If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 25 decembrie 2013

Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragă Moşule,

anul acesta nu am de gând să-i mai ascult. Anul acesta vreau să cred cu adevărat în tine, vreau să cred cu adevărat că exişti şi că vii cu sania trasă de reni şi ne laşi cadourile sub brad. 
Anul acesta nu îţi trimit o scrisoare înainte de decembrie să-ţi spun toate cadourile nenumărate pe care le doresc; bugetul tău infinit nu ar fi de ajuns.
Anul acesta nu m-am uitat plină de entuziasm sub brad, deşi acolo găseam câteva din cadourile de pe lista mea; o să le tai ca să nu ţi le cer şi la anu'. 


Anul acesta cred în tine pentru că mi-ai adus în avans tot ce mi-am dorit toată viaţa: iubire. Ce om şi-ar dori ceva mai bun de atât? Şi mai presus de toate şi ceva material? Nu... Tu, Moşule, mi-ai adus iubirea. Iubirea mă face frumoasă, dar cel mai important, iubirea mă face fericită.
Vezi tu, Moşule, iubirea şi fericirea sunt mână-n mână. Aveam nevoie de asta; nu eram nici fericită şi poate nici iubită. Nu îndeajuns de mult încât să mă bucure şi să simt cu adevărat.
Dragă Moşule, uite ce mi-ai făcut! Mi-ai adus alături cea mai minunată persoană din lume, mi-ai dat şansa să trăiesc în realitate cele mai frumoase vise şi cea mai frumoasă poveste de iubire!
Moşule...mulţumesc!

marți, 24 decembrie 2013

Doi ani de Atitudine Slabă



A venit, în sfârşit, şi ziua aceasta. Au trecut doi ani de când scriu, doi ani de când în fiecare zi scriu a în bara de căutare şi Google mă trimite pe blog. Doi ani de când stau în unele zile ca idioata scriind şi ştergând, scriind din nou, ca într-un final să dau X şi să o iau de la capăt... cândva.


Câteodată îmi vine să îl închid; să-l fac privat şi să scriu doar pentru mine sau pur şi simplu să-l şterg. Sunt momente în care inspiraţia nu ţine cu mine, când mă împinge să dau dracului tot şi să arunc la gunoi tot ce am clădit în aceşti 2 ani. Dar atunci, brusc, îmi amintesc de voi, de toţi cei care mă critică, care mă citesc, de prietenii mei, de viaţa pe care voi o faceţi mai frumoasă.


Doi ani de când scrisul e una cu mine, doi ani de când zâmbesc citindu-vă la rândul meu. Au trecut doi ani de Atitudine Slabă, doi ani de primit întrebarea Dar tu? Tu de ce scrii?. La început scriam pentru mine, nepăsându-mi cine şi cât (mă) citeşte. Cu timpul, lucrul acesta s-a schimbat, iar eu am început să scriu pentru voi.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi aici alături de mine, fie doar cu privirea, fie şi lăsându-mi câteva gânduri curate în comentarii.

Doi ani de Atitudine Slabă pentru voi!


Vizualizări: 40.924
Articole publicate: 447.
Persoane interesate: 98.
Premiul MWB- decembrie 2012.
Autor MWB.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Dialog cu eul.

Unde e, de fapt, acasă?
Acasă e acolo unde inima ta nu se simte singură şi îngheţată, acolo unde tu te simţi protejat şi ferit de toate problemele şi grijile.

Cum ştii că eşti îndrăgostit?
Simţi furnicături în tot corpul care se accentuează în preajma persoanei care sunt motivul naşterii lor. Tânjeşti după acea persoană şi te întristezi şi îţi faci griji când nu ai niciun semn de la ea. Şi eşti cu adevărat îndrăgostit când acea persoană îţi arată de ce nu a mers cu nimeni până atunci.


Şi lacrimile? De ce când iubim plângem?
Plângem din iubire, pentru că sperăm să nu se termine niciodată. Plângem pentru că ne gândim la sfârşit când abia am descoperit începutul. Plângem pentru că ne e frică să iubim şi să fim iubiţi.

De ce vorbeşti cu mine?
Pentru că sunt momente în viaţă când nu mai e nimeni în jur cu care să vorbesc, nimeni care să mă asculte şi să îmi spună că totul va fi bine. Oricât de puternică aş fi, tot vine un moment în care cad şi nu e nimeni lângă mine care să mă ridice. Atunci mă întorc la mine şi începe conversaţia...

Şi când eu nu sunt aici, tu cum eşti?
Supărată. Am senzaţia că până şi propria-mi conştiinţă mă urăşte şi-mi întoarce spatele. Mereu te strig şi te chem să stai şi să vorbeşti cu mine, dar nu eşti mereu aici să-mi răspunzi...şi mă întristez. Nu mi-e bine. Mă cuprinde o senzaţie de abandon profund, şi am senzaţia că viaţa mă aruncă într-un hău întunecat, rece şi pustiu. Şi nu mi-e bine.

” Nu uita că nu mă pot vedea singur, că rolul meu e limitat la a fi cel care se uită în oglindă “. - Jacques Rigaut 


joi, 19 decembrie 2013

Într-o zi...

Într-o zi va apărea în faţa ta o persoană specială, care să reuşească să-ţi dea lumea peste cap, să te facă să o cauţi şi să o cauţi şi să o cauţi...
Într-o zi acea persoană îţi va zâmbi năucitor şi inima îţi va tresări în piept, gata pregătită să sară şi să îmbrăţişeze necunoscutul.
Într-o bună zi acea persoană îţi va spune primul Bună şi tot universul tău se va duce dracu'.
Într-o bună zi acea persoană te va invita la o cafea şi tu vei avea un zâmbet tâmp întins pe faţă, răspunzându-i dând din cap ca ultimul/ultima cretin/ă.
Într-o bună zi îţi va da acea îmbrăţişare care să-i transfere tot parfumul pe pielea ta; o să vrei să-l simţi toată viaţa.
Într-o bună zi vei vedea că fluturii din burta ta sunt mai mulţi şi unii îţi vor fi străini; vei şti atunci că ăia nu-s de la tine. 
Într-o bună zi o să te ţină de mână şi nu se va teme să te arate lumii şi să strige în gura mare că tu eşti dragostea lui/ei.
Într-o bună zi acea persoană te va săruta şi tu o să te topeşti, salvând în minte tiparul acelor buze pe care mereu ţi-ai dorit să le atingi de ale tale.


Într-o zi va apărea acea persoană în viaţa ta care îţi va arăta de ce nu s-a putut până atunci cu altcineva. Atunci vei şti că e iubire.

vineri, 13 decembrie 2013

I close my heart, and I hope to die

Inima mea a fost deschisă pentru prea mult timp. Până acum. În sfârşit am găsit persoana cea mai minunată din lume, persoana care mă înţelege şi îmi inspiră încredere. 
L-aş iubi mereu, pentru tot ceea ce este şi pentru tot ceea ce îmi oferă, fie şi un strop de iubire. L-aş iubi pentru toate stările de bine, pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate mofturile pe care le-ar putea face. L-aş iubi mereu doar pentru că m-a determinat să îmi închid inima în urma lui şi astfel nu mai las pe nimeni să intre acolo. Pe nimeni. Niciodată. A intrat acolo şi nici cu forţa nu l-aş mai putea scoate; e special, e unic, e...el.
L-aş iubi mereu pentru fiecare zâmbet pe care mi-l întinde pe faţă şi pentru fiecare zâmbet pe care mi-l adresează şi care mă face să mă simt un ţânc de 5 anişori. L-aş iubi mereu pentru că e lângă mine mereu, indiferent de situaţie, ţinându-mă de mână la fiecare pas ca să nu cad.

Uşile inimii mele s-au închis după el şi l-am păstrat grijulie înăuntru. Mi-a încălzit inima şi m-a făcut fericită, a avut grijă de mine şi mereu m-am simţit în siguranţă ştiind că doar el e în inima mea.
Acum am tot ce îmi doresc; sunt împlinită şi în sfârşit fericită, datorită lui.
Îl am în inima mea mereu, am închis uşile după el şi am păstrat acolo toată fericirea. 
Aş putea muri acum, fiindcă aş muri fericită, iubită şi iubind.


Te iubesc!

duminică, 8 decembrie 2013

Când eram singură pe pământ...

Când eram singură pe pământ el știa asta. Simțea cumva că mă simt ca dracu' și-mi scria, ori mă suna, ori ceva ca să vorbească cu mine. Mă liniștea. Era singura mea alinare, singura mea speranță, singurul lucru de care mă puteam agăța pentru a rămâne ancorată în prezent, în realitate.
Când eram singură pe pământ vedeam cine îmi erau adevărații prieteni; doi-trei oameni. Și asta era cea mai puternică lovitură, cel mai puternic șut pe care viața mi-l putea da. De fiecare dată când cădeam nu era aproape nimeni care să mă prindă, care să mă ridice și să mă salveze. Eram singură...
Când eram singură pe pământ, singura mea speranță mai erau visele care credeau în mine, subconștientul meu care încă își punea mari speranțe în mine, când nici măcar eu nu îmi mai dădeam nicio speranță. Să vezi că tot ce ai clădit alături de cineva ieri se duce azi dracului... Mă durea și îmi doream să îi șterg pe toți din viața mea.
Când ești singur pe pământ deschizi cu adevărat ochii și vezi ce oameni cu sânge albastru prin vene trăiesc în jurul tău. Nu știi cum i-ai ales, nu știi cum i-ai putut cataloga drept prieteni. Atunci rostești cuvântul încărcat de ură, scuipând venin odată cu el; prieten... Cine o fi fost unul adevărat oare? Abia atunci vine clipa când realizezi că ești în toate facultățile, chiar dacă toată lumea spune că ești nebun de legat, și că poți să trăiești și singur, fără să fii înconjurat de prieteni falși. Te amăgești cu prietenii buni... Nu există prieten bun. Există doar prieten. De fapt...nu mai există.
Când ești singur pe pământ nimeni nu se mai gândește la tine. Până și în tine se dă o luptă, nici măcar tu nu ești de partea ta. Subconștientul nu te iubește, nu te cunoaște, nu te ajută. Ești singur.
O să te iubesc mâine, fiindcă astăzi încă nu te cunosc.

marți, 3 decembrie 2013

O linie subţire...

Și e atât de frumos când ninge... Uite cum fulgii cad și se topesc când ating pământul. Ți se lipedc nările de la atâta frig și ger... Dar e frumos.
Doi îndrăgostiți se plimbă în amurgul lui decembre. Îi urmăresc de la distanță, îi admir, și le zâmbesc fără ca ei să mă vadă. E frumos.
Senzația aceea minunată când ai alături persoana iubită, persoana lângă care simți că vrei să îți trăiești viața, persoara lângă care îți dorești să te trezești dimineața, persoana lângă care ai vrea să mori.
Viață și moarte, zâmbet și lacrimi, dragoste și ură. O linie subțire între fiecare concept, o balanță care se înclină în fiecare secundă, când spre bine când spre rău.
Mă uit din nou spre cei doi. În jurul lor s-a format un cerc luminos, de parcă iubirea i-ar proteja. De fapt, asta se întâmplă când iubești. Te simți protejat, iubit, apărat și...acasă. Acasă e iubirea, acasă e factorul care înclină balanța. E o linie subțire între întuneric și lumină, o linie subțire între certuri și împăcări.

