If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 30 aprilie 2013

Timp în April

Mă uit în calendar tristă. Deja 30 aprilie? A trecut deja un sfert din 2013 şi eu nu am făcut aproape nimic?
De ce oare te-am aşteptat atâta timp? Timpul nu mă aşteaptă niciodată, deşi eu am timp să îl aştept.
Cât timp să fi trecut oare de când nu am mai stat la o cafea împreună? Cât timp să fi trecut de când ochii mei nu s-au mai scăldat în privirea ta?
Poate o zi? O săptămână? Nu... poate mai mult.
E sfârşit de april şi timpul încă zboară. Unde era începutul lunii când telefonul meu era fierbinte de la ploaia de mesaje frumoase de la tine? Unde sunt zilele în care speram să vii cu mine acasă şi mesajul tău îmi confirma că visul mi se va împlini?

Timpul vindecă răni, dar îmi ucide speranţele. 
 Te-ai dus la fel de indiferent cum ai venit.
Te-am căutat, dar te-ai ascuns...
Acum? Acum nu rămâne nimic de făcut. Aşteptarea a luat sfârşit şi e timpul să ne luăm rămas bun.
Adio, April!



Calipso.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Cerc închis.

- Mamă, mamă, spune-ne o poveste!
- Ușor, copii, le-am răspuns eu micilor mei poznași.
- Mamă, mai spune-ne o dată povestea acelei fete binecuvântate!
- Bine, să vedem...

A fost odată ca niciodată, cu mult mult timp în urmă, o fată cuminte, nevinovată, care dorea să scape de testul la biologie. Fata își dorea cu orice preț să dispară în timp ce clasa ei dădea testul, așa că înainte cu o zi de test fata a plecat mai repede de la școală.
Ajunsă acasă a scos din micul cufăr de sub pat cartea mare legată cu piele care îi fusese lăsată prin testament de bunica ei. Fata știa că bunica ei fusese vrăjitoare, dar îi era frică să spună; știau doar câțiva prieteni de-ai ei care credeau că și ea ar putea deține puterile bunicii ei.
Fata răsfoise cartea grea în acea după amiază și a realizat că prietenii ei aveau dreptate: Zeița Nyx o înzestrase pe fată cu o afinitate față de toate elementele ei: pământ, aer, apă, foc și spirit. Imediat ce fata și-a revenit în fire a plecat acasă la prietena ei pentru a-i spune ce se întâmplase. Luase de asemenea și cartea cu ea. Acolo erau deja și ceilalți prieteni ai ei și au început toți să citească fascinați din marea carte.
Una din prietenele fetei a citit ceva interesant și a spus că vrea să încerce și ea să vadă dacă merge cu adevărat. A căutat prin casă lumânări, 5 la număr, și s-au așezat într-un cerc. Fiecare dintre ei ținea în mână câte o lumânare și reprezentau câte un element.
Fetei îi era totuși frică. Dacă întradevăr bunica ei fusese vrăjitoare, ce se va întâmpla? Dar ca să nu-și dezamăgească prietenii a luat cartea în mână și a început chemarea elementelor.
- O, pământ a lui Nyx, vino și te alătură nouă și lasă-ne să ne descărcăm poverile ție prin pura ta mireasmă și ne învăluie cu mirosurile tale pentru a ne încărca de energie. Atunci a aprins lumânarea care reprezenta pământul și în cameră peste ei s-a lăsat un miros de fân proaspăt cosit. Nu s-a pierdut cu firea și a mers mai departe. O, foc a lui Nyx, care aprinzi cu scânteia ta pământurile Zeiței, vino și ne încălzește sufletele împietrite și topește lanțurile ce ne leagă mâinile și picioarele. În acel moment a apropiat chibritul de lumânarea focului și flacăra a apărut singură, iar ei se simțeau ca într-un cuptor încins izbiți de căldura focului. Deplasându-se în sensul acelor de ceasornic, fata a mers mai departe. O, apă cristalină a lui Nyx, spală arșița focului și curăță trupul nostru de toate cele nefolositoare și potolește setea noastră în miezul verii. Așa fata a aprins și lumânarea apei și în cameră se auzeau valurile mării izbindu-se de mal. O, aer de pe tărâmul magic a lui Nyx, aerisește trupul nostru și lasă-l să se simtă liber aproape de sufletul Zeiței. Astfel a aprins și a 4a lumânare, a închis ochii și a simțit cum un vântișor cald îi încurcă părul. A ajuns acum la lumânarea ei și cu mâinile tremurânde a rostit: Nyx, mi-e frică. M-ai înzestrat cu atâtea lucruri încât nu știu dacă ai ales bine. Nu vreau să te mânii, vreau să zâmbești. Nyx, mulțumesc pentru darurile tale. O, spirite, liniștește sufletul meu zbuciumat și lasă-l să doarmă și să se odihnească. Vindecă tu rănile lui și oprește-i sângerările. Zicând acestea, a prins ultima lumânare și a simțit furnicături în jurul inimii și mai apoi pe tot corpul. Erau niște desene minunate dăruite de Zeiță. A rămas cu prietenii ei acolo, între puterile elementelor și a realizat cât de bine sunt structurate: pământul oferă adăpost vietăților; focul arde pământul și totul de pe fața acestuia; apa stinge focul iar aerul împrăștie cenușa. Spiritul își așează mâna peste creștetul fiecărui element și îl liniștește.
Emoționată, fata își ia adio de la fiecare element în parte, stinge lumânările și închide cercul; fascinați, toți rămân cu acest secret și jură credință lui Nyx.
Fata ascunde cartea valoroasă și se roagă pentru tot restul vieții ei, în tăcere, la cele 5 elemente care i-au schimbat pentru totdeauna viața.


