If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

sâmbătă, 30 martie 2013

" Nu te-am uitat. "

Deschid ochii şi aud cum ploaia bate uşor la geamul meu. Caut somnoroasă pe sub pernă telefonul şi când îl găsesc văd 3 mesaje şi faptul că e prea dimineaţă ca să mă trezesc: 6:45. Nu ştiam numărul, dar mă uit totuşi la mesaje.

* O să primeşti un răspuns, dar nu acum. Poate nici în viitorul apropiat. *

Era acelaşi mesaj trimis de 3 ori într-un interval de timp de 4 ore. Fierbeam de nervi şi totuşi nu era doar asta. Mă trezisem prea devreme, primisem 3 mesaje care-mi provocaseră greaţă şi mai era ceva... oare dor? Durere?
M-am hotărât să nu mai încerc să dorm; nu avea niciun rost pentru că deja ştiam că nu voi mai putea închide un ochi. Am intrat în duş şi am stat acolo vreo 10 minute fără să fac nimic. Aveam un vid mare în cap şi totuşi mi se părea prea mult zgomot în jur. După alte 5 minute m-am dezmorţit şi am dat drumul la apă. Aburi jucăuşi alergau acum în jurul meu în timp ce eu îmi minţeam psihicul că nu plâng şi că pe faţa mea sunt doar picături de apă.
Când am ieşit totul părea altfel. Afară nu mai ploua şi în camera mea era lumină mai multă. Am pus din nou mâna pe telefon şi am constatat că ceasul se făcuse 8:17. Am şters acele 3 mesaje şi am vrut să trimit eu altele, dar nu acelei persoane. Vroiam să ies, dar parcă nu vroiam să fiu singură.
M-am îmbrăcat cu primele haine care mi-au căzut în mână şi care, aşa cum mă aşteptam, erau negre. M-am machiat strident pentru a uita de cuvintele lui care-mi spunea mereu Tu niciodată nu te machezi; sau dacă o faci nu e evident. Acum era evident şi mă simţeam totuşi mai bine. Până la urmă am plecat singură şi nu ştiam unde să merg. Aveam nevoie de o cafea lungă şi tare, şi cafeaua mea preferată era în cafeneaua noastră. Aveam un sentiment ciudat care îmi spunea să nu merg acolo, dar nu l-am băgat în seamă.

Am intrat stingherită şi sentimentul acela ciudat a dispărut când am văzut că nu era nimeni acolo. M-am dus la masa din colţul cel mai îndepărtat ştiind că dacă ar veni nu ar avea ce căuta pe acolo. Am cerut o cafea lungă, fără lapte, şi când o aveam în faţă amintirile s-au năpustit cu violenţă asupra mea. Am lăsat o lacrimă să cadă şi să se prelingă pe obrazul meu şi apoi pe cană. Barmaniţa a venit lângă mine şi m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că o să-mi revin. Fix atunci s-a deschis uşa şi la mine a ajuns doar râsul lui. I-am spus barmaniţei să se ducă la ei şi să îi oprească să vină la bar. Nu aveam de gând să-l văd.
Când s-a întors am început să vorbim în şoaptă.
- E unul din ei cel care te-a făcut să plângi? Mi se pare că te-am mai văzut pe aici cu ei.
- Mda, dar nu am de gând să merg să-i salut sau ceva. Dar cred că m-ai putea ajuta tu. Ce vor?
- 3 Cola şi 2 cafele.
Am îngheţat. Ştiam exact cine bea cafea şi cine Cola, şi cine şi Cola şi cafea. Am scos din geantă un pix şi m-am gândit puţin.
- Mă laşi să scriu un mesaj pentru cel care a vrut doar cafeaua?
- Sigur. Scrie aici, pe hârtiuţa inutilă de pe farfurie.

Mâna începuse să-mi tremure, dar am putut scrie coerent ce doream:

N-ai să te schimbi, degeaba timpul trece, 
Ai fost şi ai rămas un suflet rece. 
Să ştii totuşi că eu nu te-am uitat.
Bună dimineaţa.

Am pus ceaşca înapoi pe farfurie şi barmaniţa s-a dus la masa lor cu comanda. Râsetele au încetat atunci când - am presupus eu - el a ridicat ceaşca şi a găsit mesajul. 
Atunci am ştiut că misiunea mea se incheiase şi de asemenea şi cafeaua mea se terminase. Am plătit nota de plată, m-am îmbrăcat în linişte dar râsetele nu au mai continuat.
Mi-am luat geanta şi am trecut în grabă pe lângă masa lor, uitându-mă fix în ochii lui acum pierduţi.

" Nu te-am uitat. "


Calipso.

miercuri, 27 martie 2013

Tot ce-mi doresc.

Mi-e dor.
Mi-e dor de copilăria mea veselă, de jocurile prostești din fața blocului, de prietenii cu care inventam tot felul de povești și de plimbările liniștite din ștrand.
Mi-e dor de mine, fetița inocentă care a primit de Crăciun de la Moșul un bebeluș pe care l-a denumit Soledad, bebeluș ce a vizitat cu mine întreaga Europă.

Mi-e dor de acele desene absurde de la grădiniță și de încurajările educatoarelor care îmi spuneau că voi deveni într-o zi o mare artistă.
Acum? Acum totul e pustiu. Privesc pe geam și văd că banca ce râdea cu noi la șotron acum e părăsită. Privesc cum generația care vine stă închisă în casă, bea și fumează.

Totul e atât de negru și pustiu încât stau și mă întreb dacă s-au întâmplat, cu adevărat, toate. Din fericire am fotografiile ca mărturii care îmi șoptesc din albumele de pe raftul vechii biblioteci că vor să fie deschise și lăsate să-și povestească memoriile. Eu asta fac. Stau și le ascult poveștile, acum arhive, știind că erau cândva viața mea.

Tot ce îmi doresc acum este să dispară mirosul de praf și mucegai ce s-a așternut în viața mea. Vreau să nu mai fie totul vechi, de domeniul trecutului, ci vreau ca toate amintirile să fie zilnic reactualizate.

Este dificil să trăiești în prezent, ridicol să trăiești în viitor ș imposibil să trăiești în trecut. Nimic nu este mai îndepărtat decât minutul care s-a scurs.