O linie subțire numitar destin, care înclină balanța vieții spre mai bine.

luni, 2 decembrie 2013

De 1 Decembrie eu sunt revoltată.

Bună dimineața :D. Da, acum m-am trezit, dimineață e pentru mine, bună nu prea. Îmi ies ochii din orbite și simt că am stat 24/7 în Bamboo, așa îmi bubuie căpușorul.
M-am întors. N-am fost plecată foarte mult timp, dar chiar mi-a lipsit blog-ul. Peste tot de când m-am întors am citit doar articole cu 1 Decembrie. Decembrie decembrie decembrie... Și Paul Walker. De el chiar îmi pare rău, am aflat când am ajuns în țară...sad. :(
Și totuși, ce e cu atâta 1 Decembrie? Atunci 60% dintre români își amintesc că sunt români și scot de la naftalină steagul, și-l agață în balcon să-l sufle vântul, dar el tot în treburile lui e prins. Sunt foarte puțini cei care cu adevărat trăiesc ziua asta și se bucură de ea, și știu în fiecare zi de țărișoara lor și o apreciază. N-am de gând să mă iau de oamenii ăștia.
Eu nu țin ziua asta. Înafară de Crăciun, Paște, ziua mea, ziua copilului, Sfânta Maria si una două sărbători în plus, în calendarul meu nu se găsește 1 Decembrie, doar din cauza acelor oameni care își amintesc brusc ce sunt.
Eu vreau să îmi iau cetățenia turcească. Ăia oameni uniți, credincioși, devotați, care țin oriunde și oricând steagul agățat, și când îl iau în mână îl pupă de parcă ar fi Coranul, nu o simplă bucată de material.
Facem parada armatei. Pentru ce? Să arătăm că sunt mai mulți oameni prezenți la paradă decât cei din armată? Ne scoatem tancurile de pe vremea lui Caesar. Pentru ce? Să vedem cât de înapoiați suntem? Acum totul e digital, oricine poate să trimită o bombă peste noi apăsând un buton, dar nu, noi avem tancuri ceaușiste.
Ăstia-s oamenii din țara mea. Țara mea e frumoasă. Eu mă mândresc cu ea, spun cu mare drag că sunt din România, dar urăsc majoritatea oamenilor din ea.
De 1Decembrie eu sunt revoltată.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Plec...

N-am mai scris...nu ştiu de ce, dar nu prea mă mai simt în stare. E prea aglomerat tot programul, şcoală, teze, şi simt că nu mai fac faţă.
Plec la Istanbul. Din nou. Mâine. Nu e o vacanţă, deşi mi-aş dori una chiar acum, dar sper să mă relaxez. Vreau să mă descarc de tot şi să-mi încarc bateriile. Vreau să mă întorc cu forţe proaspete şi să scriu. Pur şi simplu deschid pagina şi vreau să mă apuc de scris, dar nu-mi iese nimic din cap. Devine frustant. Am un fel de blocaj, un fel de...nu ştiu ce. Sper să fiu mai bine. Vreau să mă întorc şi să scriu.
Probabil o să-mi pierd cititorii, cu pauzele astea. Asta este; cei care mai vor ceva de la mine, mai vor să le scriu, vor rămâne aici cu mine.
Vă iubesc. Am nevoie de voi.
Mă întorc curând. Vă rog să nu mă părăsiţi...

joi, 21 noiembrie 2013

Eu sunt aici, dar tu nu mă vezi...

Sunt aici din nou. Doar liniștește-te, bine? E imposibil să mă vezi, e imposibil de crezut, dar sentimentele ne leagă și ne ajută să fim mereu împreună, chiar dacă nu fizic. Închide ochii, respiră adânc și zâmbește. Cel mai bine îți stă când zâmbești. Atunci radiezi și până și cel mai serios sau supărat om de pe planetă zâmbește, doar văzându-te pe tine zâmbind.



Eu sunt aici, lângă tine, și nu voi pleca nici dacă mă alungi, nici dacă mă scoți afară în șuturi din inima ta. Așa rănită, sfâșiată cum voi fi, mă voi întoarce și îți voi oferi dragostea mea.

Te iubesc. Și astăzi, și mâine, și pentru toată viața. Eu sunt aici și nimeni nu poate să mă doboare și să mă îndepărteze de tine. Totul e făcut cu un scop, iar eu sunt făcută pentru a rămâne lângă tine și pentru a te iubi necondiționat până la sfârșitul lumii.

duminică, 17 noiembrie 2013

Meu Grande Amor

M-am trezit.
Întreaga lume s-a aprins și sclipește în jurul meu. Ochii mei au întâlnit ochii tăi și cerul s-a rupt în două. Au ieșit sclipiri și a plouat cu praf de stele în jurul nostru. Privesc dincolo de chip și văd un colț de Rai care să mă încălzească atunci când mi-e frig, să mă adoarmă atunci când mi-e somn, să mă asculte când toți îmi întorc spatele, să mă iubească atunci când am nevoie mai puțin.
Poate să ningă, să plouă, să fulgere în inima mea, nimic nu va putea distruge vreodată iubirea care a răsărit în inima mea.


Strânge-mă de mână și spune-mi că totul e bine și că suntem pe drumul cel bun. Împreună. Mereu. Veghează-mi somnul și fă din el locul în care să mă simt în siguranță, lângă tine, la pieptul tău... Prinde-mă de umeri și redă-mi echilibrul când vezi că mi-l pierd; înseamnă că ei au vrut să mă doboare și eu nu mai pot lupta singură. Iubește-mă când merit mai puțin. Atunci am cea mai mare nevoie.
Marea mea dragoste ești tu. Te-am căutat și te-am găsit, te-am iubit, te iubesc și te voi iubi până la moarte.

luni, 11 noiembrie 2013

Străzi pline de oameni singuri.

Și cerul plânge. Burnițează ca dracu' și zici că ninge. Ce-i cu vremea asta? Frig și afară, frig și în suflet...dar căldură. Uite cum sufletul arde mocnit sub stratul de gheață. Uite cum urletul lupului începe să iasă. Și liniște.
Merg pe stradă cu capul plecat. Nimic anormal în jurul meu, și totuși ceva e schimbat. Să fie presiunea asta de-mi aduce un țiuit în urechi? Să fie înăbușeala de afară de vină? Și mă opresc. Mă uit în stânga și-n dreapta, nimic anormal. Mă gândesc ce e la fel în jur, dar schimbat. Să fie cerul mult prea albastru de vină? Sau oamenii grăbiți de galbenul de la semafor? Și liniște.
Mă uit în jur, atâtea fețe diferite! Ridic ochii din pământ și simt burnița ușoară spălându-mi rimelul. Nimeni nu se uită, nimeni nu râde, niciun copil nu se joacă afară. 
Oameni grăbiți și nepăsători, separați de lume prin balonul imaginar din jurul lor. Lumea mea... Lumea mea e aici, cum a lor e toată într-o bulă transparentă...și ei se grăbesc, se grăbesc, se grăbesc...

Străzi pline de oameni singuri. Niciun vis nu îi urmează, nicio speranță nu îi caută, nicio amintire nu le scrie. 
Aici și acum sunt un străin pe o stradă gri. Când lor nu le mai pasă, ție de ce ar trebui să-ți pese?



Mă așez pe una din treptele blocului privind un om al străzii dormind pe o bancă. Ridic capul și simt din nou cum ploaia îmi spală rimelul.
... Nici măcar lui nu-i pasă de tot ce se întâmplă. El era un om fericit pe o stradă singură. Restul erau niște oameni singuri.




Nu e nimeni pe stradă să vadă ce simt acum...

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Cine sunt?

Chiar așa, cine sunt eu? Sunt un simplu om, un simplu muritor ca toți oamenii. Sunt un om cu calități și defecte. Poate balanța e înclinată mai mult spre defecte, sau poate doar eu văd lucrurile așa. Sunt un om care s-ar putea mândri cu câteva shit-uri mai speciale făcute în viață sau un simplu om care își vede de treabă, chiar dacă e mult deasupra altora. Sunt pur și simplu eu.

Sunt un om care a căzut de multe ori, singură sau împinsă de cineva, un om care a mințit, care a trădat, care a făcut rău și s-a hrănit cu răul altora. Sunt un om care a urât și care a primit ură, un om care a suferit și care a pansat răni făcute de cei dragi.
Sunt un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire până când ele s-au dovedit a fi eșecuri și dezamăgiri. Sunt un om care a înteles, într-un târziu, că viața nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit, și că fericirea nu este condiționată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire. 

Sunt un om care a descoperit iubirea adevărată când credea că viața nu are niciun motiv adevărat pentru care să vrei să trăiești. Totul era monoton și plictisitor, în alb și negru, până în ziua în care fluturi au început să tresară în corpul meu. Din acea zi totul s-a schimbat și eu am devenit alt om.
Cine sunt? Sunt un om care a cunoscut și binele și răul, care a ales rațional dar și irațional, un om care, atunci când privește în urmă nu are niciun regret sau vise neîmplinite. Sunt un om care acum nu regretă nimic. Sunt un om care a luat decizii corecte care nu au mers bine, nu un om care a luat decizii greșite. Nu am de ce să regret ceva, pentru că din fiecare pas făcut în viață am avut ceva de învățat.

Chiar așa, cine sunt eu? Sunt un simplu om, un simplu muritor ca toți oamenii.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Prea ca la țară, dar prea buni!

Dacă ai bunici la țară sigur îți amintești de sărbătorile de iarnă și de Paște, când bunica frământa din puteri aluatul pentru cel mai bun și mai pufos cozonac din lume. Cu scorțișoară, nuci sau cu rahat, nimic nu se compara cu marca înregistrată bunica. Bunica nu se complica în butoanele cuptorului cum suntem noi astăzi: punea aluatul împletit în tavă și îl băga în vatra sobei, acolo unde avea să crească și să împrăștie un miros minunat în toată casa. Îmi amintesc și acum că primii doi cozonaci nici nu apucau să se răcească bine că deja erau mâncați de pofticioși. Hmmm, simțeai parcă fiecare ingredient cum îți domină papilele gustative și pur și simplu nu te puteai opri din mâncat!
Îmi era dor de acei cozonaci, așa că am contactat un vechi prieten, MarketOnline.ro și mi-a spus că are pentru mine cuptoare incorporabile care să mă ajute să umplu din nou casa de mirosul de aluat copt în vatră

Zis și făcut! Am găsit ce trebuia și nici nu am stat pe gânduri; l-am luat. Cuptorul perfect era acum pregătit de luptă, iar eu pregătită de lupta dintre unghiile cu gel și aluatul pentru cozonacii pufoși.
Aceeași rețetă, totul fiind bine cântărit sub atenția de maestru în bucătărie a bunicii.
- Cu așa cuptor, faci cozonaci și pentru tot satul nu doar pentru tine! O adevărată plăcere să tot coci! mi-a spus bunica, admirând frumosul cuptor. Dacă aveam și eu pe vremea mea, ajungeam să-mi fac patiserie sau poate chiar brutărie. Să stau toată ziua și să coc, să nu mă scoată nimeni din bucătărie! Dar ce să-i faci, dacă noi n-am avut condiții... Așa că e rândul tău să duci tradiția mai departe și să te înveți să faci și mâncare, mâine-poimâine te măriți!
Ce face un cuptor din oameni! Te pune la treabă că vrei că nu vrei doar pentru că are totul și e lăudat de toți. Acum nu rămâne decât să aștept ca aluatul să se coacă și să vedem dacă prietenul meu incorporabil va trece testul și-mi va reda gustul excelent de cozonaci de la țară, prea buni.


