Dragă M,


Îți scriu din nou și de data aceasta fără vreo legătură cu scrisorile precedente. Nu știu totuși care problemă e mai gravă: neînțelegerea cu mine sau iubirea pentru el.
Știi foarte bine cât de fericită am fost și sunt alături de el, chiar dacă suntem doar prieteni. Știi de asemenea cât de tare îmi doresc ceva stabil cu el, dar asta nu depinde doar de mine. Nici nu știu dacă e bine ce fac sau dacă e normal ce se întâmplă cu mine. Parcă e prima dragoste și totuși ultima.
Totul e mult prea aprins între noi și fiecare continuă pe rând să pune paie și gaz pe foc. Ce se întâmplă cu noi? 
Suntem pe marginea Universului nostru, Univers clădit împreună în acest an de zile. Suntem făpturi ciudate care nu-și dezvăluie sentimentele. Pe scurt? Suntem fraieri.
Poate că orgoliul trage din ambele părți - și încă destul de tare- dar eu nu-mi doresc să se schimbe ceva. Poate, poate că o relație ne-ar distruge lumea și ne-ar îndepărta unul de celălalt. Poate că e mai bine pentru amândoi să rămânem așa cum suntem; trebuie doar să rămânem împreună.
M, trebuie să mă ajuți. Inima mea e cuprimsă de un dor sfâșietor, chiar dacă trupul meu e cuprins zilnic de îmbrățișarea lui caldă. Creierul meu nu acceptă despărțirea de câteva ore dintre noi și vrea să aibă parte de chipul lui mereu și mereu.
M, îl iubesc. Și nu doar spun asta. Chiar o simt.


Veșnica ta prietenă, 
Calipso.

marți, 14 mai 2013

I fucking love you.

Today is the day...
Cu aceste cuvinte a început ziua de astăzi. Mi-am luat inima în dinți și am trimis mesajul care avea să-mi schimbe nu doar ziua, poate și viitorul. Răspunsul a fost unul sec exact cum îmi imaginam, dar nu mi-am pierdut speranța.
Ajunsă acasă am aranjat cu grijă punguța de cadou, cadoul lui și am mai trimis un mesaj: - Plec la 4 fără ceva. Te sun atunci sau când mă întorc? - Acum, când pleci. Inima mea stătea în piept să sară, urcând și coborând din gât până în stomac. 
Am plecat puțin agitată de acasă și am sperat că totul va fi așa cum am plănuit eu. Era cu un prieten și am așteptat în liniște să se despartă. M-a îmbrățișat parfumul lui și a așteptat curios să vadă ce vreau să-i vorbesc.
A fost tare surprins când a văzut că nu vreau să vorbesc ci să-i dăruiesc ceva. Era uimit de gestul meu și s-a uitat curios la conținut. I-a plăcut și eu am fost mulțumită.

M-a amețit cu parfumul lui și când buzele lui au atins pielea obrazului meu am simțit cum focul îmi cuprinde tot corpul. Pasiune. Foc. Dorință. Eram pierdută în brațele lui și nu vroiam să mă mai desprind de el niciodată.
Fluturii amorțiți din burta mea au prins atunci iarăși viață și toate minciunile conștiinței mele s-au spart.
Te iubesc și nu am încetat niciodată să fac asta. Ești fericirea mea și unica persoană care mă face să zâmbesc. Ești sprijinul meu și prietenul meu. Ești lacrima ce-mi spală în treacăt obrazul. Ești bobocul înflorit al iubirii mele. Ești tu, aici, aproape, dar destul de departe încât să nu fii al meu. Și totuși ești al meu. 
Te iubesc nespus.

Leșin...

duminică, 12 mai 2013

Un vot pentru amintiri.