- Gata povestea, copii. Acum treceți la culcare ca să nu o supărați pe Zeiță.
- Mamă, ce s-a întâmplat cu marea carte a fetei?
- Nimeni nu știe, dragule. A fost un secret încre copilă și Nyx.
- Dar mamă, de ce Zeiţa a lăsat şi spiritul? Eu nu ştiam de existenţa lui.
- Draga mea, dacă oamenii ar fi răi şi ar distruge aceste elemente, balanţa nu ar mai sta echilibrată iar noi am cădea de multe ori. Aceste elemente ajută ca vieţile noastre să fie echilibrate, să fie şlefuite. O lume fără vreun element din cele 5 ar fi imposibilă.



După ce am adormit copiii m-am îtors în dormitorul meu și am scos de sub podea marea carte învelită din piele.
Oh, Nyx, mulțumesc pentru cea mai mare binecuvântare. Mulțumesc pentru că ai dăruit afinitățile și copiilor mei.


Articol scris pentru Blog Power 65, cu tema propusă de Lotus:
Srieţi fie un text în proză, fie o poezie, pe tema celor patru elemente (pământ, apă, foc, aer).
1) Anumite tradiţii spirituale, incluzând astrologia, vorbesc despre aceste elemente ca fundament a tot ce există. Este ficţiune, metaforă sau realitate?
2) Imaginaţi-vă o lume fără unul din aceste elemente. Cum ar arăta ea, dacă ar fi posibilă?
3) Se corelează aceste elemente între ele? Şi dacă da, cum?

Au mai scris: Liviu Bimbea, Mirona

vineri, 26 aprilie 2013

Sinuciderea unei speranțe.

- De ce plângi iarăși? m-a întrebat cu o voce neutră.
- Plâng? Ți se pare doar. Nu plâng. Îmi curg ochii.
- Da. Îți curg ochii cu lacrimi. Cine e vinovatul?
- De ce mereu trebuie să existe un vinovat? Crezi că plâng pentru greșelile altora? Te înșeli. Plâng pentru mine.
Mi-am șters repede obrajii înfierbântați și l-am lăsat pe bancă. Nu a venit după mine; nici nu înțeleg de ce m-a mai durut. Știam că n-o s-o facă.
Acum? Cred că acum nu există. "Acum" a trecut și ține doar de tot ce a fost. "Acum" devine "atunci". Fiecare secundă îmi amintește că trecutul este mereu azi, trecutul este acum. De asemenea trecutul a fost mâine, când azi devine ieri.
Cât de multe detalii! Cândva mă încurcam în detalii de parcă aș fi avut de rezolvat o problemă la matematică; reușeam să le dau de capăt. Dar acum? Probabil sunt prea plictisită de viață încât să mai pot gândi rațional când vine vorba de un detaliu.
Detaliile înseamnă speranțe; detaliile sunt lucrurile mărunte care înfrumusețează viața și visele. Detaliile au fost viața mea.
Au fost și atât. Încep să pierd șirul lucrurilor mărunte ca și când aș număra boabe de orez. De fapt, ce sunt detaliile și de ce contează?
Detaliile îmi aminteau de tine. Detaliile formează puntea care nu mă lasă să mă înec în marea de alcool a cuvintelor tale. Sunt vocea care mă face puternică, vocea care mă ajută să mă trezesc dintr-o moarte clinică. Detaliile sunt bătăile inimii mele.
Sunt? Nu. Iarăși nu gândesc. Au fost.
Inima mea s-a oprit când tu ai dispărut ca o tornadă din viața mea, lăsând în urmă pagube nemăsurabile. Ai venit, ai distrus, ai plecat.
Detalii? Nu mai există?
Speranța? Abia ce s-a aruncat de pe balcon.