Articol scris pentru Proba cu numărul 16 din SuperBlog 2013.

luni, 4 noiembrie 2013

Cum s-o dai să fie bine

Nu cred că mai țin minte când mi-a apărut primul coș. Pentru mine și bubițele de la vărsatul de vânt erau coșuri, atâta timp cât erau urâte și erau pe mine; vroiam să plece și să mă lase în pace.
Ce sunt alea coșuri pentru mine? Punctele alea nenorocite, majoritatea ieșite pe sub piele, pe frunte; dar nu oriunde pe frunte, ci ori între sprâncene, ori pe marginea frunții, sus. De obicei nu prea am probleme cu coșurile, am un ten curat. Dar și când am...
De foarte multe ori coșurile mi-au stricat ba ziua de naștere, ba...pur și simplu ziua. Ca să nu mă mai lungesc. E foarte drăguț când pleci de acasă cu un tonus perfect, ești plin/ă de viață și când te uiți într-un geam sau într-o oglindă...hop și cornăul după tine.
Produsul Gerovital Plant Stop Acnee de la Farmec este un bun ajutor cțnd vine vorba de acnee. Mulțumesc celui care a inventat toate soluțiile acestea care te ajută să scapi de acnee și coșuri. La noi, la fete, e mult mai ușor. Dacă e un coș mititel, și totuși vizibil, pac întindem fond de ten pe față și gata treaba! Noi o dăm și o întoarcem în așa fel încât să fie bine mereu și să avem un chip frumos.
Coșuri? Oh, cea mai are problemă întâlnită la adolescenți și cel mai mare chin pentru ghinioniști.
Mă consider norocoasă deoarece nu am o problemă majoră cu coșurile și suntem cât de cât într-o relație bună...până când sunt foarte vizibile.
Cum s-o dai să fie bine cu coșurile?!


Articol scris pentru Proba cu numărul 15 din SuperBlog 2013.


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Un fel de bal, un fel de party

Nu știu cât de amuzant e pentru unii, dar pentru mine balurile sunt adevărate motive de amuzament. Mulți oameni devin pentru o seară sardele, stând înghesuiți unul în altul într-un club plin de fum și muzică proastă. Asta e principalul defect la baluri: muzica; după vin și motivele celelalte, mai mult sau mai puțin importante. Oricum, tot plictiseală e.
N-am fost la balul meu în clasa a 9-a. N-aveam de gând să văd cum se fac ”blaturile” pentru Miss și Mister, n-aveam chef să stau toată seara cu portofelul, telefonul și mai știu eu ce în mână. N-aveam chef să se dea nu știu ce rățoi urât la mine, și nici să dansez pe muzică mixată. Nu înțeleg chestia asta cu mixatul. Plus că a venit Ruby la balul nostru -sau la Dragobete?!- și n-aveam chef să o aud cum stinge lumina clasic, mixat, featuring nu știu care, manea, populară, sau ce mai are ea făcut pe o singură melodie. Prea multe variante. Prea ca la țară.
De fapt și de drept n-am fost la niciun bal; lasă, mi-a ajuns banchetul din clasa a 8-a. A fost drăguț, cât de cât. Mă plăcea un coleg, care, fie între noi, nu era nici măcar un pui de don juan și se tot ținea după mine. I-am spus că am prieten, n-aveam bineînțeles, dar am făcut-o spre binele meu, doar ca să scap de trandafirii roz și de invitațiile de ”învățat la biologie împreună”. Bio...iacs. Dar la banchet, cum vine și maică-ta cu taică-tu pentru 10-15 minute să mai schimbe o vorbă cu o mămică, cu un tătic, hop că mămica mea a nimerit lângă mama colegului cu pricina. Ei și să vezi nebuneală mare, că-mi dă mama mesaj, deși era la 30 de metri de mine, la masa părinților: Auzi da' tu i-ai zis băiatului că ai prieten? Că mi-a zis mama lui că l-ai respins. Mi-a căzut fața și mi-au rămas pe schelet plombele. Dacă eu aveam pe bune prieten și nu-i spusesem maică-mii? Dacă intra la bănuieli? Și plus de asta...de ce o interesa pe mama lui dacă am prieten sau nu?! Mă verifica la mama, auzi! Cum aș spune eu la șoală pe un accent moldovenesc: Uiii, și treabî bunî. Și mai era și ziua lui a doua zi și toți colegii mă puneau, mă implorau, mă cum vreți voi să mă duc și să dansez măcar cu bietul băiat, care de altfel era un feroce înnăscut pe ringul de dans. Se dezlănțuia complet. Ghhh.
Nu-mi plac chestiile astea care se fac cu mulți oameni, da' mulți de tot! Iese după cu scandal, bătăi, pahare sparte, luat de prietene, sau ca în cazul meu, încercat să scapi într-un mod decent de un băiet și de mama lui.

Articol scris pentru Proba cu numărul 14 din SuperBlog 2013.
Probă sponsorizată de Reeija.ro

joi, 31 octombrie 2013

Totul într-un hibrid

Pluteşti, nu conduci, asta mi-au spus când mi-au pus cheile de la noul Auris Hibrid. Hmm...un argintiu sexy îmi făcea cu ochiul. Trebuia doar să descui mașina, să mă fac comodă în scaunul din piele neagră. Totul era drăguț: și interiorul și exteriorul. Se îmbinau perfect...Cum să nu-ți dorești o Toyota?!
Am băgat cheia în contact și am învârtit.



Dintr-o dată am fost înconjurată în mașină de un tors discret al motorului silențios și de o muzică în surdină cu un bas perfect vibrând în difuzoare. Eram pregătită pentru test drive și abia așteptam să văd dacă această mașină îmi atinge așteptările. Nu eram cățărață într-un tanc, dar mi se părea că sunt la înălțime. Roțile se învârteau rapid, și totuși legal, pe carosabil și eu simțeam că plutesc. Deci sloganul era adevărat... Am oprit la primul semafor și noul system Hybrid Energy Drive și-a făcut simțită prezența. Era atât de avantajos și totul părea ireal. Îmi plăcea. Era tot ce îmi doream. Avea emisii reduse de CO2 și asta mi se părea perfect, la fel și economia de carburant. De asemenea, în trafic mă mișcam ca o fantomă, scurtând parcă din drum, deși aveam de parcurs aceeași distanță ca în fiecare zi. Eficiență în trafic...bifat!



Am avut o zi perfectă conducând noul Hibrid. Părea că e scos dintr-o poveste fantastică cu mașini, sau dintr-un film SF despre viitorul mașinilor. Era cu adevărat o mașină cu care puteai zbura, cu care nu simțeai gropile din asfalt, o mașină care te încălzea imediat iarna sau te răcorea la minut vara.
Era perfectă din toate punctele de vedere. Am ajuns înapoi la reprezentanța Toyota și am predat cheile:
- Ei, bine, cum a fost? m-a întrebat un domn înalt care mi-a luat cheile.
- Excelent, am simțit că plutesc exact așa cum mi-ați spus. Mâine o să vin să iau mașina! E ceaa ce-mi doresc cu adevărat. Are de toate: siguranță, precizie și eleganță. Am totul într-un Auris Hibrid.


Articol scris pentru Proba cu numărul 13 din SuperBlog 2013.

miercuri, 30 octombrie 2013

Revelion cu Luxury

Mă uitam în oglindă și nu știam dacă sunt destul de elegantă pentru un asemenea eveniment; nu era o oarecare trecere într-un an nou, ci era și o ocazie mai specială: ultima noapte din an o petreceam în sufletul familiei Luxury. I-am cunoscut pe LuxuryGifts.ro, cu puțin timp în urmă. Analizam site-ul și îmi clăteam ochii cu lucrurile frumoase găsite. Măream imagini și analizam fiecare bijuterie în parte, până la cel mai mic detaliu. Nicio greșeală de șlefuire, nimic; totul era perfect.

Toate cadourile de Crăciun le luasem de acolo și mă atașasem oarecum de Luxury. În noaptea aceasta asortam rochia neagră din dantelă cu un colier verde găsit nu de mult pe site. L-am îndrăgit pe loc și nici nu am mai stat să mă gândesc: l-am luat.

Eram emoționată: nu apucasem să vorbesc prea mult cu ei și nu știam cum să mă comport. Ea era o doamnă stilată, plină de viață, elegantă și modestă. El era un domn înalt, reflexia perfectă a ei, la fel de elegant și cu un aer ceva mai înțepat decât al ei.

Le-am zâmbit timid fără să știu cum să reacționez. Ea a venit la mine și m-a îmbrățișat ca pe o prietenă de o viață, iar el mi-a strâs mâna decent și m-a salutat înclinând capul. Erau perfecți împreună și oricine s-ar fi uitat la ei devenea invidios.
M-am așezat la masă lângă ea și a început să îmi povestească cum de mai bine de 20 de ani Luxury aduce zâmbete pe buzele oamenilor prin cadourile de suflet care păstrează amintirile vii și care fac emoțiile să crească.

Luxury pentru mine este un Moș Crăciun zilnic, chiar dacă nu primesc mereu un cadou de la ei. Dar privind toate cadourile minunate mă simt împlinită și fericită, știind că într-o bună zi unul dintre produsele lor minunate va fi al meu.

Acum, stând între membrii familiei Luxury, știam că totul e făcut și oferit cu suflet, cu atenție și cu tot dragul.