Privesc pierdută pe geam cum florile copacilor se scutură. Stau cuminte și cu respir sacadat exact ca atunci când vreau să aud ploaia; doar că acum nu plouă din cer. Plouă cu amintiri în minte și-n suflet. Plouă cu speranțe deșarte și cu un miraj nevăzut încă. Plouă cu iubire amestecată cu ură, la un loc cu nerăbdarea.
Ce se întâmplă cu mine? Cine am devenit și ce simt de fapt? Iluzii. Dulci iluzii care mă hrănesc și care îmi potolesc setea cu vinul lor sec. Iluzii care vin și pleacă, de pe un aeroport al imaginației.
Nu (mai) sunt întreagă. Corpul meu tânjește după acea parte a sufletului meu ce e de mult timp incinerată.
Astăzi am mers la mormântul sufletului meu, am luat cenușa lui în mâini, am plâns și mi-am luat adio. Am stat acolo și i-am povestit totul, cu bune și cu rele, amintirile mele făcute de la plecarea lui.
Mi-am luat adio pentru că știam ce e în mintea mea: trebuia să merg mai departe și fără acea bucată din mine, chiar dacă nu vroiam asta, chiar dacă știam că-mi va fi foarte greu.

Am promis că rămân mereu cu amintirile în bucata de suflet rănită, dar rămasă întreagă, ca să nu-mi pierd ultimul gram de umanitate.


Astăzi Calipso nu știe cine este, unde este și dacă se va întoarce.

vineri, 10 mai 2013

Aducem Basarabia Acasă.

"Acasă" nu e un simplu apartament sau o simplă casă, nişte pereţi în care te naşti, creşti, eşti educat şi îţi trăieşti viaţa. "Acasă" reprezintă ţara noastră, cu bune şi cu rele.
Dar să încetăm să pronunţăm Basarabia sau chiar Republica Moldova. Să o numim România de peste Prut. După cum bine se ştie, Republica Moldova reprezintă sub aspectul structurii etnice cel de-al doilea stat românesc, cu o populaţie de 3.938.679 de locuitori, dintre care 72,20% s-au declarat cetăţeni români şi moldoveni, potrivit datelor oferite de recensământul din 2004. Sintagma de "moldoveni" prin care se mai desemnează aceştiaîn mod tradiţional nu indică în realitate nicio conotaţie etnică, ci doar una regională, şi este proprie tuturor locuitorilor nativi ai fostului Voievodat (Principat) al Moldovei, aşadar şi rezidenţilor din judeţele din est ale României.

Aşadar, proiectul de lege a fost şi este publicat în Monitorul Oficial iar pentru ca o lege să ajungă în Parlamentul României pentru a fi votată din partea poporului, trebuie strânse 100.000 de semnături. Nu există nicio petiţie pe internet, deoarece validitatea semnăturilor constă în datele personale aflate pe buletin.

Există o campanie de informare pentru cei interesaţi pe aceste site-uri: http://actiunea2012.ro/ , http://basarabia-acasa.ro , iar cei care vor să semneze pot contacta pe cineva din judeţul lor cu ajutorul listei următoare: http://basarabia-acasa.ro/situatia-pe-judete/ .
Orice semnătură contează şi de asemenea orice susţinere!


Până în acest moment sunt strânse 10.883 de semnături şi sunt sigură că putem mai mult.


Poate Uniunea Europeană ne oferă posibilitatea de a călători fără paşaport în Ungaria să spunem, dar eu îmi doresc să călătoresc fără paşaport în ţara mea de dincolo de Prut!






miercuri, 8 mai 2013

Oamenii nu au suflet.

Te uiți vreodată, trecătorule grăbit, la câinele de la colțul străzii care tocmai și-a plecat capul spre tine în semn de salut? Privești vreodată pe stradă în urma ta și vezi vreun câine care să vină după tine, cu speranța că va primi ceva de mâncare?
Te-ai gândit vreodată, în timp ce îți cărai în spate toate grijile și problemele, că acolo, în stradă, un suflet zace mort de foame și înghețat, fie el animal sau om?
Chiar vreau răspunsuri la aceste întrebări; de la tine, de la mine, de la ei... Ce fac eu? Eu îmi dau și ultima bucată de pâine, o iau de la gura mea și o las pe jos pentru un animal. Îmi las trupul însetat știind că altcineva are mai mare nevoie de ultimul gât de apă decât mine. Oricât de împietrită aș fi, oricât de plină de răutate, simt cum inima mea se rupe în două așa cum s-a rupt Catapeteasma Templului atunci când văd pe cineva la ananghie.
Suntem obișnuiți să ignorăm, doar pentru că avem totul. Cândva obișnuiam să trăim cu inima plină și cu buzunarele goale, dar fericiți. Acum raportul e invers proporțional: buzunarele pline, inima goală. Suntem niște ființe opace, făr' de sentimente pentru aproapele nostru, fără onoare sau respect.
Suntem mașinăriile viitorului, roboți pregătiți și adaptați unui mediu de viață nepăsător.
Te doare, nu? Să știi că și pe mine. Și mă condamn singură, punându-mă în aceeași oală cu "oamenii", nu făcând diferența prin "restul oamenilor". Nu sunt cine știe ce specială, sau vreo divă a frumuseții. Sunt om și încerc să-mi păstrez fiecare bucățică de umanitare înainte de a mă transforma într-o... epavă. Am curajul să recunosc faptele altora și sunt mândră de mine pentru că nu mi-e frică.
Oamenii arată mereu ceea ce nu sunt. Nu te amăgi singur. 
Oamenii au sufletul lipsit de sentimente.



