If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

luni, 11 februarie 2013

Doi ochi albastri


Când l-am văzut am ştiut că visam. Era atât de ireal de parcă aveam în faţă un înger.
- Cine eşti? l-am întrebat şi m-am apropiat de el de parcă îmi era frică să nu dispară.
Nu mi-a răspuns. Doar mă privea şi înainta spre mine. A ajuns în faţa mea şi a ridicat mâna dreaptă pentru a-mi prinde între degete o şuviţă ieşită din cocul bogat de pe creştet.
Simteam furnicături în tot corpul şi nu erau de la frică; nu-mi era frică, deşi trebuia să-mi fie.
- Nu contează cine sunt, mi-a răspuns într-un final, contează că sunt aici, acum.
S-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte. Buzele lui păreau dulci ca mierea şi nu-mi venea să cred că fiinţa aceasta minunată era în visul meu.
M-am uitat pentru prima oară în ochii lui şi am îngheţat. Erau doi ochi albaştri, de parcă în ei erau sculptaţi fulgi de zăpadă. Am făcut o greşeaşă: când m-am uitat în ochii lui totul a început să dispară încet. El zâmbea trist când s-a îndepărtat.
Am deschis ochii. M-am ridicat din pat şi m-am dus la birou. Aseară desenasem pe o foaie doi ochi… erau albaştri.

3 comentarii:

  1. La doi ochi albastri ma gandesc si eu acum :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Atata timp cat nu suferi, e frumos sa te gandesti la ochii cuiva.

      Ștergere
  2. Iubim suavitatea unui gest, idealul ochilor in care ne adancim.

    RăspundețiȘtergere

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]