If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 28 februarie 2013

Discuții cu Luna.

Nu mai aveam somn. Ea mă privea pe furiș și îmi șoptea vorbe frumoase la ureche. Era singura mea prietenă sinceră, singura care mă asculta și mă lăsa să plâng în tăcere.
În seara aceasta nu se deranja să se ascundă. Strălucea atât de intens încât m-a hipnotizat. Luna, chiar ea, mă chema acum la un pahar de vorbă. Cum o puteam refuza?
M-am așezat mai comod și ea a venit mai aproape. Era atât de mare acum încât mi se făcuse frică.
- Nu te teme, copilă, mi-a șoptit ea când am făcut sfios un pas în spate. Nu-ți fac niciun rău. Ba din contră, sunt aici să te ajut să îți deschizi sufletul.
- Eu... nu pot. Nu pot pentru că nu mai am ce să deschid. Sufletul meu e descompus de mult timp și nu cred că a mai rămas altceva decât o ruină.
- Nu vorbi prostii, mi-a spus încruntându-se. Încetează să te mai minți singură. Dacă nu îi minți pe cei din jurul tău, ți se pare drept să te minți pe tine? Acum spune-mi ce s-a mai întâmplat.
- Lumea nu mai e cum a fost; oamenii pe care îi consideram prieteni mi-au întors spatele chiar atunci când aveam cea mai mare nevoie de ei. Cu timpul din "noi" am ajuns "eu și ei", iar acum "eu, el și ei". Nu mi se pare drept. Orgoliul nu cedează, nu ne lasă să formăm din nou o persoană în loc de două. M-am săturat. Am ajuns la capătul puterilor; am ajuns la capătul tunelului dar afurisita de luminiță pe care toată lumea o găsește nu era acolo și pentru mine. De ce?
- Știu că ți-e greu, știu că te simți trădată, abandonată, mințită. Dar, scumpo, ăsta e centrul tău, înțelegi? Asta e menirea ta: să fii singură, ca prin singurătatea ta să ajungi până la adevăr și astfel să-i faci pe restul fericiți.
- Nu-mi place acest centru.
- Nu fi naivă! Nu trebuie să-ți placă, ci trebuie să-l simți. Și tu l-ai simțit de atâtea ori! Of, copilă, pui prea multe la suflet. Nu se merită; nimeni nu merită. Tu ești specială și așa trebuie să rămâi. Nu încerca să demonstrezi că ești ceva ce nu ești de fapt. O să ai doar de pierdut.
Începea să se îndepărteze. Mi-am privit reflexia din geam și am văzut că plângeam.
- Stai! Unde te duci? Cu mine cum rămâne? În mâinile cui sunt?
- E târziu, copilă. Răspunsurile sunt mai aproape decât crezi. Trebuie doar să știi unde să le cauți. Acum mergi la culcare și pregătește-te pentru o nouă zi, pentru un nou început.
M-a lăsat plângând. Plângeam mocnit și eram nervoasă; mă lăsase în aer doar pentru a găsi singură răspunsurile.
Unde să le găsesc dacă nu știu unde să caut? "Ăsta e centrul tău" mi-a zis, ceea ce însemna că trebuia să îmi urmez menirea.


Calipso.

marți, 26 februarie 2013

Când cuvintele tac...

Când cuvintele tac începi să visezi. Imaginaţia ta crează lucruri minunate care îţi pot face ziua mai frumosă. Mintea ta crează gânduri sau revizualizează amintiri frumoase care te aduc din nou aproape de oamenii dragi ţie.

Când cuvintele tac îţi asculţi bătăile inimii. Pleci urechea la ritmul alert şi laşi muzica inimii să-ţi inunde urechile.
Când cuvintele tac vezi cum prinde viaţă liniştea; vezi cum devine o persoană la fel ca tine, gata să te urmărească doar cu privirea pentru o eternitate.

Visezi, iubeşti, plângi dar nu doar prin cuvinte. Visul nu se exprimă; visul e o creaţie uluitoare a minţii. Iubirea nu se spune, ci se simte. Cuvintele nu pot fi echivalente cu trăirile, cu simţirile, deşi mulţi oameni ajung să aibă impresia asta.