Calipso.

marți, 7 mai 2013

Astăzi...

E trecut de ora 10 și eu am ajuns în sfârșit cu capul pe pernă. Mă întorc pe partea dreaptă, cu fața spre perete și oftez. Deschid ochii; ceva mă apasă. Mă răsucesc și îmi las mâna să caute pe covorul pufos telefonul ce își trage sufletul la încărcat. Deschid aplicația și... iată-mă aici.
Sunt puțin confuză. De ce să vreau să scriu acum când, având un mare vid în cap, mă pregătesc de somn? Nici eu nu mă înțeleg câteodată. Dacă tot sunt aici, să spun și ceva inteligent.
Astăzi, după mult mult timp, nu a trebuit să îmi desenez pe față un zâmbet fals de la prima oră. Astăzi am putut zâmbi cu adevărat, cam stângaci trebuie să recunosc, dar a fost un surâs cât se poate de natural.
Astăzi am putut să scriu mesaje în oră fără vreo frică, pentru că puteam să fiu atentă la profesor și să scriu mesaje în același timp.
Astăzi mi-am "tras" din nou accentul ăla ascuțit al dracului de "nemoldovenesc" și m-am simțit superioară, fără să-mi țin nasul pe sus.
Astăzi am realizat că în februarie ultima mea relație a luat sfârșit și de asemenea mi-am dat seama că am fost o proastă că am plâns după el. Pentru ce am făcut asta oare? Nu merita. Dar... cui îi pasă de relație când nu ai nevoie de una ca să te simți bine în preajma cuiva?
Astăzi am mers ca o divă pe stradă cu pletele-n vânt și cu ochelarii imenși care îmi ascundeau privirea de ochii oricărui trecător. Dar știi ce? M-am simțit bine ascunsă în spatele lor.
Astăzi am făcut fotografii și m-am plimbat puțin printre copacii îmbrăcați în verdele crud al maiului și mi-a plăcut să simt vântul cum îmi mângâie fața.
Astăzi am fost eu, copilul naiv care a dispărut în urmă cu 12 ani. Astăzi copilul naiv a revenit și a pus întrebări stupide, a rămas mirat de tot ce îl înconjoară exact ca acum 12 ani.
Astăzi s-a schimbat ceva. Poate chiar totul...


Calipso.


luni, 6 mai 2013

Astăzi scriu despre viitor.

Cât timp să fi trecut oare de când nu m-am mai gândit la viitor aşa cum am făcut astăzi? Poate câteva luni bune. Tot ce ştiu este faptul că astăzi, acum, nu vreau să scriu despre mine, despre trecut sau prezent, despre amintiri, tristeţe sau lacrimi. Astăzi scriu despre ei, cei care mă vor salva din întuneric în viitor.
Mereu m-am gândit la viitor şi la cum o să fie familia mea. Mereu m-am amăgit că viaţa va fi roz dar ajunge. Cine ştie cum va fi, de fapt, viitorul meu? Ştiu doar că în timp voi descoperi nişte oameni minunaţi care să aibă grijă să mă tragă de mânecă mereu când vreau să traversez strada fără să mă asigur, care să îmi întindă un şerveţel şi să mă ţină de mână când plâng, care să îmi dăruiască o floare mică de ziua mea, dar care să îmi facă inima cât casa.
Ştiu că voi întâlni acea persoană care să fie mai puternică decât mine, acel "prinţ" care probabil stă acum şi citeşte ce scriu şi se întreabă dacă el este acela şi dacă mă va cunoaşte vreodată.