Articol scris pentru Proba cu numărul 12 din SuperBlog 2013.

luni, 28 octombrie 2013

Călători nomazi

Ce căutam ieri am găsit azi, dar nu ştiu dacă mâine voi mai avea. Nimic nu e cert în viaţă. Niciodată nu suntem siguri pe care drum trebuie să mergem. Niciodată nu ştim care e de fapt vocaţia noastră. Ne simţim singuri, deşi avem atâtea persoane în jurul nostru...dar nimeni nu ne ajută, nu ne împinge mai departe. Nimic nu ne determină să riscăm, pentru că nimănui nu-i pasă de deciziile noastre. Poate nici măcar nouă. Din această cauză ne dăm bătuţi atât de des, pentru că nu ştim ce e mai bine pentru noi. Ne uităm înapoi întrebându-ne dacă nu cumva am făcut o greşeală, în loc să ne vedem de drum mai departe şi să căutăm urmele lăsate de alţi călători nesiguri, exact ca noi.
Suntem călători care încă nu și-au găsit locul în lume. Căutăm cealaltă jumătate a noastră undeva departe, fără să ne dăm seama că ea e lângă noi, ba chiar în fața noastră. Ne pierdem ușor și ne dăm bătuți și mai ușor. Preferăm să plângem în fața oglinzii și să ne mustrăm conștiința, în loc să uităm totul, să ne uităm înainte și să mergem mai departe.
Găsim iubirea și nu știm să o apreciem. Ne uităm la ea, ne-o dorim, dar nu știm cum să o abordăm, cum să o atragem spre noi, cum să o atingem. Ea nu vine singură niciodată în viață. Are nevoie de un impuls, de ceva care să o țină în viață. Are nevoie de iubire reciprocă, nu de monotonie; pe principiul iubește-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine mâine.
Suntem niște călători care nu au aflat încă ce e aia fericire; nu au dat de ea și nici nu o caută unde trebuie. Călători nomazi, asta suntem. Încercăm să ne găsim locul, dar nicăieri nu e potrivit pentru noi. Niciodată nu putem vedea partea plină a paharului când vine vorba de noi, ci vedem praful așezat pe marginea paharului.
Privim pierduți și plini de orgoliu spre fericirile altora în timp ce fericirea noastră se uită în gol spre noi, dar noi o privim și o ignorăm. Nu e ceva bogat și strălucitor care să ne ia ochii. E o aspirație oarbă.

Regula numărul 4: Nu căuta sclipiri de noroc printre oameni. Caută-l în praful ridicat în urma călătorilor nomazi.

vineri, 25 octombrie 2013

Un Univers primitor

Când am intrat prima oară pe site-ul lor ca să îmi creez contul, m-a cuprins un drăguț sentiment de deja-vu. Mai intrasem aici. Îmi mai făcusem un cont. Mai încercasem odată să pătrund în lumea jocurilor. Era interesant la început, era o lume nouă, și îmi era milă de cei care aveau de jucat cu mine, cu sau contra mea. Chiar dacă aveam momente și momente, câteodată jucam pur și simplu rău. Foarte rău.
M-am apucat de League of Legends în 2012, prin octombrie. Țin minte și acum fețele prietenilor mei: Ești fată! Nu ai ce face într-un joc! Ești fată!! Fetele nu se joacă! Câteodată au o impresie mult prea bună despre ei. Când îmi scriam username-ul și parola am dat cu ochii de Syndra, noul campion apărut în joc. Era drăguță, părea puternică și foarte greu de înțeles. Mi-a dat mari bătăi de cap.
Jocul a evoluat foarte mult din octombrie 2012 până în octombrie 2013. Chiar dacă am făcut o pauză de câteva luni bune de la joc, din cauza unor probleme tehnice, mi-a făcut plăcere să revin în lumea gamerilor. Am stat puțin și pe niște forumuri de gaming să mai văd diverse discuții care să mă ajute să joc mai bine.
Aveam netbook când m-am apucat de LoL și placa video nu mă ajuta aproape deloc. Au fost 5 luni în care am jucat cu mult lag, cu FPS 6, ceea ce de foarte multe ori era în dezavantajul echipei mele. Au fost 5 luni în care căutam pe diverse magazineonline plăci video drăguțe de care să mă rog să mă lase să joc normal un joc. Nu-mi plăcea să pierd, dar până nu-mi schimbam laptop-ul nu puteam să mă mai joc. Mi-am schimbat într-un  final laptop-ul  și mă simțeam învingătoare în timp ce îmi (re)instalam jocul. Acum puteam să joc bine, cu FPS 60, făceam kill-uri și îmi ajutam echipa.
După câteva luni se schimbase aproape totul: iteme noi, campioni noi, titluri noi; dacă nu erai în Gold trebuia să te ambiționezi să ajungi acolo; din Gold în Platinul și din Platinul în Diamond.
Toate se schimbă odată și odată. Poate că într-o bună zi jocurile nu vor mai fi o activitate atât de interesantă, dar sunt puține șanse să se întâmple acest lucru. Mulți tineri din ziua de azi intră în această lume. Cum cresc și ei, așa se modifică și jocul: puțin pe ici, puțin pe colo, puțin la grafică și gata! Încă 5-10,000 de oameni care să se joace.

Pentru mine a fost o experiență minunată și încă este. Nu prea mă pricep la partea tehnică a calculatoarelor când vine vorba de jocuri. Contează să mă țină placa video, să joc bine și să am cât mai multe victorii.


Articol scris pentru Proba cu numărul 10 din SuperBlog 2013.

miercuri, 23 octombrie 2013

Să ne jucăm cu vârsta

Eram mică. Jucam zilnic șotron în fața sau în spatele blocului cu alți copii de vârsta mea, până ce unii de vreo 16-17 ani veneau și ne alungau. Era bine pe atunci; bine, de parcă acum aș avea vreo 180 de ani. Am ajuns și eu la vârsta de aproape 17 ani. Mă uit cu un gust plăcut al amintirilor la copiii din ziua de azi care se mai joacă în fața blocurilor, care mai aleargă prin parc și care urlă unii la alții cât îi țin plămânii. Așa eram și noi...cândva. Atunci aveam și mai mult timp liber, știam să ne punem pe noi pe primul loc în loc să-i lăsăm pe alții să ne preocupe cu problemele lor. Fiecare are amintiri frumoase legate de copilărie, de jocuri, de veselie și distracție, chiar dacă e vorba de distracția anilor '70, '80 sau '90; amintiri legate de Mirabela, Tom și Jerry...cu toții am crescut cu ei.
Acum totul e schimbat: timpul pare mai scurt și mai fugar. Nu mai avem timp de jocuri, ne jucăm cu maturitatea, cu sentimentele oamenilor sau ajungem să la jocurile foamei sau chiar la jocurile morții în unele zone pe glob. Nu e frumos. Nu e corect. Nu ar trebui să ne placă.

Am început să nu mai facem diferențe între griji și nevoi, între plăceri și neplăceri. Le punem pe toate la un loc, în aceeași oală, fără să ne uităm și să sselectăm atent lucrurile de care avem nevoie: lăsăm pe lângă iubire și ura, pe lângă credință și frica, pe lângă răbdare și nervi...Ne jucăm cu noi. 
Timpul trece și odată cu el și noi ne maturizăm din ce în ce mai mult, vedem și în oglindă schimbări și ne preocupă mai mult decât ceea ce ar trebui să vedem în suflet. E un joc. Privim aparențele doar pentru că așa scrie în regulamentul primit la începutul unei relații cu oamenii: bucură-te cu ochii, nu căuta dincolo de aparențe. N-ai să găsești nimic. De fapt acolo o să găsești totul. 
Totul e un joc al vârstei, al trecerii timpului, care ne învață să ne uităm mai întâi spre noi, ca mai târziu să ne întoarcem ochii și spre cei din jurul nostru.


Articol scris pentru proba cu numărul 11 din SuperBlog 2013.


marți, 22 octombrie 2013

Tu n-ai voie să plângi, femeie!

De ce să plângi, frumoaso, atunci când nu mai iese nimic cum vrei?
De ce să lași lacrimi să-ți încălzească pielea fină a obrajilor când el nu e lângă tine să ți le șteargă?
De ce să îți înroșești frumoșii ochi verzi când simți că dorul te cuprinde?
Știu că merită, că ar fi o absurditate să spun că nu se merită, mai ales pentru persoana iubită, dar câteodată lacrimile ne fac mai mult rău deși simțim că ne răcorim pe moment. Tu n-ai voie să plângi, fată scumpă! Când o femeie plânge Doamne Doamne se întristează și el. Nu-l întrista. Arată-i Lui că îi respecți deciziile chiar dacă te doare. Arată-i că poți face față tuturor tristeților și obstacolelor din viață fără lacrimi. Fă-L fericit când veghează asupra creației Lui.

Tu n-ai voie să plângi, femeie! Ridică ochii tăi frumoși spre cer și zâmbește, pentru că ești frumoasă. Arată-le tuturor femeia puternică și răbdătoare din tine, femeia care acceptă tot ce viața îi oferă, cu zâmbetul pe buze. Nu-ți lăsa fruntea încrețită din cauza grijilor. Nu ofta cu ochii pe telefon sperând la un semn bun venind din partea lui. N-o să vină. Totul se întâmplă cu un scop. Ochii care nu se văd se caută și când se găsesc scriu povești de dragoste împreună.

Nu mai plânge, dragă fată! Ridică ochii spre oglindă și vezi femeia frumoasă care s-a născut dintr-o copilă deosebită și zâmbește. Zâmbește spre ceea ce îți arată oglinda pentru că nu mai găsești nicăieri în lume ceea ce vezi. Ești unică! Așa trebuie să fie și lacrimile tale: unici și rare. 

Tu n-ai voie să plângi, dragă femeie!

duminică, 20 octombrie 2013

Să nu mă lași să-mi fie dor...

Uite cât e ceasul...Mai e atât de mult timp până vine și dorul deja pune stăpânire pe mine. Parcă nu mă mai simt în siguranță; parcă sunt prea singură când el nu e aici să mă liniștească și să mă țină în brațe. Mai e atât de mult...
Mă gândesc din nou la toate momentele frumoase petrecute împreună, la toate certurile copilărești și la toate subiectele prostești pe care le abordam. Mă gândesc cum îl mustram când se juca toată ziua, iar el, ca un copil nevinovat, râdea.

Îl așteptam cu sufletul la gură în fiecare seară. Iar când suna telefonul țopăiam ca un copil care a găsit cadourile de Crăciun înainte de vreme în casă și era fericit știind că va primi ce și-a dorit.
Înainte de culcare văd perna singură de lângă mine și mă întristez, sperând totuși că dimineață când voi da cu mâna peste ea să-l găsesc pe el dormind liniștit. Atât de multe dorințe...
Să nu mă lași să-mi fie dor...E o rugăminte. Nu știu cum voi rezista cu atâtea griji pe cap, nu știu cum voi putea să nu mă gândesc mereu la tine.

Te iubesc. Și orice s-ar întâmpla inima mea va rămâne la tine să o protejezi și să o îngrijești cum numai tu știi.

Ștampiluțe

Ștampiluțe...hmm...interesantă idee! Mai ales pentru o persoană egoistă în materie de cărți așa ca mine. Da, sună puțin deplasat, dar eu deja am o ștampilă amuzantă cu care am „murdărit” toate paginile de titlu ale cărților din bibliotecă. E vorba de o siglă pe care deja o are o editură -nu o să-i fac reclamă acum- o ștampilă pe care mi-o doream de mult timp. Raftul Denisei scris simplu, semn că respectiva carte e proprietatea bibliotecii subsemnatei și o pisicuță dormind tolănită pe niște cărți.
Acesta este avantajul unei ștampile din punctul meu de vedere: dacă ești atât de rău ca mine când vine vorba de cărți, apucă-te de pus ștampila pe toate care îți cad în mână și arată-le bine că e cartea ta atunci când o împrumuți. O vrei înapoi nu? Doar așa o poți primi în ziua de azi.
Am vrut la început să-mi fac o ștampilă online dar părea mult prea complicat pentru mine. Un USB cu ștampilă? Și cum rămâne cu ștampila clasică? Cum rămâne cu acel click când lași ștampila neagră pe foaie? E un sunet care te scapă de stres. O ștampilă te definește pentru că o creezi tu așa cum îți dorești, un semn distinctiv față de alte milioane de oameni cu ștampilă.
Povestea ștampiluței Raftul Denisei se încheie aici. Care e povestea ștampiluței tale?