 Dar lacrimile? Tristeţea? Să fie oare singurele chei care duc la cuvinte, la comunicare? Oamenii plâng pentru că simt nevoia. Alţii stau şi îi ascultă sau le oferă un umăr pe care să plângă.
 Vezi? Când cuvintele tac sentimentele vorbesc. E o legătură strânsă.
Tu ce faci când cuvintele tac?
Când cuvintele tac eu continui să iubesc.

luni, 25 februarie 2013

Fragil: Gândul

Acest articol este scris pentru Blog Power 58 iar tema propusă de noul lider de opinie, domnul Liviu Bimbea este
 Gândul:
- Mesaj telepatic sau creaţie proprie?
- Mijloc de comunicare sau doar mijloc de creaţie individuală?
- Poate fi transformat gândul în purtător de energii informaţionale?
Alte articole scrise: Gânduri; Gândiria- Tărâmul fluturilor; Despre gand; Mintea ca proiector de cinema; Cu gandul la plimbare.

Când eram mică, mai mică decât sunt acum, îmi doream să treacă mai repede timpul ca să devin om mare. Cred că toţi copiii visează să evadeze din sânul familiei, deşi odată cu trecerea timpului gândul că vor fi departe de familie îi sperie.
De asemenea, când eram mică îmi doream să pot citi gândurile oamenilor; mi se părea un lucru fascinant găsit prin desenele animate. Mii de întrebări răsăreau în capul meu, lucru care le dădea bătăi de cap părinţilor mei. Am fost un copil mai ciudăţel, atras de tot ce ţine de paranormal. Pot spune că încă sunt atrasă de lucrurile ciudate, dar ştiu că majoritatea rămân doar mituri sau nu există chiar deloc.
Dacă am putea comunica prin telepatie exact cum vorbim la telefon...ei bine, cred că aş fi prima persoană din Univers care ar vrea să vadă "semnalul" dintre minţile a doi oameni. Ar fi mult mai uşor, zic eu, şi de asemenea nu ar mai fi cozi pe la magazinele de telefonie mobilă la sfârşitul lunii când oamenii îşi plătesc abonamentele.
Pentru mine gândul a fost mereu o alinare. A fost acea părticică din mine la fel de fragilă ca şi inima. Am avut mereu grijă să îmi protejez gândurile de cei din jur care încearcă din răsputeri să citească mintea oricui privind acea persoană direct în ochi. Mi se pare o încălcare a intimităţii unei persoane şi sper ca niciodată să nu intre cineva în capul meu şi să citească totul ca pe o carte.
Dacă poate sau nu gândul să fie transformat în purtător de energii informaţionale? Da, cred că se poate, dar de asemenea cred că acest lucru ţine şi de memoria respectivei persoane.
Pentru mine, gândul este o armă: îţi testează îndemânarea, te lasă să creezi, te învaţă care îţi sunt limitele.
Gândul te lasă să depăşeşti limitele; dacă le depăşeşti, e greşit. Dacă nu le depăşeşti, înseamnă că nu eşti om.




sâmbătă, 23 februarie 2013

Iartă-mă

Tu, suflet rătăcit într-un corp hoinar pe pământ, iartă-mă. Iartă-mă pentru ce urmează să fac. Iartă-mă, dar o să-mi pun capăt viselor.

Am visat prea mult in neant. Totul a murit în jurul meu. Totul s-a dus. În cine să mai cred? În mâinile cui să-mi las rămășițele bietului meu suflet? Am tot cârpit și rupt bucăți din el crezând că e bine. Am avut speranțe deșarte și l-am distrus. Oare ce dracu' a fost în capul meu? Spune-mi ce-am greșit, ce nu am făcut bine.

Atâtea întrebări fără răspuns, atâtea răspunsuri fără niciun înțeles. Acum a venit momentul. Iartă-mă căci renunț. Prea multe dureri, prea multe lacrimi pentru nimic. Ochii mei sunt acum secați de lacrimi, deși am nevoie de ele mai mult ca oricând. Mi-e dor să simt căldura lor pe obrajii mei. Mi-e dor să plâng, dar de fericire. Vreau să alung tristețea din viața mea și să o schimb. Să mă schimb.