Calipso.

marți, 23 aprilie 2013

Îngerii mi-au vorbit.

Mergeam pe strada pustie, prin ploaia caldă de primăvară ce îmi încrețea părul. Nu știam dacă să fiu fericită sau dacă să plâng, dacă să privesc oamenii din jurul meu cu ură sau de parcă i-aș cunoaște pe toți.
Era ciudat; toate privirile erau ațintite asupra mea. Eram singura nebună care se lăsa îmbăiată de picăturile fierbinți ale cerului. Eram singurul chip de pe stradă care nu era ascuns sub vreo umbrelă prea mare și colorată.
Eram doar eu, strângând culegerile mari de engleză în brațe și protejându-le de ploaie. Eram obosită după o zi încărcată de priviri aruncate pe furiș, priviri ce dau naștere vechilor fluturi din stomac, vechilor speranțe, priviri ce îmi provocau durere și răni în suflet.

Ajung acasă și încui ușa în urma mea. Era exact același miros de "acasă" la care mă întorceam zi de zi pe la ora 3. Era aceeași căldură pe care o reglam zilnic la 24 de grade. Era cald afară, dar mie îmi era frig și pe afară dar și în suflet.
Iau un prosop din baie și mi-l înfășor în jurul părului ca să se usuce. Deschid laptop-ul meu mov și fac rutina zilnică: Facebook, Mailuri... Nimic interesant.
Mă așez în pat și îmi dau volumul la mediu în căști. Ceva rock nu strică, dar acum îmi aduce aminte de el și chiar îmi doresc asta. Ascult melodia noastră până adorm.
Nu eram sigură dacă e vis sau realitate, dar cum nu am văzut niciodată un înger pe stradă, la școală sau în casă, ci doar în inima mea, am presupus că visez. Erau doi îngeri așa frumoși, cu niște aripi albe ca voalul unei mirese și cu străluciri furate din soare în exteriorul lor. Chipurile le erau la fel de perfecte ca și lucrările lui Da Vinci. Erau opere de artă în visul meu, chiar în fața mea.
- Copilă, inima ta e legată cu lanțuri de argint puternice. Cine oare a pus stăpânire pe inima ta de a reușit să te înlănțuie cu mii și mii de lanțuri?
- Nnnu sunt prea sigură nici eu. Nu mai știu ce să cred, ce să fac... Nu știu dacă am știut vreodată ce e mai bine penteu mine.
- Copilă plăpândă, niciodată omul nu va ști ce să facă dinainte să consume faptul. Dacă omul nu se lăsa ademenit de inimă, Adam și Eva nu ar fi mușcat din Măr. Tu ai știut mereu că trebuie să lași totul în voia sorții și asta ai făcut. Dar ai crezut că soarta e crudă cu tine și te-ai pierdut de tine însăți pe drumul încurcat al vieții.
- Și ce ar trebui să fac? Nu-mi doresc decât să fiu fericită. Asta mi-am dorit mereu, doar fericirea. Cer prea mult? Mi-a fost dat să o văd, dar nu e de ajuns doar să o văd; vreau să o simt, dar nu vreau să o simt singură.
- Privește în inima ta printre lanțurile care îți îngreunează vederea. Rupe lacătele grele și lasă-ți inima să gândească singură, să viseze, pentru că visele sunt speranțe, iar tu, copilă, ai sperat mereu.

M-am trezit în patul meu, speriată și mai obosită ca niciodată. Îngerii mei păzitori vorbiseră.
Mi-au spus să visez, căci visul e calea spre speranță.



Calipso.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Scrisoarea a II-a - E târziu.