Articol scris pentru Proba cu numărul 9 din SuperBlog 2013.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Cât mă pricep să te iubesc

Dacă o fi puțin sau mult doar tu poți observa. Eu una sunt topită. Te-am găsit printre atât de mulți oameni încât încă nu cred că tu chiar exiști în viața mea.
Atât mă pricep să te iubesc: de la Pământ la Soare, de la Soare la Lună, de la Lună la Pluto, de la Pluto până într-un alt univers. Mă simt împlinită, mă simt fericită și nu mai am nevoie de nimic. Am totul avându-l doar pe el, am totul primind iubirea lui caldă.
Te iubesc. Cuvinte puerile și spuse deja de prea multă lume; dar uite că te iubesc cu sufletul și nu-mi doresc să trec niciodată peste acest sentiment, peste starea asta care vine cu fluturi în burtică.
Atât știu eu să te iubesc: să te răsfăț, să îmi fac griji, să simt și să trăiesc alături de tine.

E o noapte atât de frumoasă...și tot ce îmi doresc e să te țin de mână și te privesc cum intri într-un somn adânc, oftând cu un zâmbet drăgălaș pe buze.
Noapte bună, iubitule...

joi, 17 octombrie 2013

Iubeşte-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine, din nou, mâine

Hmmm...care parfum să fie? Unul dulce plin de pasiune sau unul tare care să-i spună mai multe despre mine? Nu-mi plac dulcegăriile; parfumul trebuie să spună ceva despre mine, nu trebuie să mintă. Aleg acelaşi număr 5, tare, care mă defineşte. Şiragul de perle se vede frumos deasupra decolteului în V al rochiei. Fără machiaj. Machiajul e o mască şi n-am nevoie de o mască pentru a cuceri. Vreau să fiu cât mai naturală şi să-mi arat adevărata faţă.
Când l-am văzut prima oară ştiam că o să fie ceva între noi, dar nu ştiam cât aveam de aşteptat pentru asta. În ochii lui văzusem ceva ce nu mai întâlnisem niciodată. Era acel ceva, acea super-putere pe care orice femeie o vrea într-un bărbat. Era vorba de setea de dragoste; dragoste plină de sentimente, nu un joc de o noapte. Vedeam în ochii lui iubirea pe care o purta pentru mine, dar care era încărcată de orgoliu şi nu putea fi recunoscută. Offff, bărbaţii... M-am îndrăgostit pe loc doar pentru că vedeam cât mă iubeşte. Încerca să nu o arate, dar câteodată nu reuşea. Cu acest lucru parcă se înteţea seducţia.


Nu-mi pregătisem un scenariu cu care să-l seduc. Trebuia să fiu cât mai naturală și să îl fac să zâmbească; să spun glume și să ridic sprânceana la el, știind că el nu poate să o ridice.
N-am încerca să-l cuceresc cu parfumul meu sau folosind vreun mit auzit sau citit. Am încercat să-i intru pe sub piele cu felul meu de a fi, să o iau pas cu pas și să influențez în bine baza relației noastre.

El m-a iubit pentru că i-am demonstrat că pot fi și ceea ce-și dorește el, că sunt și iubita și prietena lui, că îmi fac griji ca o mamă pentru el și îi ofer iubirea unei mame. El era totul petru mine, un al doilea punct G care mă ghida mereu luându-mă de mână și șoptindu-mi că totul va fi bine dacă rămânem împreună. Mă topeam doar ascultându-i cuvintele și privindu-l. Nu mă săturam niciodată să-l simt lângă mine, fără să facem nimic; să stăm pur și simplu și să ne privim fix în ochi, citindu-ne în ei toată iubirea. Era de ajuns să ne ținem de mână și să ne îndrăgostim mai tare unul de celălalt în fiecare zi.
- Iubește-mă azi, iubito, ca să mă îndrăgostesc de tine, din nou, mâine.

Articol scris pentru Proba cu numărul 8 din SuperBlog 2013.

luni, 14 octombrie 2013

Scriind era frumoasă

scriind îşi lăsa toate grijile pe foi pentru a se linişti.
scriind vărsa lacrimi de dorul celor amintiţi de cuvintele ei.
scriind îşi lăsa gropiţele din obraji la vedere.
scriind era frumoasă, şi nu frumoasă doar pe afară. se simţea frumoasă şi cu sufletul în timp ce degetele ei mângâiau delicat stiloul, în timp ce încheietura mâinii ei dansa frumos pe foaie.
scriind se lăsa mângâiată de amintiri şi zâmbea stângace spre ele.
cuvintele aşezate pe hârtie se uitau la ea şi o admirau în timp ce îşi dădea de pe faţă o şuviţă de păr din cocul ei prins în două creioane.
scriind descoperea noi lumi care o ajutau să treacă peste cele lumeşti de care un simplu muritor nu putea trece. scriind avea darul de a lăsa totul deoparte şi de a se dedica în totalitate fiinţei ei şi scrisului; pentru ea era acelaşi lucru.
scrisul devenise pentru ea o necesitate, o hrană a sufletului ei, un pansament pentru o rană.
scriind îi îndemna şi pe alţii să scrie sau măcar să citească ceea ce ea scria.
scriind le dădea voie altora să o critice, să o huiduiască, să îi arunce mizerii peste cuvinte, ca mai apoi alţii -mai puţini- să o îmbrăţişeze şi să îi cicatrizeze rana.
scriind era frumoasă, şi nu frumoasă doar pe afară, pentru că sufletul ei zâmbea în timp ce ochii ei plângeau.

Să mă surzească liniştea...

Când simt că forfotirea oraşului, presiunile şi grijile acumulate încep să mă obosească prea tare, mă gândesc să îmi planific un weekend la munte. Mă gândesc la un loc liniştit, unde să mă odihnesc, unde să respir aer curat şi să-mi încarc bateriile doar admirând peisajul; atunci mă gândesc la un weekend la Straja. Bagajul se face repede: câţivaa prieteni, veselie şi câteva haine potrivite pentru o plimbare la lăsarea serii. Puţine lucruri, nu? De restul se ocupă Vila Alpin care ne oferă toate condiţiile necesare unei nopţi liniştite şi călduroase, încărcată de aerul bogat al munţilor Retezat.

Iubesc muntele. De la munte vin, la munte plec, şi înapoi la munte mă voi întoarce. Sunt înconjurată de munţi şi în fiecare dimineaţă ştiu că masivul Ceahlău veghează către Neamţ. Sunt şi un pui de fotograf şi mi-ar plăcea să fac nişte fotografii prin preajma pensiunii Straja, să imortalizez nişte momente frumoase, şi de ce nu, cu amintirea pensiunii. Oricât de departe m-aş aventura pentru fotografii ştiu că voi găsi păpica tradiţională şi un pat moale pe care să dorm când mă voi întoarce.
Un weekend de vis e la munte. Nu-mi place marea. Mare şi soare putem avea oricând, dar răcoarea muntelui nu ne-o poate da oricine. De asta cei din parea sudului îşi fac concediile la munte, poate chiar pe aici prin zona Moldovei, entuziasmaţi să scape de aerul urban încărcat de stres. Munţii Retezat sunt pe lista preferinţelor mele la fel a munţii Bucegi sau bătrânul meu Ceahlău. Au ceva aparte, ceva care te cheamă să te odihneşti, să respiri şi să asculţi liniştea. Să stai şi să închizi ochii simţind aerul rece intrându-ţi în plămâni şi curăţându-i. Să te simţi nou când deschizi ochii şi plin de viaţă.
Weekendul perfect e la munte, acolo unde îţi apleci urechea la un zgomot, dar nu primeşti decât linişte.
Să mă surzească liniştea în munţii Retezat, vă rog...

Articol scris pentru Proba cu numărul 6 din SuperBlog2013

duminică, 13 octombrie 2013

Să fie Classy!

Se ştie prea bine că femeile au vrut mereu să iasă în evidenţă şi să se deosebească de celelalte femei prin orice: o altă bluză, un alt sacou, o pereche de pantofi cu tocul mai înalt decât perechea de pantofi a prietenei, o geantă nouă, orice. O să folosesc replica fostului ambasador al României la Miami, pe care am avut ocazia să-l cunosc; acesta mi-a spus: Prima oară am văzut la Paris o femeie care să-şi asorteze pantofii cu geanta. Era un lucru superb, care îţi gâdila privirea. Într-adevăr, Parisul este o metropolă a modei -din punctul meu de vedere- dacă o putem numi aşa.
În geanta unei femei găseşti de toate, sau mai bine spus în geanta unei femei nimic nu se pierde, dar nici nu se găseşte. Am auzit de Magazinul Reeija recent, m-am uitat pe site puţin şi chiar mă gândeam să îmi iau o poşetă nouă şi de asemenea mi-a surâs şi husa din piele pentru tabletă. Printre genţile de damă găsite pe site am găsit fix ceea ce îmi trebuia: o geantă mărişoară în care să-mi încapă toate nimicurile posibile sau de ce nu caietele pentru şcoală.

De multe ori m-am gândit să fiu designer de genţi pentru că am avut o slăbiciune pentru poşete, poşetuţe, plicuri şi tot ce ţine de genţi în general. Am o frumoasă colecţie de vreo 30 de genţi de toate culorile, dimensiunile şi din diferite materiale. Am vrut mereu să creez o geantă mare, care să fie classy, dar nu în exces, pentru a putea fi folosită şi de o doamnă cu munca la birou sau de o profesoară şi de o studentă, şi de o femeie trecută de vârsta a doua, dar care e mereu în pas cu moda. De ce geantă mare? Pentru că mereu eu port la mine şi o agendă, evenual şi un penar plin de pixuri care cântăresc mai mult decât geanta în sine. Coco Chanel spune că O femeie cu pantofii potriviţi nu e niciodată urâtă. Dar cum ar fi fost să spună O femeie cu pantofii potriviţi şi cu o geantă asortată nu e niciodată urâtă. ? Din punctul meu de vedere o femeie e stilată dacă are pantofii şi geanta de aceeaşi culoare. Pata de culoare.
De asta avem nevoie de o geantă care să ne definească, care să fie aleasă cu stil şi care să ne scoată în evidenţă într-un fel modest.