Calipso.

luni, 25 martie 2013

Dincolo de prefaţă

Interesantă tema propusă de Lotus pentr Blog Power 62. Tema sună cam aşa:
Interviul vieţii. Ţi se dă ocazia să iei un interviu oricărei persoane doreşti tu de pe glob.
- Pe cine alegi pentru acest lucru şi de ce?
- Care sunt cele mai fierbinţi întrebări pe care doreşti să i le pui?
- Dacă ai putea realiza intreviul într-un format inedit, care să nu implice neapărat două scaune şi o masă între voi, cum ai face-o?

Dragă Lotus, lasă-mă să fac acest articol mai personal şi să mă adresez fix ţie. Aşa şi restul cititorilor o să îşi imagineze că sunt în locul tău şi vor înţelege mai bine, zic eu, următoarea poveste.

Când aveam vreo 4-5 anişori obişnuiam să strig în gura mare că vreau să fiu "psilogog"; era un cuvânt mult prea complicat pentru mine şi cei din jur se amuzau mult pe seama asta. Dar eu mă încruntam şi spuneam în continuare cât de tare îmi doresc să fiu "psilogog". Am crescut şi am reuşit în sfârşit să pronunţ psiholog, dar uşor uşor gusturile mi se schimbau: am început să mă uit doar la filme violente, macabre chiar şi acest lucru mi-a dezvoltat curiozitatea. Dacă era până şi un mic accident pe stradă, doi neatenţi "pupându-se" în sensul giratoriu, eu îl rugam pe tata să meargă mai încet ca să pot să văd cât mai multe din cele întâmplate. Astfel, am ajuns să-mi doresc să urmez dreptul pentru criminalistică. Problema, dacă pot să îi spun aşa, era faptul că "psilogogia" încă îmi bântuie sertăraşele minţii şi mă face să plec urechea şi către arhivă, implicit către creier, chiar dacă inima îmi spune că vocaţia mea este criminalistica.
Să presupunem că iau bacu', termin facultatea şi ajung psiholog. Ce ar trebui să fac? Practică, să îmi depun CV-ul la o clinică particulară? Sau întâi de toate să-mi îndeplinesc visul din copilărie? Cred că asta voi face, mă voi întoarce în timp, pe când aveam 6-7 anişori. Atunci eram o fire sociabilă, poate mult prea sociabilă, drăguţă, cu gropiţe şi foarte miloasă. Inima mea se lăsa pradă oricărui necaz, chiar dacă acesta era mic şi subţire cât un fir de păr. Totuşi, la o vârstă atât de fragedă, aveam vise mari. Îmi doream nespus să pot să discut cu un deţinut sau cu un copil orfan, uitat într-un colţ al unui centru de plasament. Mereu am spus că aceste două extreme - puritatea unui copil cu o soartă grea şi răutatea unui criminal - sunt ca nişte cărţi cu o copertă viu colorată, lucrată manual, cu frumoase broderii pe margine, scrise de o mână pricepută. Dar, dincolo de prefaţă, în general, se ascunde o poveste tristă, dacă nu tragică, ce a marcat viaţa sau imaginaţia autorului. Aşa mi s-a părut şi mie: dincolo de veselia ce îi este oferită în centru de plasament, alături de alţi copii abandonaţi, un copil orfan este ca o carte scrisă alb pe negru şi nu negru pe alb. Asta se poate spune şi despre un deţinut: se poate - sau nu - ca în timpul arestului să realizeze ce a făcut şi să încerce să-şi remedieze greşeala având un comportament bun în închisoare. Majoritatea oamenilor spun " E un criminal! A ucis, trebuie să moară şi el!" sau " E un violator! Dacă era în toate facultăţile nu făcea ce făcea!" dar nu cred că stă cineva să se gândească la ce urmează. Nu cred că cineva îşi poate imagina prin ce chinuri trec aceşti oameni, chiar dacă sunt răi. Nu sunt nişte haimanale; sunt oameni, chiar dacă pentru unii sunt nişte animale fără suflet care merită omorâte. Cred că undeva în mintea lor rămân nişte sechele care îi vor urmări pentru tot restul vieţii, sechele care poate îi vor aduce în pragul nebuniei.
Nu cred că e vreo întrebare mai "fierbinte" pe care aş dori să o pun ori orfanului, ori deţinutului. Cred că mi-ar plăcea să încep pur şi simplu cu o prezentare a mea, să pot să mă împrietenesc cu acea persoană, pentru că în ambele situaţii intervine procesul de inhibare, chiar dacă unii nu pot înţelege cum un deţinut poate să se închidă în el. Cum spuneam, şi ei sunt oameni. Revenind; după ce m-aş prezenta şi i-aş lăsa să mă cunoască şi să vadă că sunt de partea lor, le-aş pune întrebări simple şi aş aştepta. Cred că tot ce aş vrea să aflu va veni fără să pun prea multe întrebări, chiar dacă va dura ceva până să primesc toate răspunsurile pe care le doresc.
Nu cred că e prea important locul în care mă aflu cu acea persoană în momentul discuţiei. Cred totuşi că aş putea să ies în parc în situaţia în care "interviul" meu are ca intervievat copilul orfan. Mi-ar face plăcere să îi cumpăr o jucărie, să rămână cu o amintire frumoasă de la mine şi de ce nu să-i ofer o îngheţată şi o promisiune că mă voi întoarce şi îl voi vizita.
În ceea ce priveşte deţinutul... cred că fiecare loc în care am putea povesti ar fi unul încărcat de tensiune, totul fiind în perimetrul închisorii. Dar ce contează locul, când experienţa poate fi unică în viaţă?

Sper că va plăcut povestea.
Alte articole scrise: Interviu inedit, Iartă-mă, sunt om!, Interviu cu un... vampir, Un interviu.

sâmbătă, 23 martie 2013

I'll be fine, just not today

Nu ştiu când o să revin. Probabil când o să îmi pun gândurile în ordine pentru a nu ştiu câta oară, când o să respir din nou aerul curat fără să mă gândesc că o fac pentru ultima oară.
A fost o săptămână mult prea grea, obositoare şi plină de presiune pentru mine şi am nevoie de odihnă din toate punctele de vedere.
Nu voi pleca de tot. Voi fi aici să vă las comentarii, aşa cum obişnuiesc să o fac, voi fi aici să votez articolul preferat la Blog Power 61.
Încerc să mă pun pe picioare cât mai repede cu putinţă. O să fiu bine, doar că nu acum, nu azi, şi probabil nici mâine.