"Nicăieri" e o destinație căutată. Multe suflete rătăcite pleacă spre nicăieri și găsesc ceea ce caută. Voi pleca și eu. Cred că așa e cel mai bine pentru mine, pentru el, pentru toți.




Plec de nicăieri spre nicăieri.
Iartă-mă.


joi, 21 februarie 2013

Dialog cu un necunoscut

- Ce faci pe strada in miez de noapte?
- Nu pot sa dorm. Ma gandesc doar la el.
- Plangi?
- Nu. Am promis ca nu mai plang pentru el.
- Atunci ce e cu lacrimile astea pe obrajii tai?
- Ti-am spus ca nu plang! Mi-e frig. Imi curg ochii.
- Nu stii sa minti...
- Taci! Asta imi spunea si el. Ma doare cand cineva foloseste cuvintele lui.
- Sterge-ti lacrimile. 
- De ce? Ce-ti pasa tie daca plang sau nu?
- Imi pasa. Pentru ca eu cred in tine. Si nu merita sa suferi pentru un baiat. Lasa-l pe el sa sufere pentru tine...
- Nu intelegi. Nu pot sa-l vad suferind si in acelasi timp nu mai vreau sa sufar nici eu. Nu poate suferi altcineva pentru noi?
- Ar fi prea usor pentru noi, nu? Dar asta e viata. Iti place sau nu, fiecare trebuie sa suporte consecintele. Cum dupa ploaie apare curcubeul asa si dupa lacrimi vine zambetul.
- Dar eu nu pot...nu mai pot zambi! Nu dupa ce s-au intamplat atatea.
- Trezeste-te la realitate si aminteste-ti sa visezi. Tine minte asta.
- Cine esti tu?

Nu mi-a raspuns.
L-am privit plecand. Nu stiam cine e, de unde vine si unde vrea sa ajunga. Stiam doar ca acest necunoscut mi-a redat speranta.



duminică, 17 februarie 2013

Aş vrea...

Aş vrea să uit de mine. Nu mi-am mai dorit niciodată asta pentru că niciodată nu a contat ceva mai mult ca mine. 
Aş vrea să fac parte din viaţa ta fără să simţi asta. Aş vrea să fiu îngerul tău păzitor şi să mă sacrific pentru tine de fiecare dată când va fi nevoie.
Îmi doresc să rămân veşnic alături de tine; veşnicia e o dulce iluzie, ştiu, dar fără vise nu poţi spera la această iluzie. 
Dragule, nu mă înţelegi. Nici nu îţi cer asta. Mintea mea nu acceptă să fie înţeleasă undeva înafara corpului meu. De aceea eu te rog să mă asculţi doar.
Mai am o ultimă dorinţă. Cine ştie ce îmi rezervă viitorul mâine...poate nu mai sunt. Mai lasă-mă să stau câteva minute ghemuită la pieptul tău. Mai oferă-mi puţin răgaz până la momentul despărţirii.

Aş vrea să fiu un fulg de nea: să cad lin din cer şi să mă topesc pe buzele tale calde. 
Aş vrea să fiu o rază de soare care să pătrundă în fiecare dimineaţă în camera ta şi să te privească zâmbind în somn.
Aş vrea să fiu luna, să-ţi pot veghea de sus somnul liniştit şi să te mângâi cu iubire.
Aş vrea atâtea lucruri mărunte, dar timpul nu-mi permite să mai cer nimic.
Aş vrea...să te mai văd o dată.


sâmbătă, 16 februarie 2013

Adio

Cred că trebuie să ne alegem sfârşitul. Am tot stat şi m-am gândit și efectiv nu mai pot să cârpesc bucăți din sufletul meu doar ca să ne fie bine la amândoi.
E timpul ca unul din noi să pună piciorul în prag și să facă ceva. Sacrificii fără lacrimi nu există. Sacrificiile unuia pentru doi nu înseamnă nimic. Dacă eu pot să mă sacrific, de ce să nu o faci și tu?
Iubitule, nu e o minciună; e realitatea. Ți-am spus de atâtea ori că realitatea e imperfectă, dar tu ai ales să nu mă crezi și să asculți doar ce-ți spune inima.
Nu merge așa. Eu te iubeam. Încă te iubesc. Dar nu vreau să mă sacrific doar eu. Nu merită...
Iartă-mă ca să poți fi iertat.
Adio.

joi, 14 februarie 2013

Visator

Mergea pe stradă de unul singur. Se lăsa bătut de picăturile din cer. În jurul lui se vedea ici colo câte o umbrelă rătăcită ce se grăbea să ajungă spre casă la adăpost. Doar el nu se grăbea.