Dragă M.,

e târziu și totuși eu îți scriu. Sunt somnoroasă, tristă și fericită în același timp. Mă bucur că mi-ai răspuns la prima scrisoare; răspunsul tău mi-a ridicat moralul.
Mi-ai pus o întrebare la care nici acum nu cred că am găsit răspunsul. Cred că acesta este și motivul pentru care scrisoarea mea vine după mult timp de la primirea răspunsului tău.
M-ai întrebat de ce nu fac nimic în legătură cu el, având în vedere că îl iubesc atât de mult... Adevărul e că mi-e frică. A trecut atât de mult timp, timp în care am pus cap la cap mai multe lucruri până mi-a ieșit un plan, plan pe care niciodată nu l-am aplicat. De ce mi-e frică? Mi-e frică de reacția lui și poate de consecințe. Au fost atâtea clipe în care aș fi putut face ceva, încât totul mi se pare pierdut.
Cred că am făcut doar greșeli în tot acest timp. Dar știi ce? Într-un fel mă bucură și mă ajută să fiu mai puternică. Am reușit să învăț din toate greșelile mele și să le regret în același timp. Acum cred că e prea târziu ca lucrurile să se mai schimbe între noi.
Cred că așa trebuie să fie mai bine, deși inima îmi spune ferm că nu e așa și că mă amăgesc degeaba. Până acum mi-am ocupat mintea doar cu amintirile frumoase ce s-au întipărit în gândurile mele. Până acum am fumat în fiecare secundă nicotina din zâmbetul lui minunat pe care îl primesc zilnic. Până acum mi-am creat o obsesie, o dependență sau cum vrei să numești această "sete" de a vorbi cu el. Cuvintele lui mă țin în viață.
Dragă M., e târziu și genele încep să moțăie. Ce ar trebui să fac? Dacă sentimentele sunt așa puternice, de ce mă doare în același timp? Dar cu orgoliul lui cum rămâne? De ce nu arată nimic, chiar dacă simte?
Dragă M... Ce noapte lungă și rece va mai fi...



A ta rătăcită,
Calipso.

vineri, 19 aprilie 2013

Prima mea leapşă

Am comentat la leapşa primită de Flyerboy şi a spus că trebuie să o preiau. Hmmm să vedem să vedem:


1. Ai o poreclă?
Da, mi se spune Nefi.


2. Unde locuieşti?
Undeva prin inima Moldovei, în Piatra- Neamţ.

3. Ce înălţime ai?
Ultima oară aveam ceva în jur de 1,72.

4. Ai zi onomastică?
La ultima revizie încă aveam :))

5. Cu ce te ocupi?
Cu ce mă ocup? Îmblânzesc lenea şi am grijă de blogulete.

6. Ai fraţi sau surori?
Din fericire/nefericire, cum vrei s-o iei, nu.

7. Limba maternă?
Românica.

8. Limbi vorbite?
Engleza, Germana, Turca şiii mă chinui cu Franceza.

9. Colecţii?
Fericire.

10. Număr la pantofi?
37- trăiască platformele.

11. Şcoli absolvite?
Mă chinui să termin liceul.

12. Materia preferată?
Ce-i aia? Desenul e drăguţ tare.

13. Ce hobby-uri ai?
Fotografia, cântatul la chitară, dormitul, scrisul pe blog. 

14. Bani de buzunar?
Cu greu îmi mai rămân când fac cumpărături. :))

15. Dorinţe?
Să termin de scris cartea aia nenorocită de care m-am apucat.

16. Vise?
All day, all night.

17. Număr norocos?
Da, numărul ăla de îl consideraţi ghinionist: 13.

18. Ai vrea să revezi...
Un prieten pe care îl consider perfect. 

19. Ai animale de casă?
Doar la bunici...4 pisicuţe.

20. Sentimentul cel mai preţuit?
Libertatea.

21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?
Hmmm... să tot fie zile din astea!

Mai departe dau leapşa către: Anemona, Denisa Aricescu, Bibby Ellen, Tibi.

joi, 18 aprilie 2013

Și iarăși viața-ncepe să mă doară.