Articol scris pentru Proba cu numărul 7 din SuperBlog2013.

vineri, 11 octombrie 2013

Miez de Măseluţă

Când eram mică, la micul dejun, nu mâncam altceva decât brânzică: cu verdeaţă, simplă, sau orice fel de brânzică, dar brânzică să fie! Dacă nu exista aşa ceva în casă erau două posibilităţi: ori plângeam, ori...plângeam.
Odată cu trecerea timpului a trecut şi pofta mea pentru brânzică şi am început să cred în altceva, în alt miez care conţinea lapte: dinţişorii mei de lapte şi Zâna Măseluţă. Pare absurd, pueril sau cum mai vreţi să numiţi asta, dar Zâna Măseluţă a fost mereu dincolo de „miezul de lapte”.  Nu ştiu câţi dintre voi aveţi copii, câţi nu, iar dacă aş avea eu unul cu siguranţă l-aş învăţa să creadă despre Zâna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraş şi toate persoanele „magice” ale copilăriei mele.

Zâna Măseluţă mi-a apărut în vis de fiecare dată când lăsam un dinte de lapte sub pernă. Atunci o vedeam îmbrăcată într-o rochie lungă, cu o baghetă magică în mână şi cu un pergament în cealaltă, pergament pe care nota mereu următorul dinte pe care îl lăsam sub pernă pentru ea. Avea mereu grijă de mine şi îmi lăsa cadouri sub pernă, de la ciocolăţică la bănuţi sau la vitamina C pe care o mâncam ca pe pâine. Era un personaj imaginar cu care am crescut şi care nu ar trebui să lipsească din copilăria nimănui.

Când mă gândesc la Miez de Lapte zâmbesc pentru Zâna Măseluţă şi îi mulţumesc că are grijă de dinţişorii mei de lapte.


Articol scris pentru Proba cu numărul 5 din  SuperBlog 2013.

joi, 10 octombrie 2013

- Nu există tratament, mi-a spus.

Trecuse mai bine de un an şi nimic nu se schimbase. Credeam că o să treacă, dar n-a trecut cu nicio metodă: am mâncat dulciuri din greu, am scris pe blog, am plâns, am încercat să trec peste, dar când vine vorba de sentimente nu e niciodată cum vrei tu şi creierul tău. E doar după inimă.
Bună, eu sunt Denisa şi sunt bolnavă. Nu psihic, nu fizic, ci cu sufletul. M-am îndrăgostit şi dragostea s-a transformat în dependenţă, dar nu o dependenţă din aia nebună, cu care să înnebunesc oamenii, ci o dependenţă care să mă înnebunească pe mine de dor. Am încercat orice metodă, ba scrisă pe internet, ba din vorbă în vorbă, ba sfaturi din străbuni, nimic nu a funţionat. Vezi tu, dragostea e mai rău decât heroina pentru mine. E mai rău decât rularea unui joint. E mai toxică şi fără scăpare. De un drog mai poţi scăpa: o dezintoxicare, un tratament special şi voinţă şi hop! eşti -aproape- ca nou. Iubirea e altceva: simţi primele simptome şi spui că-i faci faţă, când de fapt ajungi să vrei mai multă şi să suferi când nimeni nu ţi-o poate da. Prin asta trec eu acum, aşa că am hotărât să merg la doctor.



- Cu ce te pot ajuta, drăguţă?
- Vreau un leac, o poţiune, un ser, orice ca să pot scăpa de această tentaţie care mă face să sufăr.
- Povesteşte-mi ce se întâmplă, ca să vedem exact cu ce te pot ajuta.
- Mă ia aşa, dintr-o dată, o stare de foame, chiar dacă abia am mâncat. O simt jos în burtică, dar nu o pot opri. E suportabil. Nu e o durere exactă. Îmi place, dar câteodată mă face să sufăr şi să plâng şi să mă simt singură. Ce pot face?
- Iubirea e grea, într-adevăr. Îmi pare rău drăguţă, dar nu există tratament, mi-a spus ea.


Articol scris pentru Proba cu numărul 4 din SuperBlog 2013.

miercuri, 9 octombrie 2013

Rapunzel

De când am amintiri ştiu că aveam părul lung: ba până sub fund, ba până în talie, dar niciodată mai sus de mijlocul spatelui. Fiecare persoană pe care o cunosc mi-a spus cel puţin o dată să mă tund. Într-un timp chiar eu aveam acest gând, dar până la urmă îmi aminteam de străbunica şi de vorbele ei Podoaba cea mai de preţ a unei femei este părul. Ar fi păcat să ţi-l tunzi. Nu l-am vopsit niciodată: a rămas aceeaşi culoare castaniu închis, cu aceleaşi bucle imperfecte, cu aceleaşi smocuri care nu vor să stea niciodată.
Am fost cât de cât scutită de probleme cum ar fi căderea în exces a părului sau îngrăşarea în exces. Am încercat să am grijă de el cât am putut, deşi câteodată plângeam când mă spălam pe cap. Calvarul a fost şi este greutatea. Părul meu e aspru, greu şi des, iar dacă l-aş avea până la umeri aş fi creaţă ca o afro. Deci stă mereu în toate felurile.
Am auzit de Gerovital Plant Tratament, dar trebuie să recunosc că nu am încercat nimic niciodată. Farmec mi-a fost recomandat de multe ori, m-am interesat şi m-am uitat curioasă pe site, dar nimic.
Părul meu are nevoie totuşi de ajutor, iar deseori am senzaţia că nu îl îngrijesc cum trebuie pentru că e foarte sensibil şi mofturos. Aş avea nevoie de Tratamentul intensiv de regenerare, pentru că deşi nu folosesc placa sau ondulatorur e vai şi-amar de capul lui şi de asemenea Tratamentul permanent de întreţinere şi pentru protecţie.
O altă problemă frecventă a părului meu a fost legată de şampon. Aproape niciodată nu am putut schimba şamponul pentru că ori începea să-mi cadă, ori făceam mătreaţă şi trebuia să mă întorc la vechiul şampon, deci şi Tratamentul intensiv antimătreaţă e de "adăugat în cumpărăturile pentru păr".
Mereu am fost Rapunzel, doar că o variantă şaten şi nu blond. Mi-am răsfăţat podoapa cea mai de preţ şi am de gând să o răsfăţ şi mai tare cu produsele din gama Gerovital Plant Tratament! Vor fi un ajutor perfect în îngrijirea părului meu.


Articol scris pentru Proba cu numărul 3 din Superblog 2013.

duminică, 6 octombrie 2013

Aș muri cu el ca să trăim veșnic împreună

Când am ajuns acasă duhneam a Kent 8. Nu fumasem eu. Eu nu mai fumez. Dar el se distrase pe seama mea și făcuse toate cerculețele spre mine. Era altfel: vesel, gânditor, pus pe glume proaste, dar mult mai liber. 
Totul era diferit, dar nimeni nu vroia să recunoască asta. Mergeam ușor unul lângă altul, zâmbind din când în când și vorbind despre toate nimicurile posibile. Adesea îi prindeam pe furiș privirea iar el o întorcea repede. Râdeam amândoi când vedeam că nu ne putem păcăli.
Era perfect cu toate defectele lui. Era persoana lângă care aș fi vrut să adorm în fiecare seară, doar pentru a mă trezi în toiul nopții ca să încep o bătaie cu perne din cauza sforăitului iritant. Era persoana lângă care aș fi vrut să mă trezesc doar pentru a vedea cum râde de mine până la lacrimi când casc zgomotos ca răspuns la bună dimineața. Era persoana lângă care aș fi putut să mor oricând, doar pentru că știam că ne vom întâlni din nou în viața de apoi și vom călca pe cuvintele până când moartea vă va despărți...
Era persoana pentru care aș fi strigat, în mijlocul drumul, spre cer te iubesc...


Mi-am înșelat soarta ca să pot să fiu cu tine...

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Sănătatea are prioritate

În fiecare dimineaţă, după rutina zilnică, mă gândesc ce ar putea să mă învioreze mai tare decât un suc proaspăt făcut de mama sau bunica. Pe lângă acest suc ar fi bine venită şi o salată de crudităţi şi o oră de mişcare în aer liber...Ce viaţă!
Cum în basme deviza este Binele învinge mereu răul, în viaţa de zi cu zi a omului deviza este - sau ar trebui să fie- Sănătatea are prioritate. Accesul interzis bolilor. Sună pueril pentru unii, dar oamenii care au prins 90 de ani nu vorbesc prostii când spun asta.
O dimineaţă bună se începe cu un suc natural excelent, făcut aşa cum trebuie, care să aibă consistenţă şi pulpă bogată în vitamine. Preferatul meu e sucul de rodii care este de-a dreptul delicios; acel gust dulce-acrişor care mă trezeşte de-a binelea în fiecare dimineaţă.
Storcătoarele clasice sunt greu de folosit, din punctul meu de vedere, mai ales dacă e 7 dimineaţa şi tu abia ai deschis ochii. De când am descoperit magazinul online MarketOnline m-am gândit să aduc nişte puişori noi în bucătărie. Aveam nevoie de un storcător de fructe bun şi uşor de folosit, care să mă ajute să prepar rapid sucul de fructe care să-mi dea doza zilnică de vitamine. N-am mai stat deloc pe gânduri, am intrat pe site şi am găsit ceea ce-mi trebuia: storcător presare la rece. Arăta excelent şi ştiam că mă va ajuta să fac o treabă bună în bucătărie. Un avantaj al storcătorului Hurom este faptul că presarea la rece la viteză mică nu duce la aerarea sucului ca şi în cazul storcătoarelor centrifugale. De asemenea, prin folosirea noii tehnologii de stoarcere, se poate extrage suc nu numai din legume şi fructe, ci şi din frunze, iarbă de grâu, germeni şi rădăcinoase.

O dimineaţă sănătoasă arată pentru mine aşa:

  • Storcătorul Hurom;
  • Fructe încărcate de vitamine;
  • Linişte.
Combinaţia perfectă între un mic dejun sănătos şi o gură de aer proaspăt venită odată cu liniştea oraşului somnoros şi amorţit.






Articol scris pentru Proba cu numărul 2 din Superblog2013.

joi, 3 octombrie 2013

Șah la rege.

Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenți, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava.
Picături de ceară roșie cădeau pe masă. Era o noapte rece și nefericită. La ce-ți trebuie fericire când vezi că-i abia început de octombrie și fulguiește afară? Mie îmi place, dar mă deprimă oamenii care alungă iarna chiar dinainte să vină. Era o seară în care singurătatea părea cel mai de preț prieten și nu-mi trebuia nimic mai mult. N-aveam chef de vorbit, de stat la povești. Îmi era de ajuns că liniștea mă surzea deja. Era ziua motanului și vroiam să petrecem împreună: pentru el un tortuleț din cărniță cu sos, cu 3 lumânărele roșii, pentru mine un diplomat și o indiană. Doar torsul liniștitor al motanului îmi descrețea fruntea și mă scotea dintre gânduri.