Să ne citim cu bine! Aveţi grijă de voi!

Denisa.

joi, 21 martie 2013

Dezamăgire

Mi-a spus că mă va aştepta la intersecţia dintre Caragiale şi Ştefan cel Mare la ora 18. Mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi că i-ar plăcea să ne plimbăm în timp ce-mi vorbeşte.
În timp ce stau şi îl aştept mă gândesc la ce mi-a spus aseară. Mă gândesc la faptul că el, care nu ştia absolut nimic, îmi spunea mie că nu dau răspunsul corect. Cine dracu' se crede? Mă uit la ceas: 18:09. Deja mă scoate din sărite că întârzie. Mereu a trebuit să-l aştept eu pe el; dar aşa am ocazia să zâmbesc amintindu-mi ziua de azi.


* Cu 8 ore înainte *
- Poftim, ăsta e caietul.
- Mersi că mi l-ai adus. Când să ţi-l dau?
- Mâine ar fi ok.
- Bine, îţi dau mâine un mesaj. Ceva mă reţinea să-i spun ce gândeam. Mă enerva conversaţia asta monotonă. Până la urmă mi-am făcut curaj şi i-am spus: De ce nu mi-ai mai răspuns aseară? Dacă ai început conversaţia de ce nu ai stat să o termini la fel cum ai început? M-ai lăsat vorbind singură.
- Păi, ummm, nu mai puteam sta şi a trebuit să ies. Da da, sigur, acum stai să te şi cred. M-am uitat urât la el dar nu a părut să-i pese prea mult. Mi-a dat caietul şi a plecat.

* Înapoi în prezent *
18:15. Furioasă, mă întorc şi fac 3 paşi. Vreau să plec. M-a dezamăgit; mi-a spus că vine şi nu a mai apărut. Îmi dau seama că nu-mi mai pot opri lacrimile şi mă aşez pe o bancă şi plâng. Nu am realizat când a venit, decât atunci când nişte degete lungi bine cunoscute îmi dădeau un şerveţel.
- Scuză-mă. Doar atât a reuşit să-mi spună. Putea citi furia în ochii mei, dar părea nepăsător.
- La ce dracu' ai mai venit la ora asta? Ce cauţi aici? Mi-e foarte clar că te-am întrerupt din ceva important de nu ai putut ajunge fix la 6 aşa cum mi-ai spus. Ai vrut să vorbim? Vorbeşte singur cum am săcut şi eu până acum.
- Denisa... Ascultă-mă, te rog.
- Nu, nu eu trebuie să ascult. M-am săturat să tot ascult. Toţi vreţi să fiţi ascultaţi, doar eu nu pot fi ascultată. Lasă-mă în pace! Nu mai vreau să aud de tine. Poftim caietul ăla nenorocit pentru care a trebuit să rupi tăcerea dintre noi. Scuzele mele că nu am putut să mă descurc fără tine. Am crezut că mai există o speranţă. Am crezut că pot să te fac să-ţi regăseşti sufletul; dar se pare că m-am înşelat. Tu nu vrei să ai un suflet.

L-am privit în ochi pentru ultima oară şi am plecat. Aveam privirea înceţoşată de la lacrimi, dar nu-mi păsa. Ştiam că trebuie să plec de acolo şi să nu privesc înapoi.
M-am pierdut. M-am dezamăgit şi am fost dezamăgită.


Astăzi Calipso nu există.

luni, 18 martie 2013

Carpe diem

Tema propusă de mine pentru Blog Power 61 este:
Aşteptarea:
- Un mod de a te relaxa sau de a sta sub presiune?
- Eşti o persoană care are răbdarea necesară încât să aştepte suficient de mult timp până va primi ceea ce îşi doreşte?
- Când eşti nevoit să aştepţi, ce faci ca timpul să treacă mai repede?

Pot spune doar că aşteptarea m-a determinat să scriu în continuare pentru Blog Power în speranţa că într-o zi voi deveni şi eu lider de opinie. Ei bine, acesta este rezultatul aşteptării mele! 
Ce reprezintă aţteptarea pentru mine? Cred că este un mod de a mă relaxa şi de asemenea o stare care îmi face inima să bată nebuneşte şi să mi se urce în gât. Nu ar trebui să fiu stresată, ar trebui să fiu complet relaxată când aştept ceva, dar nu întotdeauna este aşa. De cele mai multe ori sunt complet relaxată, citesc ceva în timp ce aştept, comentez pe blog-uri sau mă gândesc la postări noi; dar sunt momente în care aşteptarea mă face să mă frământ, să tremur şi să am mintea ocupată doar cu lucruri rele care s-ar putea întâmpla când aşteptarea ar lua sfârşit. De obicei pot aştepta mult şi bine, stând fără să mă mişc şi în linişte, asta dacă ştiu că totul se va termina cu bine, aşa cum visez şi sper eu să se termine.


Carpe diem. Am stat şi eu puţin să mă gândesc de ce am ales titlul acesta şi mi-am dat seama că e cel mai potrivit pentru mine, pentru articolul acesta, pentru temă, pentru ceea ce vreau să descriu. Trăieşte clipa. Cum am putea să trăim un moment, dacă nu ştim pentru care moment să trăim? Poate nu m-am exprimat cum trebuie sau poate nu înţelegeţi, aşa că o să încerc să fiu ceva mai explicită. În fiecare moment al vieţii noastre stăm şi aşteptăm un altul. În fiecare secundă aşteptăm secunda următoare, chiar dacă ea deja a trecut în timp ce noi aşteptam. Aşteptarea este deja un reflex, un lucru omniprezent în vieţile noastre. 
Adesea îmi pun o întrebare: ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu ar mai aştepta, nu ar mai avea răbdarea necesară ca să stea în "banca lor" şi să aştepte? Nu este oare şi aşteptarea un fapt care a dus la conflicte istorice, la război, la ură, la sentimente negative sau pozitive faţă de aproape? Cei care nu au avut răbdare au fost cuceriţi în istorie de un popor mai mare, mai puternic. Poate nu am dreptate, dar aceasta este părerea mea. Cred că nu au aşteptat pregătirea necesară şi de aceea şi-au pierdut teritoriile sau viaţa.