Visa. Stătea şi se gândea la tot ce s-a întâmplat doar din vina lui, la ochii ei verzi şi la părul ei castaniu. Era fata cu ochii de jad; aşa o ştiau toţi prietenii lui. Se lăuda că are parte de o prinţesă cu suflet mare. Împreună împărţeau o iubire nemărginită şi erau cei mai fericiţi împreună. Până astăzi când el şi-a dat seama că nu o merită şi au sfâşiat orice legătură.
În acel moment ploaia începuse şi afară dar şi pe obrajii ei de porţelan. Rimelul îi desena acum în jos pe faţă linii drepte de supărare. Îi era frică de acest moment şi spera să nu se întâmple niciodată; dar se întâmplase.

S-a aşezat în drumul lui spre casă pe o bancă udă. Nu-i păsa că ploua torenţial; el trebuia să mediteze la greşelile făcute. Se gândea că mereu fusese un visător. Îşi amintea acum fiecare moment petrecut cu ea, fiecare atingere, fiecare sărut... Mereu trăise din amintiri şi vise. Mereu visa ce avea de gând să facă în loc să gândească pe moment. Asta era el, un visător.

Un visător pierdut. Un visător care pleacă din nicăieri spre nicăieri.

Acum era un visător trist şi singur. Şi-a înălţat ochii spre cer şi a rostit în şoaptă:
 Ştiu că sunt sortit să trăiesc - şi să mor - singur.

miercuri, 13 februarie 2013

Să nu mori azi

Credeam că o să dureze ceva mai mult, dar se pare că fiecare vis frumos trebuie să se sfârșească mai devreme sau mai târziu.
- O să fii bine? m-ai întrebat după ce ți-ai cerut scuze că e vina ta că s-a sfârșit așa.
- Sper, ți-am răspuns sec și fără vlagă.
- Sper să mă înțelegi...
Nu. Nu e nimic de înțeles. Și dacă unul din noi are de înțeles ceva, să fii tu acela care trebuie să înțeleagă ce e iubirea și să o accepte.
A fost totul scurt pentru mine. Of, dar știi ce doare? Faptul că nu...doare. Faptul că n-am nimic. Sunt într-un fel fericită că s-a terminat azi și nu ai mai prelungit minciuna asta. Sunt fericită că mi-ai spus că e vina ta că nu simți nimic, la fel cum n-ai simțit în nicio altă relație.


Suflete, te rog, mai rezistă puțin. Începe să bată ploaia la geam, mă cheamă afară să sufăr cu ea.
Suflete, te rog să nu mori azi. Mai poți amâna puțin clipa, mai poți trage cu dinții de încă o speranță.
Suflete, te rog, rămâi cu mine. Mi-e frică. Nu mai vreau să plâng, să sufăr... Nu vreau să mor de dor. Nu azi.
O să fiu bine. Promit...
Dar... Nu azi...

Adevarata fata a vietii

Decanu propune pentru Blog Power 57 urmatoarea tema:
Comunitatile:
- Cat de importanta este apartenenta unei persoane la o comunitate?
- Tu din ce comunitati faci parte?