Mă gândeam la el. Îmi era oarecum dor, dar un dor care mă lăsa să-i trag o palmă dacă îl vedeam. Era un dor trecător, apărut pentru că eu îi permisesem să vină. Aveam nevoie de cuvinte de alint și doar el mi le putea da. Telefonul aștepta cuminte lângă mine, urmărindu-mă. Nu te uita așa la mine! Nu am de gând să-l sun. Nu are rost, nu trebuie, nu merită. Asta îmi spuneam mereu și știam că de foarte multe ori îmi călcam pe cuvinte și făceam tot ce mă taie capul. Mi-e dor pentru că n-am apucat să-i spun tot. Dacă l-aș avea acum aici... Eu am încercat să-ți spun: nu mă doborî doar pentru a demonstra că poți, nu mă trata cu dispreț înainte să-ți demonstrez că îl merit. Mereu aceleași cuvinte în gând, dar niciodată pe buze. Nu cu el...
Motanul m-a scos din transă cu un miorlăit morocănos, semn că îl deranja că îl ignoram. L-am luat în brațe și mi-am frecat ușor nasul de boticul lui știind că asta-i place să fac. S-a cuibărit în brațele mele, a căscat lung, apoi m-a privit fix în ochi.
Și ochii lui oglindeau ura și negura sufletului meu. În ei ardea o flacără mocnită a răzbunării, gata oricând să înceapă jocul. Erau niște ochi spălăciți, ca cerul acoperit de nouri aducători de ploaie. Erau niște ochi murdari, la fel ca jocul care era pe cale să înceapă.

marți, 1 octombrie 2013

Frumoasa cu un scop precis

Aşteptam cuminte la volan răspunsul final. Fie era un "Felicitări, oficial eşti şofer", fie un "Pregăteşte-te să mai dai odată sala". Eram stresată chiar de ziua mea, dar fericită că treceam prin aceste emoţii acum. Spre mine veneau instructorul şi tata, oameni pe care nu îi văzusem toată ziua şi care acum păreau cele mai importante persoane din viaţa mea. M-am dat jos din maşina pe care încă scria examen şi am primit cea mai mare îmbrăţişare posibilă din partea instructorului:
- Felicitări! Ştiam că nu o să mă dezamăgeşti! Tocmai ai primit cel mai frumos cadou de ziua ta. Ai trecut examenul, şoferiţo! mi-a spus el şi mi-a dat în glumă un pumn în umăr, aşa cum "fac băieţii". Nu-mi venea să cred că reuşisem, mai ales după ce m-am urcat pe vreo două sensuri giratorii şi m-am chinuit cu o parcare laterală. Dar uite-mă aici, acum, lângă dragul meu instructor mândru de mine şi lângă tata zâmbindu-mi larg.
- Ce zici, mi-a spus el, mai e ceva ce îţi doreşti de ziua ta, puiule? Poate o maşină cu care să mă plimbi şi pe mine? Eu te-am plimbat destul! Acum am şi eu şofer! Poftim, prinde! şi a aruncat în grabă o cheie spre mine. Am prins-o cu uşurinţă şi mi-a atras atenţia brelocul agăţat de ea. Ştiam mai bine decât oricine sigla, pentru că mereu spuneam că Toyota are acel semn pentru că e maşina unui înger şi reprezintă îngerul cu aripile deschise. Era una din maşinile mele preferate şi ştiam că acum era doar a mea, pentru că tata nu conducea o maşină a îngerilor. 
Când am ajuns lângă ea arăta exact aşa cum am visat: parcată frumos şi scăldată în razele soarelui, arăta de parcă era încă la reprezentanţă. Capota gri concura cu funda albastră aşezată pe ea: cadoul meu de opş'pe ani. M-am apropiat de noul model Corolla şi gândul că i-aş putea face rău m-a îngrozit. Abia dădusem examenul şi acum mă simţeam prea nouă în această lume a şofatului. Dintr-o dată nu mai eram sigură pe mine, dar într-un final m-am urcat la volan, punându-mi pe parbriz minunatul semn de începător.

Avea fix ceea ce-mi place mie la o maşină: nu trebuie să stai -eventual în ploaie- să cauţi cheia în geantă. Trebuie doar să ai la tine Cheia Inteligentă şi făceai vrăji cu butonul Start/Stop. Când am pornit maşina am auzit torsul unui motor Diesel rafinat, iar când am plecat de pe loc ştiam că urmează să simt şi cei 90 CP. Eram în maşina pe care o visam de mică, având toate dotările pe care le doream la ea. 
Mă îndrăgostisem pe loc: era genul acela de maşină lângă care ai plânge dacă ai găsi o mică zgârietură pe portieră, genul de maşină pentru care ai schimba în fiecare an anvelopele şi te-ai asigura că sunt cele mai bune pentru ea. Era frumoasă şi avea un scop precis: ştia mereu care urma să fie destinaţia finală şi mă ducea acolo fără să-i spun ceva.
Toţi prietenii mi-au lăudat noua bijuterie şi de ziua mea, în timp ce toată lumea cerea să aprindem lampioanele, eu o vedeam doar pe ea, la lumina lunii, oferindu-mi prin simpla-i prezenţă acolo cel mai frumos la mulţi ani. 

Era un Corolla al îngerilor, iar unul din îngeri eram chiar eu.


Articol scris pentru Proba 1- Superblog 2013.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

De ce te las în urmă...

Dragă tu, să ştii că nu mai simt nimic. A revenit acea amorţeală asupra mea, acea amorţeală care-mi spune: încă n-a ajuns cel predestinat. Să ştii că nu mă mai grăbesc. Am început să văd iar tot ce e în jurul meu, şi din nou sunt fascinată de această lume. Totul e atât de spălăcit şi toţi încearcă să văruiască în culori mai vii viaţa, dar nu le iese aproape niciodată.
Eu nu mă mai opresc nici să mă uit, nici să ascult...Văd doar ce trece în grabă pe lângă mine şi totul e la fel de monoton. Toţi se grăbesc, toţi par fericiţi, dar nu şi cu sufletul. Merg înainte fără să mai arunc o privire în urmă, lăsând amintirile să se piardă uşor în decor. Acum nimic nu mai contează. Trecutul e trecut şi nu mai are rost să îl bag în seamă.

De ce te las în urmă? Pentru că totul a fost o minciună. Ştiam asta, cred, dar m-am amăgit în continuare şi eu, sperând totuşi că o să fie bine. Puteam să plec oricând, puteam chiar să nu mă întorc deloc, dar poate îmi era prea frică de sfârşit. Acum că a venit mă simt atât de uşurată încât pot atinge norişorii pufoşi care acoperă cerul cu mâna, fără un efort prea mare. Acum totul pare atât de clar şi totuşi...nu înţeleg. E vina mea. Am crezut în cuvinte aproape nerostite doar ca să acopăr minciunile. Am fost visătoare şi optimistă doar ca să fiu fericită. Şi cu ce m-am ales? Cu nimic. Am încercat să mă schimb şi asta a fost o greşeală. Dar ştii cum sunt eu, repet o greşeală de două ori ca să mă asigur că a treia oară n-o s-o mai fac.
De ce te las în urmă? De ce să n-o fac când deja tu ai făcut-o? De ce să nu fiu la fel de indiferentă ca tine?

De ce te las în urmă? Pentru că dragostea mea n-a fost scrisă pentru tine.

vineri, 27 septembrie 2013

Aveam nevoie de lacrimi...

Aveam nevoie să plâng. Nu vreau să scriu acum, vreau doar să mă descarc.
Aveam nevoie de lacrimi de dor de un prieten, lacrimi de despărțire, lacrimi de griji și întristare.
Acum, în seara aceasta, mă simt singură. Deși sunt în pat, simt cum bate vântul și trebuie să-mi cuprind trupul cu brațele ca să nu mă doboare. Vântul tristeții.
Aveam nevoie de lacrimi și încep să le simt pe obraji...

Poate...poate mâine va fi mai bine. Dar până mâine mai e atât de mult timp...


...ce noapte lungă va mai fi...

joi, 26 septembrie 2013

Ea nu mai vine...

Abia după ce ea pleacă realizezi că îţi lipseşte.
Observi asta doar în dimineaţa asta rece, când dai cu mâna peste perna de lângă tine şi nu simţi nimic. Te foieşti în pat şi abia când soarele ajunge şi pe noptiera de lângă pat observi praful de două degete pe care ea obişnuia să-l şteargă odată la două zile. O să se întoarcă... e prima propoziţie pe care o spui în dimineaţa asta. Toate s-au întors. Şi ea se va întoarce. Gândul acesta îţi dă viaţă şi treci mai departe. Laşi patul nefăcut, fiind sigur că îl vei găsi aranjat când te vei întoarce din oraş. Ocoleşti noptiera, doar ca să nu te uiţi încă o dată la praf, ştiind că ea se va ocupa din nou de el.

Totul e exact la fel pentru tine. Eşti setat pe ideea că va veni într-un final. Te las să te obişnuieşti cu ea. O să regreţi la un moment dat. Când te întorci acasă vrei să o strigi. Dar simţi de la uşă că ceva nu e în regulă şi te opreşti. Asculţi puţin şi aştepţi ca ea să apară din bucătărie, aşa cum o face mereu, să te strângă în braţe şi să te sărute scurt pe gât. Dar nu vine. Ea nu mai vine. O cauţi în casă, începând cu bucătăria, ca să ajungi în dormitor şi să vezi praful plutind spre noptiera deja prăfuită în lumina amurgului, şi patul răvăşit aşa cum l-ai lăsat de dimineaţă. Realizezi că eşti singur. Te simţi singur.
Abia acum te gândeşti atent la cuvintele ei de după o ceartă: Toţi bărbaţii au nevoie de o femeie. Fără o femeie nu existaţi, fără o femeie sunteţi singuri. Poate nu ştie ea totul despre maşini, poate te sună ca disperata când face pană şi habar n-are cum să schimbe roata, poate ţi-a distrus maşina şi nervii când a pus benzină în loc de motorină. De asta eşti tu bărbatul în casă, să te ocupi de maşina ei, în timp ce ea are grijă de tine ca o mamă, te aşteaptă mereu cu o mâncare caldă şi îţi suportă ieşirile.

Te simţi obosit dintr-o dată. Aştepţi, uitându-te spre uşă, dar ea chiar nu mai vine. Şi te simţi din ce în ce mai singur şi speri că poate...dar nu mai vine.

miercuri, 25 septembrie 2013

Dacă mi-ai da...




Dacă mi-ai da un gând bun de dimineaţă...şi dacă ţi-ai ridica ochii căprui din pământ ca să mă laşi să îi privesc, totul ar fi bine.
Dacă m-ai lăsa să te ating atunci ai observa câte cuvinte nescrise îmi stau pe buze, câte şoapte nerostite se chinuie să iasă la suprafaţă şi să urle.
Dacă mi-ai da o şansă nu aş profita de ea. Nu mi-ar trebui iubire sau veşnicele minciuni de care am avut parte. Aş vrea o şansă doar ca să-ţi vorbesc. Cândva îmi doream să fiu fericită; am căutat fericirea, dar ea nu m-a căutat. Când am găsit-o era încă prea devreme, iar eu eram mult prea fragilă. Am pierdut jocul.
Dacă mi-ai da puţin timp ţi-aş demonstra că destinul meu nu a fost scris lângă tine. Dar mi-am dat seama prea târziu...
Dacă mi-ai da încă un minut ţi-aş zâmbi şi te-aş strânge de mână pentru ultima oară. Aceiaşi mână caldă care va rămâne acum în palma altcuiva...
Dacă m-ai lăsa din nou să intru, ţi-aş promite că aş lua toate amintirile la mine, să nu te rănească, să nu-ţi amintească de noi.
N-o să mai vin înapoi. N-o să mă mai întorc niciodată în braţele tale. Voi fi o simplă prietenă pe care să o saluţi fără nicio obligaţie, la fel ca-n prima zi.