 Aşteptarea este un mod în care poţi comunica şi altfel cu o persoană dragă. Poţi să aştepţi un cuvânt, un gest din partea unei persoane, în timp ce ea poate aşteaptă acelaşi lucru, drept pentru care aşteptarea şi tăcerea nu mai sunt atât de stânjenitoare.
Cum fac timpul să treacă mai repede când aştept? Cu o carte bună în mână şi cu un ceai cald alături, eventual în aer liber, unde în timp ce citesc mă pot gândi şi la viaţa mea, mă pot bucura şi de o privelişte superbă şi de un aer bun pentru plămânii mei fragili.

Cam asta este viziunea mea asupra aşteptării. Cred, de asemenea, că aşteptarea este o armă puternică ce nu poate fi controlată de orice om. 
Aşteptarea este un factor care te influenţează, care te ajută să simţi, să respiri şi să trăieşti clipa!

Alte articole scrise: Aştept.

duminică, 17 martie 2013

The Monster

Era o fată normală, plină de viață, în floarea vârstei, mereu dispusă să-i asculte pe cei din jur. Avea o familie iubitoare, prieteni minunați și o viață chiar perfectă, până s-a îndrăgostit și s-a dus dracului tot.
Începuse să-i fie frică: de trecut, de prezent sau chiar de viitor, deși el nu o deranja cu nimic și era foarte foarte departe. În schimb amintirile o copleșeau și nu mai știa ce să facă: se schimba zi după zi, se depărta de lume și se pierdea în amintiri. Amintirile o învârteau pe toate părțile, o distrugeau și îi măcelăreau sufletul.
Zilele treceau și golul făcut de el tot creștea, se lărgea, în loc să scadă în diametru. Pierdea nopțile plângând printre rotocoalele de fum ce ieșeau din Dunhill-ul albastru lung. Se pierdea cu firea, înnebunea încet, dar nu-și pierdea speranța.
Slăbise mult. Dăduse jos cel puțin 4 kilograme și acum chiar arăta ca un schelet ambulant, nu numai ca o fată cu moralul la pământ. Se transforma într-un monstru plin de ură și dezgust, fără urmă de rațiune sau iubire. Nu se mai uita în oglindă pentru că îi era frică de propria persoană.
Era schimbată și își dădea seama de asta. Blestema ziua în care îl cunoscuse, dar nu o și ura. Îi venea greu să o facă; petrecuse clipe minunate alături de el, dar el a avut grija să răstoarne balanță, să-i spulbere aspirațiile și să o transforme într-un monstru.
Era un monstru și ideea o rodea cu fiecare minut care se scurgea în infinita clepsidră a timpului. Îmbătrânea parcă zilnic cu câțiva ani, până când, într-un final nefericit și tragic, corpul ei a cedat și a pierdut lupta cu rațiunea.


Calipso

sâmbătă, 16 martie 2013

Iluzii

Pare atât de greu să te ridici când ești singur... Te privești în oglinda de 2 pe 2 acum spartă și realizezi că pereții deși colorați sunt reci și respingători. Tu, el, ea, ei, toți par acum doar niște iluzii oarbe.
Încerci să te ridici de pe covorul prăfuit și privești în jur. Oare cât timp a trecut de când nu te-ai mai ridicat? Câte nopți și zile au trecut de când singura lumină pe care ai văzut-o a fost becul nenorocit din mijlocul tavanului.
Te ridici și găsești sub masa zgâriată un album cu fotografii, acum răvășit. Găsești fotografiile cu ei, oamenii dragi ție. Presiunea te omoară. Arunci din nou albumul și aproape se rupe când ajunge trântit de perete pentru a nu știu câta oară. Te duci și stingi lumina, în speranța că ceva se va schimba. Când o aprinzi vezi fețele tuturor zâmbind spre tine. Le zâmbești și tu, te așezi pe covor și începi să le povestești durerea prin care treci. Vezi totuși că zâmbetul de pe fețele lor nu dispare și atunci îți reîntâlnești chipul pierdut în oglinda spartă. Singurătatea te izbește puternic și în sfârșit te doboară.
Plângi și blestemi trecutul.
Plângi și blestemi amintirile.
Plângi și blestemi singurătatea.
Plângi și rămâi cu iluziile.



Calipso.

joi, 14 martie 2013

Am ales să simt.

Cine sunt eu? Sunt un muritor plimbăreţ şi obosit care cutreieră pământul în căutare de nou. Sunt persoana care vede prin ochii altora şi crede prin speranţele altora.
De ce trebuie să simt, mă întreb eu adesea. De ce trebuie să văd, să aud, să reacţionez? Atâtea întrebări, dar nici pe departe atât de multe răspunsuri.
Ce simţ mă reprezintă? Hmmm... Nu ştiu; adesea mi se spune că sunt nesimţită, deşi văd, aud foarte bine, şi stau toată ziua cu nasul în flori să le miros şi cu mâinile pe petalele lor ca să le simt fineţea. Nu cred că vreounul din cele 5 simţuri comune să le numesc aşa mă reprezintă. La fel cum toată lumea spune că sunt 5 elemente în natură: pământ, aer, foc, apă şi vânt. Eu spun că sunt 6. Nimic nu ar exista fără spirit, nu-i aşa? Deci să recapitulăm: pământ, aer, foc, apă, vânt şi spirit? Cine deschide şi cine închide cercul? Şi asta e o întrebare bună.. Dar să revin la întrebarea pusă de Mirona: Care din cele cinci simţuri vă reprezintă cel mai bine ca persoană? E greu. Mă simt bine auzind totul în jur şi mă simt bine şi când îmi miros încheietura mâinii dimineaţa şi simt mirosul înţepător al parfumului meu tare. Dar cel mai bine mă simt când pe mâna mea se aştern mici înţepături atunci când persoana cea mai dragă din viaţa mea mă atinge, şi când ridicând ochii din pământ îi întâlnesc lui ochii migdalaţi.
Stau şi mă gândesc, dacă ar pune stăpânire pe noi un regim puternic şi drastic şi ni s-ar impune să renunţăm la vedere sau la auz sau la miros, la ce aş renunţa? Cu ce aş rămâne? Să fie ochii? Să fie nasul? Să fie mâinile? Cred că dacă omul are de simţit sau de văzut ceva, o face cu sufletul, nu cu ochii, nu cu mâinile... Eu aş alege să-mi păstrez sufletul.
Aş vrea să văd alb-negru. Aşa aş vrea eu să-mi îmbunătăţesc vederea. Dacă aş vedea alb-negru, aş putea să văd colorată povestea în capul meu, amestecând culorile aşa cum îmi doresc eu. Aş putea să fac ceea ce fac cu o fotografie alb negru: să o studiez şi să o văd după aşa cum vreau eu.
Dintre toate simţurile, eu am ales doar să simt.