Parfum mortal intră dimineață în camera mea. Trag aer în piept și parcă am tras prea mult: începe să mă doară. Realizez că e parfumul tău și încerc să nu mă mai gândesc la toate momentele în care mă cuibăream în brațele tale, ca un copil în brațele bunicului.
Mă doare inima și sufletul mi-e sfărâmat în mii de cioburi însângerate căzute pe asfaltul încins. Încerc din răsputeri să țip, să strig, să urlu după tine să te întorci, dar tot ce îmi iese este un suspin plin de durere care nu mai trece. Atât de repede să fi zburat totul din inima ta? De fapt, m-am întrebat mereu dacă ai avut vreodată inimă. Dacă ai avut, de ce ai lăsat gheața să o cuprindă și să o paralizeze? De ce ți-ai dat inima pe nimic, pentru că spuneai că nu ți-e de folos?
Ascultă-mă, te rog, iubitule, acum transformat într-un străin nomad. Mă doare sufletul în mine și îmi spune cât ești de sărac fără pic de sentimente, fără un gram de afecțiune care să-ți încălzească pieptul ferm.
Parcă m-am plictisit de viață. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar nu m-am plictisit de ea. Mă contrazic singură și neg adevărul. Mă doare viața, mă doare, mă distruge și m-apasă sentimentul de tristețe ce se lasă peste mine. Ai plecat și m-ai secat de energie, ai plecat și m-ai lăsat fără grai, fără suflet, fără viață.
Mă doare iarăși viața. Dar știi ce? Cred că merită. E singura răsplată pe care o primesc pentru iubirea falsă, rece, pe care ai avut bunătatea să mi-o oferi.
Mă doare iarăși viața când îi repet că vreau să uit de tine; când vreau să uit de noi.



Calipso

miercuri, 17 aprilie 2013

Poveștile n-ar trebui să se sfârșească.

Mai știi când ne plimbam agale prin parcul cucerit de iarnă, printre băncile vopsite cu zăpadă și pe lângă fântâna înghețată? Mai știi ce conversații frumoase purtam despre noi, până când opiniile noastre erau total opuse și ne certam? Mai știi? Lasă-mă totuși să-ți împrospătez memoria.


22 decembrie 2008
- De ce nu ai putut ieși aseară? Te-am așteptat crezând că glumești, dar se pare că m-am înșelat.
- Ți-am spus că ne vedem astăzi, iubito, vrei să ne certăm?
- Nu, nu vreau. Vreau doar să faci și tu sacrificiile pe care le fac eu pentru tine.
După o pauză lungă în care se auzea doar gheața de sub picioarele noastre, m-a întrebat:
- Ce te-a atras la mine? Sau ce ți-a plăcut? Scuză-mă că schimb subiectul așa brusc.
- Ce întrebare e asta, dragule? De ce trebuie să o primesc tocmai acum? Te-am ales pentru că te-am simțit aproape de mine, trup și suflet. Nu e de ajuns?
- Ba da, ai dreptate.
- Vreau și eu un răspuns la întrebarea ta. Primesc?
- Ai potențial. Am văzut că ai potențial și cred că îl poți valorifica prin mine. Nu cred că e răspunsul pe care îl așteptai.
- Eu nu aștept răspunsuri niciodată, dar sunt fericită când le primesc.

Am mai stat în liniște și ne-am plimbat în timp ce câțiva copii aruncau cu bulgări de zăpadă prin aer.
- Mi-e dor de tine, am spus tristă și l-am strâns în brațe.
- Dar sunt aici, draga mea!
- Da, dar nu o să mai fii. Simt asta.
Ochii mei s-au umplut de lacrimi, iar el și-a lăsat capul în jos, vinovat.
- Poveștile n-ar trebui să se sfârșească, nu? De asta sunt povești.


" Ce iarnă lungă va mai fi... "


Calipso

duminică, 14 aprilie 2013

Călătorie

Nici nu știu cum să încep. De fapt, nu știu dacă am un început și un final. Poate că am, dar nu acum. Acum simt nevoia doar să scriu și să mă descarc.
Ieri dimineată, pe 13 aprilie la ora 4:30 sufletul străbunicului meu s-a despărțit de trup. Poate vă întrebați de ce scriu de el, dar vreau să îi dau viața drept exemplu.
Străbunicul meu, tatăl bunicului, împlinea pe 7 mai 94 de ani. A fost un om al bisericii mereu, dintr-o familie tare credincioasă, slujitori ai Maicii Domnului; poate i-ai spune familie de pocăiți, dar nu erau chiar deloc așa.
Avea un program strict când vine vorba de mâncare. Pe la 23 de ani a trecut printr-o hepatită deloc ușoară, și de atunci nu a mai mâncat carne de porc. Zilnic, după rugăciunea de dimineață, mânca la ora 11 și după își potolea setea cu 2 pahare de vin alb.
Mereu a fost cumpătat și devotat familiei și credinței. Și a avut un sfârșit lung și tragic, stând doar prin pat și prin spitale de 4 luni.
Dar ieri dimineață Dumnezeu a făcut rânduiala și a hotărât că locul lui nu mai este printre noi, ci alături de el.
Când a plecat ultima oară de la el, bunicul meu a primit răspunsul care le-a dat tuturor de înțeles că ceasul cel din urmă a venit:
- Tată, eu am plecat. Sănătate și noapte bună.
- Nu. Eu nu mai am nevoie de sănătate. Vouă sănătate acum. Mie mântuire.
Am fost o persoană norocoasă, având în vedere că mi-am cunoscut și din păcate mi-am și îngropat 3 din 4 străbunici.


