If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 23 aprilie 2013

Îngerii mi-au vorbit.

Mergeam pe strada pustie, prin ploaia caldă de primăvară ce îmi încrețea părul. Nu știam dacă să fiu fericită sau dacă să plâng, dacă să privesc oamenii din jurul meu cu ură sau de parcă i-aș cunoaște pe toți.
Era ciudat; toate privirile erau ațintite asupra mea. Eram singura nebună care se lăsa îmbăiată de picăturile fierbinți ale cerului. Eram singurul chip de pe stradă care nu era ascuns sub vreo umbrelă prea mare și colorată.
Eram doar eu, strângând culegerile mari de engleză în brațe și protejându-le de ploaie. Eram obosită după o zi încărcată de priviri aruncate pe furiș, priviri ce dau naștere vechilor fluturi din stomac, vechilor speranțe, priviri ce îmi provocau durere și răni în suflet.

Ajung acasă și încui ușa în urma mea. Era exact același miros de "acasă" la care mă întorceam zi de zi pe la ora 3. Era aceeași căldură pe care o reglam zilnic la 24 de grade. Era cald afară, dar mie îmi era frig și pe afară dar și în suflet.
Iau un prosop din baie și mi-l înfășor în jurul părului ca să se usuce. Deschid laptop-ul meu mov și fac rutina zilnică: Facebook, Mailuri... Nimic interesant.
Mă așez în pat și îmi dau volumul la mediu în căști. Ceva rock nu strică, dar acum îmi aduce aminte de el și chiar îmi doresc asta. Ascult melodia noastră până adorm.
Nu eram sigură dacă e vis sau realitate, dar cum nu am văzut niciodată un înger pe stradă, la școală sau în casă, ci doar în inima mea, am presupus că visez. Erau doi îngeri așa frumoși, cu niște aripi albe ca voalul unei mirese și cu străluciri furate din soare în exteriorul lor. Chipurile le erau la fel de perfecte ca și lucrările lui Da Vinci. Erau opere de artă în visul meu, chiar în fața mea.
- Copilă, inima ta e legată cu lanțuri de argint puternice. Cine oare a pus stăpânire pe inima ta de a reușit să te înlănțuie cu mii și mii de lanțuri?
- Nnnu sunt prea sigură nici eu. Nu mai știu ce să cred, ce să fac... Nu știu dacă am știut vreodată ce e mai bine penteu mine.
- Copilă plăpândă, niciodată omul nu va ști ce să facă dinainte să consume faptul. Dacă omul nu se lăsa ademenit de inimă, Adam și Eva nu ar fi mușcat din Măr. Tu ai știut mereu că trebuie să lași totul în voia sorții și asta ai făcut. Dar ai crezut că soarta e crudă cu tine și te-ai pierdut de tine însăți pe drumul încurcat al vieții.
- Și ce ar trebui să fac? Nu-mi doresc decât să fiu fericită. Asta mi-am dorit mereu, doar fericirea. Cer prea mult? Mi-a fost dat să o văd, dar nu e de ajuns doar să o văd; vreau să o simt, dar nu vreau să o simt singură.
- Privește în inima ta printre lanțurile care îți îngreunează vederea. Rupe lacătele grele și lasă-ți inima să gândească singură, să viseze, pentru că visele sunt speranțe, iar tu, copilă, ai sperat mereu.

M-am trezit în patul meu, speriată și mai obosită ca niciodată. Îngerii mei păzitori vorbiseră.
Mi-au spus să visez, căci visul e calea spre speranță.



Calipso.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]