Articol scris pentru Blog Power 60, tema propusă fiind:
Cele 5 simţuri (auditiv, vizual, olfactiv, gustativ, tactil):
- Care din cele 5 simţuri vă reprezintă cel mai bine ca persoană?
- Dacă viaţa v-ar fi în pericol şi aţi fi obligaţi să alegeţi să pierdeţi 4 din cele 5 simţuri, pe care l-aţi păstra?
- Dacă aţi putea să vă îmbunătăţiţi semnificativ unul din simţuri, care ar fi acesta?
Alte articole scrise: Eu vad. Tu auzi. El simte. ; http://mironamitache.net/2013/03/15/eu-si-simturile-mele/ ; http://abbilbal.blogspot.ro/2013/03/simturi-si-simtiri.html

Nostalgie

Am intrat din nou în perioada "aia" de nopți nedormite, mii de cafele pe zi și melancolie dureroasă. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, așa că am ieșit cu T.
- Ce-i cu fața asta? Iar nu dormi? De câte nopți n-ai mai închis un ochi?
- De marți, îi răspund de-a dreptul absentă. Nu mă gândesc decât la el.
- Iar începi? Câți oameni ți-au zis să uiți naibii de el și să treci peste? Câți oameni ți-au întins un șervețel cu care să-ți ștergi lacrimile vărsate pentru el? Câți, Denisa?
- Taci! Am ținut la el, mult. Poate prea mult. Mi-am dat seama că în tot acest timp am fost prinsă între el și el, neștiind exact pe cine am în suflet. Dar acum, când stau și văd cât mi-e de dor...
- Nu mai plânge, prostuțo, mi-a spus ștergându-mi lacrima de pe obraz. Fii puternică și povestește-mi: ce mai e acum?
- Nici eu nu știu... Oricare ar fi decizia mea știu că sunt oameni care mă susțin... Dar ce naiba să fac? M-am săturat să încep eu conversațiile și să le închidă el, m-am săturat să îmi fie frică de tot ce urmează. Unde sunt lunile acelea în care toți oamenii îmi spuneau că radiez de fericire? Unde???
- Nu mai boci, copilă! Capu' sus! Hai, o să fie bine. Ești o fată frumoasă, ai în față un viitor frumos...
- Asta îmi spunea și el. Nu mai rezist. Vreau o minune; vreau să-i vină mintea la cap și să-mi spună orice! Doar să-mi spună...
- O să o facă, doar ai răbdare...
- Dă-mi o țigară.
- Parcă nu mai fumai. Ce te-a apucat?
- Dorul crud. Vreau o țigară.
- Of, Deniso, ce mă fac eu cu tine?
- Nu știu... Îmi dai azi țigara aia?

miercuri, 13 martie 2013

21 de cuvinte

Te-ai gândit vreodată că viaţa ta s-ar putea învârti în jurul unor cuvinte pe care le poţi ţine într-o singură mână? 
Ce s-ar întâmpla dacă am fi forţaţi să folosim doar 21 de cuvinte pentru tot restul vieţii noastre? Pare o absurditate, dar acum, când citeşti aceste rânduri, te gândeşti că aceste cuvinte te-ar defini sau te-ar arăta lumii într-o altă lumină?
Şi ce s-ar întâmpla dacă ai avea o perioadă în care să te gândeşti la aceste 21 de cuvinte, să le stabileşti şi să le potriveşti cu persoana ta şi să ştii după că nu mai poţi schimba nimic? Că tot ce ai ales rămâne pe viaţă şi nu mai ai voie să modifici nici măcar un cuvânt?
Poate aşa am reuşi să ne înţelegem mai bine; poate aşa am reuşi să ne cunoaştem mai bine. 
Am pune întrebări la care ar răspunde aceste cuvinte. Şi cred că prima întrebare ar fi Oare mai este cineva pe planetă care să fi ales aceleaşi cuvinte ca cele alese de mine?


Iată cuvintele pe care eu le-aş folosi pentru tot restul vieţii, cuvinte care mă definesc:
Apă - Dragoste - El - Armonie - Compasiune - Ură - Încredere - Atitudine - Vise - Speranţă - Noapte - Linişte - Murmur - Pasiune - Vânt - Prieten - Coşmar - Suferinţă - Vârtej - Timp - Durere.

Care sunt cele 21 de cuvinte care te definesc pe tine?

Calipso

Cum iubesc femeile

Femeie fiind iubesc pasiunea şi misterul. Orice bărbat ar trebui să ştie aceste lucruri despre femeie, pentru că doar aşa o va putea impresiona.
Femeia e în primul rând o fiinţă dificilă câteodată: faci ceva şi realizezi când e prea târziu că ai făcut o prostie, deşi credeai că ei o să îi placă.