Mi se pare o tema interesanta si in acelasi timp greu de abordat? De ce spun asta? Sa vedem. Cat as sta si m-as gandi de ce sunt in grupul x sau y, de ce stau cu z si alte chestii de genul? Probabil 10 secunde cat creierul meu si-ar gasi o idee cu care sa-si ocupe timpul. 
Am stat si m-am gandit zilele astea, de luni incoace: o comunitate e importanta pentru ca, pentru unii, poate fi singura familie de care au parte. Da, chiar asa; ai stat vreodata si te-ai gandit ca poate, prietenul tau cel mai bun nu mai are parinti? Poate chiar o casa? In ziua de azi vedem tot mai multe "exemplare" de "buna crestere".
- Vai, fata, tu ai vazut cum e imbracata taranca aia?
- Da, fata, parca nu a auzit de moda in viata ei. Oare n-a vazut ultimul catalog de la Zara? 
- Oricum, fata, nu e de noi. Se vede clar ca nu are bani.
De ce in ziua de azi totul se cumpara cu bani? De la tigari la droguri, de la ceai la vodka, de la masini la femei, de la bijuterii la prieteni. Asta e acum viata multora.
Intr-o comunitate nu cred ca ar trebui sa existe decat o regula: Toata lumea e egala. Nu conteaza venitul nimanui, nu conteaza ce 'toale' dintr-un magazin renumit poarta, conteaza sa-ti fie prieten.
Sincer eu nu cred ca fac parte din nicio comunitate. Oamenii din anturajul meu sunt destul de putini pentru ca am avut grija sa selectez oameni de incredere si oameni care mereu ma vor sustine si vor fi alaturi de mine. 
In general increderea cea mai mare o am in persoanele mai mari ca mine. Inca nu mi-am dat seama de ce, dar ma simt mai protejata in preajma celor mai mari. Nu ma intelege gresit, inca ma cert cu ai mei pe tema asta pentru ca imi spun ca ei vor pleca la facultate si nu vor mai avea grija unei pustoaice ca mine. Dar nu va fi asa.
Cred ca asta e adevarata fata a vietii. Pare roz si cu buline, dar e complet gri si plina de oameni falsi. Comunitatile nu fac intotdeauna doar lucruri bune.
Comunitatile mai si strica oameni.

luni, 11 februarie 2013

Doi ochi albastri


Când l-am văzut am ştiut că visam. Era atât de ireal de parcă aveam în faţă un înger.
- Cine eşti? l-am întrebat şi m-am apropiat de el de parcă îmi era frică să nu dispară.
Nu mi-a răspuns. Doar mă privea şi înainta spre mine. A ajuns în faţa mea şi a ridicat mâna dreaptă pentru a-mi prinde între degete o şuviţă ieşită din cocul bogat de pe creştet.
Simteam furnicături în tot corpul şi nu erau de la frică; nu-mi era frică, deşi trebuia să-mi fie.
- Nu contează cine sunt, mi-a răspuns într-un final, contează că sunt aici, acum.
S-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte. Buzele lui păreau dulci ca mierea şi nu-mi venea să cred că fiinţa aceasta minunată era în visul meu.
M-am uitat pentru prima oară în ochii lui şi am îngheţat. Erau doi ochi albaştri, de parcă în ei erau sculptaţi fulgi de zăpadă. Am făcut o greşeaşă: când m-am uitat în ochii lui totul a început să dispară încet. El zâmbea trist când s-a îndepărtat.
Am deschis ochii. M-am ridicat din pat şi m-am dus la birou. Aseară desenasem pe o foaie doi ochi… erau albaştri.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Proces