Odihnește-te în pace, suflet nobil!


Astăzi Calipso nu există. Sunt doar eu, fata care scrie din fața calculatorului.

joi, 11 aprilie 2013

Fără cuvinte, sensibilitatea.

Să existe oare pace între trup şi suflet pe Pământ?
Există oare vieţi multiple într-una singură, aşa cum spun unii despre alţii că au?
Să fie adevărat că opusul iubirii nu este ura ci este indiferenţa?
Atâtea întrebări care încă nu şi-au găsit răspunsul. Atâtea gânduri întrerupte de un singur cuvânt, atâtea idei pierdute din cauza unor amintiri neobrăzate.
De fapt, cine suntem noi? Suntem nişte fiinţe raţionale cu sentimente. Suntem nişte oameni sensibili, toţi, chiar dacă nu ne arătăm adevărata faţă, ci o protejăm cu un scut creat în interiorul şi înafara minţii noastre.
Ce este de fapt sensibilitatea? Din punctul meu de vedere, sensibilitatea reprezintă modul prin care oamenii se diferenţiază între ei. Sensibilitatea? O formă de exprimare, fără cuvinte, fără grai, doar sentimente strânse într-un cufăr din zestrea sufletului meu. 
Omul sensibil este acea persoană care reuşeşte, stând în masa din colţ de la cafenea, să privească pe geam cu afecţiune la un câine ce stă în ploaie, omul care e capabil să întindă o monedă unui cerşetor, fără să îl privească în sictir, şi de asemenea, omul sensibil este omul care nu îşi va trimite niciodată părinţii la un azil de bătrâni. Omul sensibil este plin de afecţiune şi trăieşte fiecare clipă a vieţii, fiecare prilej, cu o pasiune intensă, fără a se gândi la posibile consecinţe pentru ceea ce face.
Întotdeauna un om sensibil va avea chipul blând şi liniştit, fără urme de cute pe frunte, care să dea de gol momentele nefericite ale vieţii lui; va fi mereu vesel şi liniştit, iar ochii lui vor reflecta mereu în ei flacăra iubirii.

După cum bine ştiţi, tema ediţiei Blog Power cu numărul 64 de săptămâna aceasta a fost propusă de mine. Să fiu sinceră nu prea ştiu ce a fost în capul meu, dar ştiu că am propus Omul sensibil cu un scop. 
Dacă sunt sau nu o persoană sensibilă? Asta încă nu am aflat. Sunt momente în care sensibilitatea, mila, dau pe afară la mine, dar sunt şi momente când tratez cu dispreţ tot ce văd în jur. În cazul meu las sensibilitatea să îşi facă apariţia de bună voie şi să dea de înţeles oamenilor că sunt o persoană sensibilă.
De ce? Pentru că asta sunt eu.
Omul sensibil este omul pur.


Au mai scris: Lotus

duminică, 7 aprilie 2013

Exact ce lipseşte ( Scrisoarea I )

Dragă M., 


Aceasta este prima scrisoare pe care ţi-o adresez şi sper să primesc rapid un răspuns.
Am atât de multe întrebări pe buze, atât de puţine răspunsuri, încât mi-e frică să le spun cu voce tare.
De ce oamenii nu mă mai înţeleg? De ce toată lumea trăieşte în mizerie, mizerie în suflet, urăşte şi e plină de răutate?
Lipseşte ceva, nu crezi? Poate fericirea? 
Vezi tu, e o lume gri, în care toate lucrurile se întâmplă mult mai repede decât ar trebui. Totul este făcut în grabă, oamenii sunt grăbiţi şi nepăsători.

Cred că iubirea e exact ce lipseşte. Oamenii au încetat să iubească, să se iubească. Îţi vine să crezi? Totul pare roz şi frumos, pentru că totul este o minciună pe care ei o inventează, o venerează, o susţin şi cred în ea. De ce s-a ajuns aici?