" Dacă aş fi bărbat, nu aş "agăţa" o femeie pe stradă. M-aş ţine pur şi simplu după ea, şi azi, şi mâine, şi i-aș arunca zâmbete timide de fiecare dată când i-aş întâlni privirea. Aş afla care este cafeneaua la care merge cel mai des cu prietenele ei şi aş sta acolo, în linişte, aşteptând. Aş citi un ziar în timpul acesta şi când ea ar apărea aş uita complet pe ce lume trăiesc. Dacă şi ea ar simţi ceva pentru mine, m-ar privi şi mi-ar zâmbi amabil, fără să se aşeze la masa mea. Dacă sentimentele nu mi-ar fi împărtăşite, aş pleca şi nu aş mai insista, deşi m-aş gândi la ea în fiecare zi.
Dacă aş avea ocazia aş intra în vorbă cu ea, ca şi când am fi aşteptat acelaşi tren pe peron; ea mi-ar răspunde politicos şi inima mea ar pluti mai sus de al nouălea cer. Aş afla unde stă şi i-aş lăsa în cutia poştală scrisori anonime şi flori în faţa uşii. Sunt gesturi demodate, dar o femeie le va aprecia mereu.
Când s-ar lăsa cucerită aş merge să o conduc acasă după ieşirile noastre şi aş aştepta vreun mic semn care să mă facă să merg mai departe. I-aş săruta tandru mâna la plecare şi i-aş lăsa câte un mesaj de noapte bună în fiecare dimineaţă. I-aş trimite eu mesaje, pentru că ştiu că ea aşteaptă să fac primul pas.
Iar dacă ar fi a mea, aş sta cu ea ghemuită la pieptul meu pentru totdeauna, iar eu, un suflet împlinit i-aş şopti cât o iubesc şi i-aş dărui sărutări calde pe frunte, pe oraji, pe buze..."



Calipso.

duminică, 10 martie 2013

Pregătirea

Se lasă seara. Ea, plină de grație, își înfășoară prosopul în jurul corpului fragil și intră în baie. În scurt timp e învăluită de aburii dușului și ea se relaxează complet, lăsând la o parte toate problemele.
Când iese din duș își șterge cu mișcări lente părul ud, îl prinde într-o coadă în mijlocul creștetului și își acoperă corpul cu halatul ei dantelat.
Stă puțin pe gânduri și după scurt timp se așează în fața oglinzii. Își șterge fața fină cu un șervețel umed și își acoperă cearcănele cu fondul de ten potrivit ei. Apoi, luând în mână un bețișor, trasează discret cu roșu conturul buzelor ei pline. Un roșu ceva mai intens îi acoperă acum buzele, iar ea, grațios, mușcă dintr-un șervețel pentru a înlătura cantitatea nedorită.
Ochii ei migdalați sunt conturați cu grijă de un dermatograf verde ca jadul; un strat subțire de machiaj poposește acum pe pleoapele ei fine și sclipiri pale se întrezăresc printre genele ei lungi.
Machiajul e gata. Acum, părul ei lung și blond cade în bucle grele pe spatele ei zvelt; frumusețea ei incomparabilă radiază parcă în orice mișcare a ei.
Dar hainele? Ce haine să poarte pentru această întâlnire? Deschide dulapul și scoate un umeraș pe care se odihnea o rochie neagră, cu spatele gol, seducătoare. Aruncă halatul de pe ea și își acoperă trupul cald cu mătasea fină. Pantofii cu tocul cui de 10 nu lipsesc, dar parcă ceva lipsește.
Își mai privește o dată frumusețea în oglindă și remarcă absența cerceilor. Din vechea cutie de bijuterii scoate un set de semiprețioase și lasă pietrele să-i împodobească gâtul și urechile.
Acum e pregătită.


Calipso

sâmbătă, 9 martie 2013

De vei pleca...

De vei pleca, te rog mai lasă-mi un minut. Lasă bagajul jos, călătorule şi mai oferă-mi un răgaz să pot să-mi iau adio.
Mi-aş fi dorit să nu se ajungă aici, dar se pare că certurile dese au împiedicat destinele noastre să se lege pe veci. Dacă aş putea aş da timpul înapoi şi aş lăsa mai mult de la mine; te-aş lăsa să fii liber, ştiind că m-ai iubi mai mult dacă nu ai primi la fiecare 5 minute câte un mesaj în care să te întreb unde eşti şi cu cine. Ţi-am repetat de atâtea ori că nu sunt geloasă, doar că mi-e frică să nu te pierd, pentru că dacă te pierd pe tine, voi pierde şi o mare parte a sufletului meu.
Fiecare ceartă a lăsat un gol mare, de parcă ai fi folosit gloanţe mai mari de calibrul 19. Ai reușit să-mi împuști sufletul de atâtea ori şi nimeni nu m-a putut salva din cauză că am fost doar noi doi şi arma; amortizorul şi-a făcut treaba şi a acoperit zgomotul care mi-ar fi putut salva sufletul.
Lasă-mă să-ţi aduc pentru ultima oară cafeaua la marginea patului şi să te răsfăţ ca în fiecare altă dimineaţă. Lasă-mă să-ţi aranjez pentru ultima oară gulerul cămăşii şi dă-mi voie să-ţi fac eu nodul la cravată. Îţi mai aminteşti cât te-am bătut la cap să mă înveţi să fac nod la o cravată? Îţi aminteşti cum te contraziceam, râdeai şi îţi puneai mâinile peste ale mele şi mă ajutai cu fiecare mişcare în parte? Chiar nu îţi mai doreşti să mă ajuţi o dată şi încă o dată?
Întotdeauna când ne întâlneam şi era frig mă ţineai în braţe sau dădeai voie mâinilor mele să îţi mângâie degetele în buzunarele tale. Râdeam mereu şi îmi lipeam nasul rece de gâtul tău, zâmbeam şi te sărutam dulce.
Acum trec grăbită pe lângă aceste amintiri, pentru că tu nu mai vrei să le trăim împreună. Încerc să cârpesc sufletul meu cu amintiri, dar se pare că ele tot cad şi rămân goluri mai mari.
De vei pleca, te rog uită-mă.