Cobor din taxi şi văd în faţa mea tribunalul. Pe scările masive văd coborând şi urcând grăbiţi tot felul de oameni importanţi, de la deputaţi la avocaţi, procurori şi judecători. Oamenii simpli nu lipsesc nici ei. Era o zi importantă, deşi una tristă. Era procesul în care eu trebuia să depun mărturie pentru prietena mea, cartea.
Am aşteptat pe holul lung în linişte. Avocata apărării, o doamnă mică de statură era agitată şi se plimba încolo şi încoace. Am încercat să o liniştesc, dar în zadar.
Un gardian serios a venit şi ne-a condus în sala imensă de judecată. Undeva sus, pe un piedestal înalt, trona biroul judecătorului, un om masiv şi cu o privire ucigătoare. Juriul era în stânga, privind per ansamblu cu aceeaşi privire fulgerătoare. N-a durat mult şi am fost chemată la bară.
- Juri să spui adevărul şi numai adevărul în faţa onoratei instanţe? mi s-a adresat acelaşi gardian.
- Da, jur.
Şi acesta a fost tot jurământul. Avocata acuzări m-a privit piezij şi mi-a adresat prima întrebare:
- Citeşti?
- Da, doamnă. Deşi în ziua de astăzi tehnologia este pe primul plan, eu nu am ajuns încă la stadiul de citit virtual decât în cazul blog-urilor. Îmi place sentimentul care mă cuprinde când sunt într-o librărie, la rubrica beletristică, şi răsfoiesc fiecare carte în parte. Îmi place mirosul de 'nou', de 'abia tipărit' pe care cartea mi-l oferă. Îmi place să stau întinsă pe pat cu picioarele pe pereţi, cu un ceai bun pe noptieră şi cu o carte in braţe.
A fost surprinsă să audă discursul meu. Dar nu a lăsat asta să se vadă prea mult timp şi a trecut la urmatoarea întrebare:
- Mai e cartea la modă?
- Doamnă avocat, de ce nu ar fi?
- Onorată instantă, a raspuns clar enervată, obiectez! Nu are voie să mi se adreseze cu o întrebare.
- Se respinge, a răspuns pe un ton plictisit judecătorul.
- Doamnă avocat, am continuat eu pe un ton cât de cât politicos, pentru mine cartea înseamnă un centru al Universului. E adevărat că nu mi-a plăcut de mică să citesc, dar acum, când văd câte cărţi bune apar zi de zi, când văd cât de multe cărţi sunt făcute scenarii de film, îmi creşte inima în piept de parcă eu aş fi autorul cărţii. Pe partea cealaltă mă întristez. Văd generaţiile din urmă cum trag de nepoţi, de strănepoţi, poate chiar şi de copii să mai pună mâna pe o carte. Nu mi se pare o ruşine ca cineva să ţină în mână o carte.
- Ai lăsa cartea pentru calculator?
- Doamnă avocat, aşa cum am menţionat, deşi tehnologia e la un nivel avansat eu tot pun mâna pe o carte. Dacă Era Digitală va câştiga lupta, cărţile vor rămâne uitate pe rafturile prăfuite ale librăriilor sau bibliotecilor. Eu voi trece mereu să şterg praful de pe ele şi să mă uit la copertă.
- Nu mai am întrebări, a răspuns sec avocata.
- În cazul acesta, a spus judecătorul parcă trezit din transă, şedinta se suspendă până mâine dimineaţă la ora 9:35.
Acestea fiind spuse nu s-a mai auzit decât bătaia ciocănelului în masă. Lumea a început să se ridice şi eu am părăsit în sfârşit bara. Mă simţeam epuizată dar învingătoare. Ştiam că acest proces va fi câştigat de carte. Simţeam asta.

Articol scris pentru Blog Power 56 cu tema propusă de Dan Niculescu:
Cartea, faţă în faţă cu viitorul:
- Mai este astăzi cartea la modă?
- Obişnuieşti să citeşti regulat sau preferi să îţi iei informaţia de pe internet?
- Va dispărea oare cartea, în forma pe care o ştim azi, pierzând lupta cu lumea digitală?


vineri, 8 februarie 2013

Inima nu respecta reguli

Inima...
de-ai sti cat ma ranesti cateodata...
de-ai sti... cat ma chinui sa rezist tentatiei...
cat ma chinui sa dau piept cu provocarile tale...
Inima, de ce faci asta? De ce nu ma lasi sa iubesc in liniste? De ce il starnesti pe el desi am terminat-o? 
Te-ai gandit vreodata cat ma doare? Te-ai gandit vreodata ca doare, mai ales dupa ce mi-a spus ca pana si prietenia dintre noi s-a terminat? 
De ce ma faci sa ma gandesc la trecut? De ce nu-mi dai liniste si nu ma lasi sa fiu fericita?
Stii...niciodata nu m-am simtit mai bine decat acum. Am gasit in sfarsit perechea sufletului meu; dar stii deja asta.
De ce nu te opresti din cautari desarte printre amintiri?
De ce rascolesti trecutul si deschizi fiecare sertar prafuit cu arhiva sufletului meu?
De ce lasi amintirile sa ma copleseasca?
De ce nu respecti regulile? De ce iti place sa te joci cu mine si sa incalci tot ce iti spun?