Astăzi scriu despre rochia mea de mireasă, care va fi cu puţină trenă şi cu mult voal, în culoarea ei clasică - albă - nu cine ştie ce nuanţe hidoase de bej. Va fi plină de pietricele şi îmi va veni de minune alături de voalul alb aranjat frumos pe lângă coroniţa de regină pe care o voi avea în păr. Astăzi scriu despre cât de greu îmi va fi să aleg invitaţiile de nuntă, naşii, care probabil vor fi nişte prieteni de-ai mei,  verghetele, papionul potrivit pentru soţul meu şi model de rochii pentru domnişoarele de onoare.
Lista invitaţilor va fi una mare şi o voi ruga pe mama să mă ajute să le aleg tuturor un loc bun la masă.
Şi să nu uit de buchetul miresei care va fi din trandariri albi şi ceva mov. Mereu am visat că buchetul va avea flori mov şi aşa trebuie să fie.
Porumbei? Hmm...mi se pare tare sofisticat, dar dacă o face toată lumea trebuie să o fac şi eu, nu?
Era să uit de aranjamentele - tot cu flori mov - de pe lumânările de cununie.



Şi ultimii, dar nu cei din urmă, copiii. Îmi doresc o familie frumoasă şi mare, cu doi băieţi frumoşi şi o surioară mai mică pentru ei. Cred că e din cauză că nu am avut fraţi sau surori şi nici mama mea. De aceea eu vreau doi băieţi care să aibă grijă ulterior de sora lor ca o păpuşă de porţelan. Iniţial îmi vedeam viitorul doar cu băieţii, dar vreau la rândul meu să umblu nebună prin magazine în căutarea unor rochiţe de prinţesă pentru puişorul meu mic.




 Astăzi mă simt fericită şi împlinită. 
Astăzi mi-am văzut viitorul.

Calipso.

sâmbătă, 4 mai 2013

Am căzut din nou.

Hei! E cineva acolo? Mă aude cineva? Mă ajută cineva?
Acestea sunt strigătele mele de disperare. Dar nu, nu e nimeni care să mă strige pe nume, să-mi întindă mâna și să mă scoată din întunericul în care am căzut.
Prieteni? Ce sunt ei, de fapt? Niște monstruleți mâncători de energie care vin să se hrănească, ca mai apoi să plece , lăsându-mă să lupt cu demonul din mine.
Cine sunt eu, de fapt? Eu? Sunt o simplă copilă ce a trecut prea repede prin procesul de maturizare, care a simțit gustul sărat al lacrimilor înainte de vreme. Asta sunt eu.
Dar ei? Unde sunt ei, cei care au promis că vor fi mereu lângă mine când voi avea nevoie de ei? Nu sunt... S-au evaporat cu toții după ce și-au închis telefoanele mobile, după ce mi-au întors spatele și după ce au trecut pe partea cealaltă a străzii de parcă nu m-ar cunoaște.
Ce vreau de fapt și de drept? Vreau doar liniște și fericire. Vreau să găsesc acel "prinț" rătăcit acum într-un codru prea des. Vreau să-l găsesc ca să putem scrie împreună o poveste. Vreau să-l găsesc pentru a putea zâmbi din nou și pentru a fi împlinită. Dar nu; acest lucru nu se va întampla prea curând pentru că până atunci trebuie să-mi revin și să găsesc ajutor.
De ce continui să mă mint singură. Nu pot găsi ajutor după ce toți mi-au întors spatele. Nu pot zâmbi când toți mi-au luat ultimul strop de fericire.

Și am căzut iar.
Hei, e cineva acolo? Mă ajută cineva?


Calipso

vineri, 3 mai 2013

30 de lucruri pe care le urăsc.