Calipso.

joi, 7 martie 2013

Amintiri

Cobor ușor în întunericul sufletului meu. Nu găsesc mai nimic special acolo, doar niște amintiri pierdute.
Încep să îmi amintesc cum a început totul: o simplă propoziție, un salut banal și scânteia s-a aprins. Totul a decurs repede și în curând toate mesajele mele îți erau destinate. Dragostea începea să prindă rădăcini în mine și așteptam să-ți dai seama, să-mi spui ceva...
Zilele au trecut și ne-am apropiat din ce în ce mai mult unul de altul. Ajunsesem să fiu dependentă de orice mișcare a ta, ajunsesem să mă întristez când nu te văd sau chiar să devin egoistă când stăteai și vorbeai cu mine.
Până la urmă mi-am atins scopul și fericirea pe care o emanam nu o putea egala nimeni. Te iubeam în fiecare minut al existenței mele și mereu așteptam cu inima în gât să te trezești și să-mi spui bună dimineața.
Îmi amintesc și acum când m-ai ținut prima oară de mână: am simțit furnicături în tot corpul și abia de te puteam privi în ochi. Nici nu mai spun de primul sărut, când mă țineai strâns în brațe ca să nu mă prăbușesc...


Acum sunt doar amintiri. Încep să doară, încep să fie urmate de lacrimi. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de noi.


Calipso.

miercuri, 6 martie 2013

Femeie

Considerată mereu sexul cuminte, femeia dă dovată de multă putere încă de la începuturi. De ce spun asta? Pentru că e adevărat. Eva a avut puterea necesară să-l convingă pe Adam să muște și el din măr.
Mulți bărbați consideră femeia o jucărie pe care o pot folosi doar în pat sau doar ca să-și atingă scopurile. Puțini sunt bărbații care apreciază în totalitate calitățile unei femei, nu doar cele de "jucărie", cât și cele de mamă, de soție, de prietenă.
Femeia: o personalitate puternică, stăpână pe sine, capabilă să pornească și să oprească o dispută între doi bărbați.
Femeia: frumoasă, capabilă să cucerească orice bărbat dorește.
Femeia: devotată și sinceră, capabilă să câștige încrederea oricui.
Femeia: ispita pe două picioare, rafinată și misterioasă.
E greu să fii femeie; e greu să treci prin nenumărate dezamăgiri, e greu să te ridici de una singură și să-ți privești reflexia în oglindă după ce ai plâns și ți s-a întins rimelul.
Frumoasă și inteligentă, corectă și în căutarea perfectului. Pe scurt, femeie.

marți, 5 martie 2013

Visul meu

Ei bine, a venit şi Blog Power cu numărul 59 pe tricou şi pot spune că tema propusă de Mirona Mitache e cea mai potrivită mie de până acum.
Ea sună cam aşa: Fotografiile- realitate sau imaginaţie?
- Cât suflet există într-o fotografie?
- Poate o fotografie să redea mai mult decât vede ochiul?
- Este mesajul unei fotografii acelaşi pentru orice privitor?
Au mai scris: Bianca Badea, Liviu Bimbea, SimonaR, Lotus, Belgianca

Să încep cu începutul: am început să "dau târcoale" aparatelor de fotografiat acum vreo 6-7 anişori, când eram destul de mare încât să ştiu să-i cer mamei ce era mai scump pe atunci. Bineînţeles că ceva foarte scump nu se poate, dar am primit un an mai târziu aparatul mult dorit şi pe deasupra şi DSLR: un Nikon.
Am fost foarte entuziasmată şi de îndată am inceput să fotografiez tot ce prindeam: de la oameni la animale, de la flori la insecte. Eram fascinată de această lume şi îmi doream să o explorez din ce în ce mai mult.
În vara lui 2011 am mers pentru prima oară în tabăra de fotografie. Acolo mi-am făcut mulţi prieteni, dar ce e şi mai important am luat-o de la 0 cu fotografia: de la componentele aparatului de fotografiat, până la cele mai sofisticate fotografii pe care acesta le poate reda. Atunci am descoperit că nu e atât de simplu să apeşi un buton, că "roata ruşinii", cum o numeşte un mare fotograf din ţară - care mi-a fost şi profesor - nu trebuie să stea niciodată pe AUTO pentru că atunci laşi aparatul să gândească şi nu îţi pui tu mintea la contribuţie şi pe lângă asta am descoperit multe alte lucruri interesante. Am continuat cu fotografia până în ziua de astăzi şi am avut fotografii la multe expoziţii organizate de liceul meu. Fotografiile mi-au fost admirate, criticate sau chiar luate ca exemplu de către alţii care abia au păşit pe drumul acesta numit fotografie.
Acum să răspund şi la întrebările puse de Mirona. Cât suflet există într-o fotografie? Nici nu cred că pot într-un singur articol să folosesc destule cuvinte pentru a descrie cât suflet este pus într-o fotografie. Aici totul ţine şi de fotograf, dar şi de subiect şi de privitor. Să spunem că eu fac una, două, trei fotografii. În prima am o bătrânică simpatică împreună cu nepoţii ei; în a doua am o banală floare găsită la colţul străzii, iar în a treia am un căţel bolnăvior, această poză fiind făcută şi alb-negru. Mulţi ar spune că cel mai tare i-ar sensibiliza fotografia cu bătrânica şi nepoţii; ei bine, pot să îi contrazic pentru că cel mai tare vor fi sensibilizaţi chiar de ultima fotografie, deoarece combinaţia alb-negru dă un alt aspect unei fotografii, o face să pară mai specială şi aşa şi este.
Dacă poate o fotografie să redea mai mult decât poate ochiul? Bineînţeles. Şi aici nu mă refer doar la faptul că obiectivul aparatului e nu ştiu cum şi fotografia e făcută mai bine decât e văzut peisajul să zicem cu ochiul liber. Aici este vorba de viziunea fiecărui om. Fiecare fotografie spune o poveste, şi foarte multe dintre ele lasă privitorul să îşi formeze şi să spună povestea. Acesta este motivul pentru care -în opinia mea- fotografia redă mai mult decât poate ochiul. Şi cred că prin acest răspuns am trecut şi la întrebarea numărul trei. Fiecare om are viziunea lui asupra vieţii, concepţiile şi aspiraţiile lui. Fiecare fotograf este de asemenea diferit pentru că în general fiecare se axează pe o anumită parte a fotografiei: fotografia în natură, fotografia macro, natură moartă şi altele ca acestea. Dacă vei pune doi gemeni în faţa unei fotografii, crede-mă că vor avea două mesaje diferite pe care le-au concluzionat din acea fotografie.
Cam aceasta este viziunea mea asupra fotografiei; aş mai vrea totuşi să fac o remarcă sau mai bine spus să lămuresc o confuzie. Este o diferenţă între fotografie şi poză: poza este făcută de model, când cineva te pune să pozezi într-un anumit fel, iar fotografia este rezultatul încadrării unui cadru şi declanşarea butonului.
Fotografia este o artă care nu poate fi din punctul meu de vedere trecută cu vederea. De ce spun asta? Pentru că o fotografie poate transmite mai multe sentimente decât o simplă floare, o felicitare sau un simplu telefon. O fotografie te lasă pe tine să scrii povestea şi să o împărtăşeşti cu cei din jur.
În final am să las câteva fotografii făcute de mine pentru a fi criticate sau admirate de voi şi pentru a mă completa şi ele în cazul în care eu am uitat să punctez ceva.
Un apus de soare în Turcia. Am încercat să prind soarele între turnurile Moschei Sultan Ahmed (Moscheea Albastră)