Dragă M, la tine cum e? Cred că tu eşti într-un loc mai bun. Cred că tu ai dat de nişte oameni cu capul pe umeri, cu frică de Dumnezeu şi cu iubire în inimă. 
M, eşti singura persoană care îmi poate răspunde la toate întrebările, singura persoană de încredere pe care o mai am alături de mine.

Te îmbrăţişez cu drag,
a ta Calipso.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Fugim de noi

Mă aşez pe marginea patului cu lacrimi în ochi şi deschid albumul amintirilor. Te-ai schimbat mult. Sau poate eu m-am schimbat? De obicei eu recunosc când mă schimb, iar dacă acum nu recunosc schimbarea, nu cred că e de bine. Mai dau încă o pagină plină cu memorii şi parcă o greutate mi se aşează pe suflet. Câte zile au trecut de când nu ne-am mai vorbit? Câte zile au trecut de când nu am mai primit niciun salut plictisit peste umăr? Câte zile? Nu am destule degete şi nici dacă mi le dai şi pe ale tale nu le putem număra. Eşti mulţumit sau nu unde s-a ajuns, asta o ştii doar tu.
Ştii...sunt visătoare, dar realistă; nu pot spune că m-am gândit prea departe şi odată ţi-am şi zis că e o absurditate să visez la o relaţie veşnică... dar crezi că merit? Că merităm despărţirile astea ameţitoare? Crezi că ne fac bine?
Dragule, îţi spun eu: nu fac decât să ne distrugă; ne fură vise, ne zdrobesc speranţe. Ne fac să ne fie frică de propria reflexie din oglindă.
Mai învârt o filă din viaţa mea şi dau din nou peste tine şi peste toate amintirile frumoase de care am avut parte împreună. Nu-mi mai pot controla lacrimile şi le dau frâu liber să curgă pe obrajii mei. Privesc peste paginile albumului, conştientizând că sunt doar nişte foi goale pe care memoria mea developează amintiri.
Tu nu observi? Încercăm să fugim de noi şi nu ne iese! De fiecare dată când spun că am scăpat fără vreo privire de a ta, faci ceva şi îmi sari în cale! Ce să facem dacă încercăm să aruncăm la gunoi ceva ce am clădit împreună?
Nu am nicio pretenţie; nu cred că ar trebui să am. Dar când te văd, vreau să-ţi adresez o întrebare: Doar eu sunt cea invadată de amintiri? Dacă da, atunci eşti un om fără suflet.


Mă pierd în mii şi mii de gânduri şi las albumul să-mi cadă din mâini.
Vreau să uit de tine...
Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?


Calipso.
" Tot ceea ce îmi doream am obţinut în ziua în care nu mi-am mai dorit. "

miercuri, 3 aprilie 2013

Când frica mă cuprinde, dă-mi aripi!

*** Când am lăsat ochii în pământ, umbra mea îmi întorcea spatele. ***

Am realizat că mi-e frică. Era un sentiment nou, un sentiment care simțeam că îmi cuprinde toți mușchii, îmi atrofiază corpul și îmi sufocă inima și creierul. Era un sentiment care îmi umfla venele, pentru că sângele meu era acum tot închegat, solid mai mult decât lichid.Atunci m-am întrebat pentru prima oară ce este frica. Auzisem de ea, dar nu o încercasem niciodată.
Frica este un sentiment morbid care te cuprinde atunci când te pierzi, când lași disperarea să te cuprindă și privirea să ți se încețoșeze. Frica reușește să transforme frumosul în urât ca să te poată speria. Frica este Bau-Baul din copilăria oricărui om, dar într-un stadiu mult mai complex.
Am arahnofobie; nu doar țip când văd un păianjen, rămân lipsită de apărare în fața lui, înțepenită și fără grai, cu senzația că își țese pânza pe spatele meu, deși el doarme liniștit pe perete. Aș putea să-l strivesc, să-l fac una cu pământul și să strig în gura mare că "mi-am spălat 7 păcate", dar nu pot face asta. Cu toate că după 2-3 minute leșin, în clipele în care corpul meu e încordat sub hipnoza micuței vietăți, creierul meu drogat reușește totuși să gândească "L-aș putea omorî, dar oare mai pot face altul ca el?".
Aceasta este o mică părticică a fricii mele. Nu un păianjen îmi provoacă frica, nici mai mulți. Chiar eu o fac.
Îmi este frică să rămân singură, pierzând ca pe front prieteni. Îmi este teamă să văd cum mă privesc triști, ca mai apoi să-mi întoarcă spatele și să mă lase să mă înfrunt singură cu demonul închis în purgatoriul sufletului meu păcătos.
Îmi este frică de ziua de mâine, știind că poate nu o să mai apuc să deschid ochii pentru a o întâmpina cu brațele deschise. Îmi este frică de trecut, pentru că știu că amintirile mă rănesc și îmi provoacă numai durere și suferință. Îmi este frică de prezent, pentru că prezentul este trecut și viitor în același timp.
Când mă cuprinde frica tind să mă ascund și să mă protejez de Bau Bau, știind totuși că el nu mă va apuca de picior și mă va târî pe podea. Bau Bau nu va veni niciodată dinafară, pentru că el sălășluiește în mintea mea muritoare obosită, la fel ca și în mintea ta. Când vreau să scap de acest sentiment îmi acopăr fața cu palmele și îmi surzesc timpanul sensibil cu căștile zgomotoase, și îmi distrug papilele gustative cu gustul sărat al lacrimilor ce curg parcă în șir indian pe obrajii mei fragili, supuși unui sentiment morbid și întunecat.