Oh, inima...

marți, 5 februarie 2013

Sa planga altii pentru mine

Puterile mi s-au epuizat. Am ajuns la limita limitelor si ultimul gram de rabdare s-a dus. M-am saturat de bagaciosi, m-am saturat de parinti absurzi, m-am saturat de viata, m-am saturat sa plang.
Am plans destul. Dar gata; de astazi cortina cade peste mine. De astazi piesa asta de teatru nu se mai ruleaza pentru ca spectacolul a fost anulat.
Daca e sa plang, sa plang de fericire. Sa plang pentru persoana care mi-a impotmolit sufletul in iubire, sa plang pentru fiecare sarut dulce pe care il primesc. Daca e sa plang, sa plang pentru ei, putinii prieteni adevarati care mi-au mai ramas in preajma. Stii, nu exista prieteni buni; exista doar prieteni. Un prieten bun mereu de va dezamagi la final. Un prieten va fi alaturi de tine ori de cate ori va putea.
Gata. De astazi actorii isi strang decorul, recuzita, pentru ca scena nu o sa mai ruleze niciodata.
Lacrimi? Ce sunt lacrimile? Sunt bucati din sufletul meu, bucati pe care nu mai trebuie sa le pierd.
Sa planga altii pentru mine. Eu am plans destul pentru cine nu merita. Am varsat prea multe lacrimi si sufletul meu a fost mult timp descompus. Dar s-au dus vremurile alea.


Fata cu ochii de jad.


vineri, 1 februarie 2013

Better Than I Know Myself

Daca as fi cineva din exterior, nu stiu exact cum m-as putea descrie. Sunt destul de dificila si in acelasi timp diferita. Bine, toti suntem unici prin ceva, nu? Dar in cazul meu, intotdeauna raman socata cand vad ce decizii stupide, sau nu, pot lua.
Cum imi petrec eu timpul liber? E simplu: cu mine. Imi plac acele momente in care sunt singura, ma contrazic singura si pur si simplu ma cert cu mine. Cateodata simt cum in mine se da acel razboi, acel raport creier-inima pe care nu cred ca il poate trece cineva cu vederea. 
Oare ma cunosc? Intrebarea aceasta sta mereu pe buzele mele sau isi face cu usurinta loc printre gandurile mele.
Hai mai bine sa-ti explic cum gandesc eu: viata e si-asa scurta si cine stie ce obstacole mai apar pe parcurs. De ce ti-ai dormi viata? De ce ti-ai fuma viata? O viata ai si pe aia o dormi, o fumezi, o bei? Viata in sine e o mare de alcool; la tot pasul ne afundam si mai tare in betie, desi suntem constienti ca nirvana ne cuprinde. De ce sa nu fiu impacata cu constiinta mea? De ce sa se dea acest razboi in mine, in loc sa fiu fericita si de acord cu tot ce imi spune inima care intr-un final sa se supuna creierului?
E adevarat ca nu petrec prea mult timp cu mine si imi pare tare rau. Si in aceasta situatie revine marea dilema: Oare ma cunosc? Sau oare exista cineva care sa ma inteleaga si sa ma cunoasca asa cum ar trebui sa ma cunosc eu?
Traiesc pe un teren pe care parca urmeaza sa se tina un razboi: sa castige oare eu cea adevarata, sau eu cea care par sa fiu ceva ce nu sunt de fapt? 
Mai bine decat ma cunosc eu, ma cunoaste propriul suflet care e partas la tot ce fac; mereu si mereu mi-e complice si are de luat o decizie grea: de partea carui eu sa fie?
Sa-mi iau hainele si sa plec? Sa separ egoismul si orgoliul din mine si sa plec pur si simplu? Nu pot. Am defecte ca toata lumea, de asta sunt om, nu? 
Pana la urma eu sunt propriul remediu pentru ceea ce sunt. Eu sunt doctorul inimii mele, doctorul constiintei mele. Eu sunt creatoarea destinului meu, destin pe care cineva de sus a avut rabdarea sa il noteze cu grija.
Sunt cu aadevarat recunoscatoare ca sunt creatoarea vietii mele si ca am posibilitatea sa fac si sa schimb orice.

Eu imi dau putere. Eu imi dau speranta. 
Eu imi ofer alinare.
Eu imi ofer adapost.
Eu ma cunosc.

Articol scris pentru Blog Power 55 cu tema propusa de Mirona Mitache:
"Tu si cu tine:
- Ce relatie ai cu tine insuti?
- Cat timp petreci doar cu tine?
- Cat de predispus esti inspre auto-analiza si auto-dezvoltare?"


:]