Iarna pe Ceahlău.


Mi-e frică de mâine.

Cerul e senin, soarele e pe cer, căldură e afară, dar nu și în suflet.
S-au întâmplat atât de multe în două-trei zile, în câteva ore, încât pot să mă gândesc la ce e mai rău pentru următorul minut.
A revenit dorul pe care îl credeam plecat. Am crezut că s-a dus și că nu mai există, cel puțin nu pentru tine. Mi-e frică; dacă iar îmi dai speranțe, dacă iar îmi lași sufletul să se înalțe fericit spre cer, crezi că o să-mi fie bine? Crezi că lăsându-mă în pace, pe partea cealaltă, crezi că mi-ar fi bine?
Te-am iubit. Te iubesc și probabil încă o s-o mai fac mult timp. Pentru tine duc în suflet o iubire necondiționată.
Te-am pierdut de câteva ori, dar de fiecare dată te-ai întors și ți-ai cerut scuze, spunând că ne este mai bine la amândoi împreună... Of, câte probleme îți poate cauza amorul.
- Ce e amorul?
- Amorul? Un lung prilej pentru durere.
Mi-e frică de mâine; mi-e frică să nu te pierd din nou.



Calipso.

sâmbătă, 2 martie 2013

Doar 2 ore

Nu am apucat ieri să vă urez o primăvară frumoasă. Am avut alte idei în cap şi le-am lăsat pe ele să prindă viaţă.
Vă doresc acum o primăvară frumoasă, plină de iubire şi bucurii, chiar dacă pe undeva prin ţară, ca şi la Piatra- Neamţ, încă ninge.
Sunt emoţionată pentru că în două ore este ziua mea. Aştept momentul acesta de câteva săptămâni şi am reuşit să scot din sărite mulţi oameni, spunând o săptămână întreagă: Duminică este ziua mea!!!!!!!
Fac doar 16 anişori, dar pentru mine sunt destul de importanţi. Nu ştiu exact de ce sunt atât de entuziasmată, dar abia aştept să spun că am 16 ani şi nu 15. Ultimul an a decurs excelent şi nu pot da vina decât pe nişte persoane minunate care mi-au săpat adânc în suflet şi s-au stabilit acolo, şi pe voi. Voi mi-aţi făcut fiecare zi mai frumoasă.
Acum mă reîntorc la numărat. Pot spune că numărătoarea inversă a început.
Să ne citim cu bine!

vineri, 1 martie 2013

Tăcere

Teatrul e pustiu acum. Actorii şi-au strâns recuzita şi au plecat acasă. Încă se mai aude ecoul paşilor lui M. şi mă înspăimântă. 
Cine e M? Mulţi ar spune că un nimeni. Poate pentru ei; dar pentru mine e persoana care m-a învăţat ce este viaţa. Era un om cu o poftă de viaţă exagerată, un om dedicat teatrului. Nu ieşea în evidenţă cu nimic faţă de tine, de mine, de alţii. Dar el avea acel ceva care te făcea să vrei să fii ca el. Avea acel ceva care nu te lăsa să stai locului; îţi dădea din energia lui, chiar dacă asta îl epuiza.
Doar că M. nu mai există; cel puţin nu aici. A urcat în ceruri pentru că mereu şi-a dorit să fie un înger. Toate rolurile lui la teatru erau interpretate cu suflet. 
M. a avut mereu o altă viziune asupra lumii. Dacă tu îi spuneai că Dumnezeu nu există, te chema la un ceai şi te făcea să crezi în el, nu doar în existenţa lui. A fost mereu un om modest, dar de o bogăţie sufletească extraordinară.

Acum s-a lăsat tăcerea în teatru. Vocea lui încă vibrează lovindu-se de pereţii antifonaţi. Scaunele sunt pustii acum, deşi cândva abia găseai un loc liber. Am rămas doar eu, pe acelaşi rând 7, pe acelaşi scaun prăfuit cu numărul 20. Mereu stăteam acolo şi îi admiram orice cuvânt bine articulat.
Câteodată cobora cele trei trepte care îl despărţeau de spectatori şi oferea trandafiri doamnelor. Mereu se oprea în faţa mea, îmi oferea cel mai îmbobocit trandafir şi îmi săruta podul palmei.
Nu am vorbit niciodată cu el după spectacole; niciodată nu am ieşit la o cafea şi nici nu am făcut schimb de numere de telefon. Dar a fost ceva între noi: el mă vedea mereu la spectacolele lui, la locul meu, zâmbind şi aplaudând. Eu mă bucuram de frumuseţea lui şi de gesturile tandre pe care mi le oferea doar mie. Poate toate femeile din sală primeau un trandafir de la el, dar doar palma mea era sarutată tandru.

M-am ridicat pentru ultima oară de pe scaun în acea sală şi mi-am dat seama că el era acolo; îi simţeam prezenţa vibrând pe marginea scenei. 
Am zâmbit, mi-am lăsat capul în jos în semn de respect şi l-am aplaudat pentru ultima oară. Apoi doar paşii mei grăbiţi se mai auzeau în sala pustie.
Si tăcere s-a aşternut peste teatru.


Calipso

:]