  1. Urăsc că sunt "goală" pe dinăuntru.
  2. Urăsc că sunt falsă pentru că aşa trebuie să fiu pentru a nu arăta ceea ce sunt de fapt.
  3. Urăsc că nu sunt norocoasă.
  4. Urăsc că nu pot păstra lângă mine pe cineva drag.
  5. Urăsc că sunt plină de ură.
  6. Urăsc că sunt al dracului de geloasă.
  7. Urăsc că sunt prea îngăduitoare cu cei din jur.
  8. Urăsc că plâng din orice.
  9. Urăsc că ziua de azi nu poate fi şi mâine.
  10. Urăsc faptul că timpul nu se opreşte în loc doar pentru mine.
  11. Urăsc că egoismul mă domină.
  12. Urăsc faptul că am o impresie proastă despre mine.
  13. Urăsc oamenii nenorociţi care mă copiază.
  14. Urăsc guralivii care spun că mă ascund în spatele unui monitor.
  15. Urăsc oamenii care îmi întorc spatele atunci când am cea mai mare nevoie de ei.
  16. Urăsc oamenii care nu mă lasă să dorm.
  17. Urăsc oamenii care mă mint spunându-mi că mă iubesc.
  18. Urăsc oamenii care trag concluzii înainte să ştie ipotezele.
  19. Urăsc oamenii care încearcă să fie tari prefăcându-se că ştiu ceva ce tu le-ai spus cu mult timp în urmă.
  20. Urăsc oamenii care cred că sunt uitucă şi nu ţin minte toate gafele lor.
  21. Urăsc oamenii care spun că mă cunosc.
  22. Urăsc oamenii care mă deprimă.
  23. Urăsc oamenii care îmi aduc aminte de trecut prin faptele lor.
  24. Urăsc oamenii fericiţi.
  25. Urăsc oamenii care nu se ţin de promisiuni.
  26. Urăsc oamenii care bârfesc.
  27. Urăsc oamenii care vor de la mine perfecţiunea.
  28. Urăsc oamenii care mă critică.
  29. Urăsc oamenii falşi.
  30. Urăsc tot ce mă înconjoară.


Calipso

miercuri, 1 mai 2013

Pe un nor ce nu îmi aparţine

Sunt eu şi oftez când realizez că luna mai deja e aici. Am atâtea amintiri, atâtea secrete încât nici nu ştiu dacă trebuie sau nu să mă uit din nou prin ele. Amintirile trebuie să rămână doar amintiri; vreau să le arhivez, dar ele se tot deschid în faţa mea provocându-mi răni în suflet. Abia am cârpit sufletul meu anorexic şi el tot sângerează.

A început ploaia. Am strâns în jurul meu pătura şi m-am uitat în continuare pe geam după fulgere. Aud zgomotul tunetelor şi zâmbesc. Îmi amintesc cum, mică fiind, fugeam la bunicul meu şi îi spuneam că mi-e frică de tunete pentru că aveam senzaţia că mă fugăresc. Bunicul râdea de mine şi mă săruta pe frunte. Ce vremuri...

Mi-e dor de el. Nici nu ştiu dacă ar fi bine să-l sun, dacă să-i dau un mesaj...şi dacă îmi fac curaj oare îmi va răspunde? Încerc totuşi până la urmă. Trag aer în piept şi formez numărul. 
Sună. Trrrrrrrr. Trrrrrrrr.
- Alo? se aude vocea lui de la capătul celălalt. Am avut o tentativă să-i închid, dar nu amm făcut-o. Alo? a mai spus o dată.
- Bună. Eu sunt. Deranjez?
- Ştiu că tu eşti. Să ştii că încă am numărul tău. Nu, nu deranjezi. S-a întâmplat ceva?
- Mnu... Vroiam să văd ce faci şi să-ţi aud vocea.
- Bine fac. Tu cum eşti?
- Obosită. Ascult ploaia. 
- E totul în regulă?
- Da...când am spus asta am simţit că leşin. Era la fel de sec şi nepăsător ca în ultima vreme.
- Aha. Păi mai vrei să-mi spui ceva?
- Da. Mulţumesc că ai răspuns. O seară plăcută.

Mi-au fost tăiate aripile. Am lăsat telefonul pe birou şi am început să plâng. Stăteam pe un nor ce nu îmi aparţinea, doar speram că este al meu.
Fericirea? Nu este pe norişolul acesta.

Oare unde e norul meu? Unde e fericirea mea?

Calipso

:]