If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 21 martie 2013

Dezamăgire

Mi-a spus că mă va aştepta la intersecţia dintre Caragiale şi Ştefan cel Mare la ora 18. Mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi că i-ar plăcea să ne plimbăm în timp ce-mi vorbeşte.
În timp ce stau şi îl aştept mă gândesc la ce mi-a spus aseară. Mă gândesc la faptul că el, care nu ştia absolut nimic, îmi spunea mie că nu dau răspunsul corect. Cine dracu' se crede? Mă uit la ceas: 18:09. Deja mă scoate din sărite că întârzie. Mereu a trebuit să-l aştept eu pe el; dar aşa am ocazia să zâmbesc amintindu-mi ziua de azi.


* Cu 8 ore înainte *
- Poftim, ăsta e caietul.
- Mersi că mi l-ai adus. Când să ţi-l dau?
- Mâine ar fi ok.
- Bine, îţi dau mâine un mesaj. Ceva mă reţinea să-i spun ce gândeam. Mă enerva conversaţia asta monotonă. Până la urmă mi-am făcut curaj şi i-am spus: De ce nu mi-ai mai răspuns aseară? Dacă ai început conversaţia de ce nu ai stat să o termini la fel cum ai început? M-ai lăsat vorbind singură.
- Păi, ummm, nu mai puteam sta şi a trebuit să ies. Da da, sigur, acum stai să te şi cred. M-am uitat urât la el dar nu a părut să-i pese prea mult. Mi-a dat caietul şi a plecat.

* Înapoi în prezent *
18:15. Furioasă, mă întorc şi fac 3 paşi. Vreau să plec. M-a dezamăgit; mi-a spus că vine şi nu a mai apărut. Îmi dau seama că nu-mi mai pot opri lacrimile şi mă aşez pe o bancă şi plâng. Nu am realizat când a venit, decât atunci când nişte degete lungi bine cunoscute îmi dădeau un şerveţel.
- Scuză-mă. Doar atât a reuşit să-mi spună. Putea citi furia în ochii mei, dar părea nepăsător.
- La ce dracu' ai mai venit la ora asta? Ce cauţi aici? Mi-e foarte clar că te-am întrerupt din ceva important de nu ai putut ajunge fix la 6 aşa cum mi-ai spus. Ai vrut să vorbim? Vorbeşte singur cum am săcut şi eu până acum.
- Denisa... Ascultă-mă, te rog.
- Nu, nu eu trebuie să ascult. M-am săturat să tot ascult. Toţi vreţi să fiţi ascultaţi, doar eu nu pot fi ascultată. Lasă-mă în pace! Nu mai vreau să aud de tine. Poftim caietul ăla nenorocit pentru care a trebuit să rupi tăcerea dintre noi. Scuzele mele că nu am putut să mă descurc fără tine. Am crezut că mai există o speranţă. Am crezut că pot să te fac să-ţi regăseşti sufletul; dar se pare că m-am înşelat. Tu nu vrei să ai un suflet.

L-am privit în ochi pentru ultima oară şi am plecat. Aveam privirea înceţoşată de la lacrimi, dar nu-mi păsa. Ştiam că trebuie să plec de acolo şi să nu privesc înapoi.
M-am pierdut. M-am dezamăgit şi am fost dezamăgită.


Astăzi Calipso nu există.

2 comentarii:

  1. Of..Denisa.
    In primul rand vreau sa-mi cer scuze pentru ca am chiulit de pe aici , o sa recuperez .
    Acum..imi pare rau ca esti trista , te-a dezamagit si nu iti merita lacrimile, e pacat ca a trebuit sa te vada plangand avand in vedere ca nu merita..
    Incearca totusi sa-l ierti , nu zic sa vorbesti cu el , a fost bine din punctul meu de vedere ca ai plecat , cu toate astea , treci peste , iarta-l si asta e..
    Imi dau seama cat de tare te doare si sincer imi pare rau , dar incearca sa fii puternica.

    RăspundețiȘtergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]