Nu te urăsc. Nici n-am făcut-o până acum. Tot ce am spus au fost doar vorbe pe care nervii le domină atunci când ei sunt prea obosiţi să le mai ocolească. Viaţa îmi oferă mereu necazuri şi probleme, dar mie nu-mi pasă. Nu (mai) văd nimic în jur. Mă văd doar pe mine. 


Dacă mi-ai da doar o privire, ţi-aş mulţumi cu lacrimi.

luni, 23 septembrie 2013

- Tu de ce scrii?

Când am primit pentru prima oară această întrebare nu ştiam ce răspuns să dau: de plăcere, de nevoie, pentru că aşa mă descarc, pentru că...pentru că. Am aproape doi ani de când scriu şi am primit o singură întrebare de la N oameni, de N ori. Răspunsurile erau diferite şi depindeau de cheful pe care aveam de gând să îl împart cu respectivul curios. Câţiva mă întrebau din politeţe, alţii mă întrebau doar pentru că n-aveau ce face, dar au fost şi oameni care mi-au spus direct " De ce să scrii? Te-ai ataşat prea mult de ceva ce nu există sau care există doar pentru tine. Nu mai scrie. N-are rost." Acum vă rog să ascultaţi ce am de spus, pentru că o să răspund cu tot dragul.
De ce scriu? Scriu pentru mine. Am învăţat că prin scris te descarci cel mai bine, laşi sentimentele să curgă fără nicio problemă. Nu scriu despre mine; sau dacă o fac, încerc să modelez totul în aşa fel încât să iasă o poveste, fără să pară realitate. Dar e viaţa mea. Blog-ul are un loc special în viaţa mea. Nu am spus niciodată că scriu doar pentru mine. Fiecare poveste a mea e scrisă pentru ei, cei care mă citesc, mă încurajează, mă critică, mă îndrăgesc. Scriu poveşti pentru ca alţii să le citească şi să se bucure de ele, aşa cum mă bucur eu de alte blog-uri.

De ce scriu? Scriu pentru că aproape nimeni nu (mă) mai ascultă. Aşa mă pot exprima liber, pot critica sau lăuda, fără să aştept un răspuns cu privire la afirmaţiile mele. Pot pune şi eu o întrebare: De ce oamenii nu mai au timp să asculte? Totul depinde de timp, nu? Dacă ne-am opri câteva minute şi am asculta, până şi sunetul de plăcuţe ruginite ale unei maşini, oare câte lucruri s-ar schimba? În bine sau în rău?
De ce scriu? Pentru că totul are un început. Am încercat, am început şi am reuşit să scriu. Scriu pentru orice sentiment trecut, prezent şi viitor. Îmi expun amintirile pentru a-mi elibera memoria, pentru a face loc altor amintiri.
Scriu pentru cele 3 eu: eu din trecut, eu din prezent şi eu din viitor.

vineri, 20 septembrie 2013

Amprente pe suflet

Gândul îmi zboară din nou către el, nu el cel care recent a părăsit viața mea. Acum a revenit din nou sentimentul acela de Eu ce simt și pentru cine?! Cine e în capul meu? Cine a fost în tot acest timp? Atât de multe întrebări, din nou, și același răspuns pentru toate: el. Acel el. Mereu a fost el, chiar dacă eu am încercat să mă amăgesc singură, în încercarea de a-l uita... Dar câteodată pur și simplu nu poți uita oamenii. Creierul meu nu vrea să-i uite; dacă mi-au făcut ceva rău îi las într-un colț alb-negru al creierului meu, iar dacă au fost mereu ceea ce mi-a trebuit în respectivul moment...ei bine, pur și simplu nu pot să-i uit.
Mi-e dor de el și derulez din nou amintiri. Acele ieșiri, acele zâmbete, hmmm...toate îmi lipsesc. Mi-e dor de fiecare cuvânt, fiecare gest. Mi-e dor să-mi imaginez cum îl mușc de buze, în timp ce îl privesc cum vorbește. Atât de multe vise...
Am crezut că a ieșit din viața mea, dar nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Mai bine, pentru că inima mea ar fi fost distrusă complet. S-a cazat în inima mea și mereu când a plecat s-a întors repede. Și-a lăsat amprentele pe sufletul meu ca să-l pot recunoaște oricând...


Oamenii mereu tânjesc după ceea ce au avut, când deja e prea târziu. Dar ce se întâmplă când oamenii tânjesc după ceva ce n-au avut niciodată?


Regula numărul 2: Nu încerca niciodată să-ți ascunzi sentimentele. Vei cădea mult mai rău în plasa dragostei.

marți, 17 septembrie 2013

Nu-mi deranja egoismul

Crede-mă, nu vrei să mă deranjezi acum. Sunt prea obosită ca să mai am chef şi de tine. Ştii, sunt cam sătulă până peste cap de figuri de stil şi de mofturi. N-am nervi de investit în fumurile nimănui. Ţin la silueta nervilor mei, şi în ultimul timp sunt mult prea întinşi. Au şi ei nevoie de o pauză, înţelege-mă, te rog! Nu mă deranja acum, bine?
Mulţi mi-au trezit egoismul din somnul de frumuseţe. Destul de recent. Hai să vă explic cum stă treaba cu el. Suntem într-o relaţie perfectă.
Sunt egoistă. No shit Sherlock. Fac ce vreau, când vreau, cum vreau, fără să aştept întrebări. Şi dacă mi le adresaţi, nu vă gândiţi că o să mă deranjez măcar să vă răspund. Nu. Şi-aşa voi, ăştia de-mi monitorizaţi viaţa, ar trebui să ştiţi deja de gradul mult prea ridicat de indiferenţă. Nu aştept să mă iubiţi voi. Nu sunt cine sunt doar ca să vă aud pe voi cum mă ridicaţi în slăvi. N-am nevoie. Nu-mi pasă. Revenind la egoism. Deeeeci...Nu îmi place de voi. Punct. Nu suport oamenii în general, chiar dacă am sau nu un motiv. Dar ce contează?! Nu prea îmi pasă de părerea altora. Am şi eu chichiţele mele, ca tot omu', şi cum eu le suport - sau cel puţin încerc să le suport- pe ale voastre, aşa că puteţi face şi voi un mic efort să le acceptaţi pe ale mele.


Nu suport falsitatea. Hai, cu minciuna vă mai suport, dar nu cu falsitatea. Păpuşi Barbie sau ce dracu' sunteţi voi? Sunteţi prin faţă minunaţi, prieteni buni şi tot arsenalu. Dar pe la spate...mă mir cum de nu am nişte găuri mari prin plămâni, la cum îmi urmăriţi toate mişcările.
Să vă spun mai pe scurt, că m-am lungit deja. Cel mai tare mă stârniţi când îmi luaţi -sau doar încercaţi- să-mi luaţi prietenii. Atunci egoismul meu urlă în mine ca în reclama de la Lion. Îmi ştiu limitele, dar ghinionul vostru e că doar eu le ştiu. You know my name, not my story, aşa că încercaţi să mă ignoraţi complet când intru în raza voastră vizuală. E spre binele vostru, nu al meu.
Cine poate să mă suporte, poate o face. Cine trebuie să mă suporte...hmmm...profitori?! But who cares? I'm the best, fuck the rest!

Scoate-mă din sărite dacă vrei neapărat să îţi sparg mufa cu pumnii. Doar lasă-mi egoismul să doarmă. Vei fi surprins să vezi cât egoism se ascunde în mine.

luni, 16 septembrie 2013

Necunoscutul meu.

Simţeam că se uită la mine. Ochii lui căprui mă examinau de sus până jos. Mă uitam cu coada ochiului la el să văd dacă se mai holbează. O făcea în continuare. Am întors capul spre el, privirea mea urmărindu-i acum ochii. Nimic. Nici măcar un mic semn că s-ar fi jenat. Îşi continua treaba: mă privea. Mi-am întors privirea. Era prea jenant.
- De ce ţi-e frică? aud vocea lui caldă, puţin răguşită.
- Poftim? întreb eu, năucită fiind de întrebarea lui.
- Ţi-e frică. Nu pot să-mi dau seama de ce sau de cine. Dar nu laşi asta să te doboare totuşi. E destul de interesant. Dar ţi-e frică. Uite, mă laşi să-ţi explic? Mâinile tale...nu stau nici măcar o secundă. Acum sunt pe bancă, acum sunt pe picior, acum ai degetele împreunate. Semn de stres. Frica aduce stres odată cu ea. Doar dacă...M-am băgat în ceva prea personal?
Eram uimită, fascinată. De unde ştia acest necunoscut tot ce simt eu?
- Contiuă, te rog, îi spun discret şi schiţez un zâmbet. Vine şi se aşează lângă mine. Ridic privirea şi îl las să mă "citească".
- Hmmm, ochii tăi sunt plini de lacrimi nevărsate. De ce nu le dai frâu liber să curgă? De ce nu le laşi?
- Nu...nu mai pot. De la o vreme nu mai pot să plâng. Şi e un lucru insuportabil.
- Înţeleg... Ştii, e ciudat. De obicei voi fetele plângeţi după despărţiri, suferiţi, şi desigur, te rog să mă ierţi acum, faceţi pe victimele. Dar tu...tu nu eşti aşa, şi te admir pentru asta. Uită-te la tine: ai ochii plini de lacrimi, obrajii însetaţi după apa ochilor tăi, zâmbetul pe buze, capul sus şi privirea înainte. E o atitudine interesantă. Nu laşi nimic să treacă dincolo de ce le araţi oamenilor. 
Zâmbesc. Îmi place ce zice. Necunoscutul ăsta a reuşit să vadă şi dincolo de mine. E drăguţ. Mă linişteşte sentimentul acesta, că cineva vine brusc în viaţa mea şi îmi spune tot ce am pe suflet. Mă simt mai uşoară.


- Am învăţat de la cei mai buni, îi răspund. Mulţumesc.
S-a ridicat de pe bancă şi a făcut câţiva paşi. S-a oprit şi s-a întors către mine:
- Vezi ce faci cu lacrimile alea. Fă-le să curgă cumva. Te vei linişti. Ai grijă de tine, domniţă. 
- Hei, unde pleci? Stai. Nu poţi pleca aşa. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Dacă voi mai avea nevoie de tine? Unde te voi găsi?
- Nu-ţi face griji, voi fi mereu prin preajmă. Voi fi uşor de găsit. Doar ai grijă de tine, bine?
Îmi zâmbeşte scurt şi pleacă. Cât de ciudat...Ce o să fac acum? Am rămas cu atâtea întrebări în minte...Cineva care nu mă cunoaşte ştie ce simt. În sfârşit. Necunoscutul meu se îndepărtează fără să mai arunce o privire spre mine. L-am văzut pentru prima oară, dar simt că-l ştiu de o viaţă.
Şi...am încredere.

:]