*** Am căzut în genunchi pe drumul prăfuit al vieții și am implorat Cerul să-mi aducă înapoi umbra, de teamă că voi rămâne singură pentru totdeauna. ***


Articol scris pentru Blog Power 63 cu tema Frica propusă de Bianca:
- În ce fel o caracterizați?
- Care este frica cea mai puternică pe care o aveți?
- Cum canalizați senzațiile pe care le încercați în momentul în care experimentați frica?

Au mai scris: Lotus, Liviu Bimbea, Bianca.

marți, 2 aprilie 2013

Scris pe trup

Aş vrea să desenez în fiecare seară conturul abdomenului tău şi să îţi mângâi suav antebraţul drept. Îmi doresc să mă pierd prin aşternuturile de mătase şi să te caut. Când te găsesc, vreau să te ţin de mână, să te privesc în ochi, şi să îţi sărut podul palmei. Sunt plină de fantezii, ştiu. 
Ce înseamnă pentru mine fantezia? Fantezia e un moment în care creierul tău se îmbină într-o combinaţie nebună cu inima şi dezvăluie o plăcere sau un sentiment sau orice altceva în aşa fel încât să nu pară doar un vis.
Noaptea şi ziua sunt martori, iar visele sunt dovezi necuvântătoare pentru dragostea pe care ţi-o port. 
Pielea ta este un puzzle complicat care mă lasă să-mi bat capul să-l rezolv. Când îţi privesc trupul văd cum pe el apare un scris caligrafic ce lasă în urmă versuri suave de dragoste. Cum trupul are nevoie de apă ca să se hidrateze, aşa şi pielea ta are nevoie de mângâieri însoţite de cuvinte.
Scriu pe trupul tău cu sărutări dulci pline de pasiune și trăiesc intens orice moment petrecut alături de tine. Ploaia cuvintelor tale îmi inundă sufletul și mă face să cad într-o furtună nebună care totuși îmi place.
Te iubesc necondiționat și simt cum dragostea mea se mulează perfect în jurul sufletului și trupului tău. Iubirea necondiționată pare neînțeleasă, dar este ca un manual de folosire; ca manualul de instrucțiuni al inimilor noastre.
Vreau ca trupul tău să fie noul meu papirus, papirus pe care o să scriu toată viața mea alături de tine. Voi avea grijă să nu te zgârii, să nu te rupi și să fii protejat. Te voi proteja cu mângâierea degetelor mele palide, tremurânde.


Calipso

luni, 1 aprilie 2013

Nu torturați artistul.

De ce îl țineți închis doar pentru că el scrie? De ce îl acuzați când el nu scrie decât povestea banală și clasică a Creației?
Da, asta faceți. Îi tăiați aripile, în loc să-l învățați să zboare. Îl țineți într-o colivie de metal, în timp ce el ar trebui lăsat să se înalțe spre cer de pe piedestalul victoriei.
El nu e nebun, așa cum spun toți despre el. El doar se retrage din lumina palidă a Lunii și scrie; scrie versuri, proză scurtă, dar o face doar ca să se descarcă.
Torturați-l pe artist. Asta vreți, nu-i așa? Vreți să-l chinuiți în loc să-l lăsați să predice asupra lumii și să îi învețe pe alții tot ce a învățat el.
De ce?
Lăsați artiștii să descopere, să cunoască să afle.



Calipso.

:]