If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 29 noiembrie 2012

Aberaţii.

Nu am nicio idee formată în cap şi totuşi vreau să scriu. 
Vreau să-mi pun gândurile întortocheate şi sentimentele ascunse. Aş plânge; vezi tu, lacrimile au o anumită importanţă pentru mine, deşi toată lumea îmi spune să nu plâng pentru nimicuri pentru că lacrimile au o valoare importantă. Mie mi se pare ceva normal, deşi poate chiar sunt o plângăcioasă.
Lacrimile mi-au fost prietene când nimeni altcineva nu era lângă mine. Mi-au mângâiat uşor obrajii şi mi-au alinat suferinţa. Eu am de ce să plâng.
Mi-aş aprinde ţigara. Zace pe birou şi aşteaptă ceva, poate nu pe mine. Mi-e dor de tine. Te-aş suna dar parcă mi-e frică; inima mă opreşte şi am de gând să o ascult. Ştii, m-am săturat să sufăr. Mi-aş aduna lucrurile şi aş fugi cât mai departe de suferinţă; nu pot. Asta ar însemna să plec de lângă tine şi nu îmi doresc asta. 
Am spus de atâtea ori că speranţa nu are sens, încât nu mai pot număra pe degete acest lucru. M-am contrazis de atâtea ori, încât nici nu mai ştiu ce am în minte.Aş renunţa la tot ca să petrec câteva minute de neuitat cu tine. Asta ştiu sigur. Dar...îmi pun mereu aceeaşi întrebare: meriţi oare atâtea sacrificii? La dracu', dragostea merită orice. Dar îmi e frică.
Cred că ar fi mai bine să mă depărtez uşor de tine, deşi nu vreau asta; ar fi mai bine să păstrez o distanţă decentă şi să îmi iau adio de la tine în fiecare secundă în care ochii mei se bucură de imaginea ta.

Poate că sunt prea obosită să conştientizez ce scriu. Sau poate că am avut în sfârşit curajul să recunosc de ce mi-e frică. Dar...toate aberaţiile astea îmi inundă creierul. Şi eu continui să te iubesc şi să mă rănesc cu prietenia noastră...


Good bye, my lover...

miercuri, 28 noiembrie 2012

Intrebari

Care pantofi? Care rochie? Cum sa asortez machiajul cu bratara? Ce poseta sa imi iau? De mult timp nu ma mai preocupa nimicurile astea. De mult timp nu sunt decat cu o mana de intrebari in minte, intrebari ce te au ca raspuns pe tine sau intrebari despre viata.
Vezi tu, a inceput sa-mi fie frica. Viata nu mai e usoara cum o credeam odata. Nu-mi da nici raspunsurile favorabile pentru intrebarile mele copilaresti. Nu-mi da niciun indiciu spre calea cea buna si ma lasa doar pe mine sa descopar iesirea din acest labirint.
Ce sa fac acum? Cum as putea sa-i spun ce simt? Oare se gandeste la mine sau inca o are in gand pe fosta prietena? M-a visat vreodata? Prostii. Sunt intrebari zilnice, intrebari de la care nu astept un raspuns. Pur si simplu. Intrebari pe care le-am pus de atatea ori incat m-am plictisit de ele; intrebari care au inceput sa doara.
Oare o sa mai deschid ochii maine dimineata? Exista o "cealalta lume"? Ce as face daca as afla ca am o boala incurabila? Unde sa fie oare acel gram de speranta in intrebarile acestea? Nu multi au curajul sa le puna, pentru ca nu multi au curajul sa infrunte in mod direct adevarul.
Eu incep sa nu ma mai gandesc la astea; nu vreau sa traiesc de parca as sti ca nu am sa mor. O stiu prea bine si nu pot amana la nesfarsit asta.

Care sunt intrebarile vietii tale? Cate nu si-au gasit raspunsul?

luni, 26 noiembrie 2012

Partea I- Inceputul.



Incepea sa se simta venirea toamnei. Nu-mi pasa. Fusesem mereu indiferenta fata de anotimpuri. Eu nu acceptam povestea cu cele 4 anotimpuri; mi se parea o prostie. Mi se parea ca e unul singur care isi schimba machiajul dupa ce se plictiseste.
Eu sunt Anelise; sau cel putin asta eram candva. Nici eu nu mai stiu daca mai aveam un nume, o personalitate sau ceva. Sunt actrita de mai bine de 10 ani. M-am lasat de scoala de prin clasa a X-a, cand m-am indragostit de proful de arta dramatica. El nu mai vroia sa predea, ci vroia sa plece din nou cu teatrul. M-am dus cu el; si de atunci a inceput viata mea. Am 26 de ani si atat. S-a dus orice viata- doar sa ma plimb de colo-colo cu echipa, doar schimb haine, decorul si machiajul.
E grea viata de actor. Mai ales cand ajungi sa dai cu capul de sus si sa realizezi ce greseala ai facut. Eu? Mi-am lasat parintii, iubitul, fratii si prietenii pentru proful meu. Degeaba. Nu stiam ce ma asteapta. Nu stiam ca o sa ma lase si el, nu stiam ca o sa mearga la un teatru diferit dupa ce ma va "plasa" intr-o echipa. De vreo 9 ani nu a mai dat niciun semn de viata, dar ce e cel mai important, m-a dezamagit. De atunci viata mea a devenit o drama. Majoritatea scenariilor erau drame. In aproape fiecare piesa de teatru muream.
Imi amintesc si acum ziua in care am trecut pragul teatrului. Eram naiva pe atunci si nu-mi imaginam ca acea mana de oameni care ma astepta dincolo de usile mari avea sa devina familia mea. Atunci m-a luat Anioșka, o frumoasa rusoaica blonda, sub protectia ei. De la ea am invatat cam tot ce stiu. Imi era si mama, si sora, si prietena in acelasi timp. O iubeam pentru ceea ce era ea, pentru faptul ca inca avea o viata si ca nu juca mereu un rol. Lucru pe care eu nu-l faceam. Eu ma atasam repede de personaj si ma desparteam greu de el. Dar, pentru ca rolurile erau asemanatoare, facusem si din viata mea o piesa de teatru.
Uitasem intr-o zi sa ma demachiez, si asta imi schimbase radical viata. Ramasesem o masca.
Imi placea. E absurd, dar chiar imi placea sa joc mereu un rol. Trebuia sa-mi fie o invatatura de minte. Ma vandusem profesorului meu. Si ce primisem? Nimic. Asta era adevarul. Imi fusese luat totul; nu mai aveam nimic. Anioșka imi zicea mereu ca ma intelege si sa fiu fericita totusi. Ea, impreuna cu restul, fusesera abuzati si vanduti unui teatru. Ei scapasera si ajunsera aici. Si acum erau familia mea.
Eram o fire puternica; dar de fiecare data cand incepea cineva discutia asta plangeam. Si nu numai eu, ci toti: Anioșka, Chris, Erik, Arlene, Mike, toti.
Eram o mana de oameni, despartiti de vieti, dar cu o familie bogata. Eram cativa oameni, care traiau prin lacrimile varsate de public.
Eram cativa oameni care jonglau cu masti.
Era inceputul.

duminică, 25 noiembrie 2012

Doare

Doare cand totul in jurul meu se face gri.
Doare cand orice pata de culoare dispare din viata mea.
Doare cand ma ranesc persoanele dragi.
Doare cand nu-mi vorbesti.
Doare cand orgoliul barbatesc rasare si in tine.
Doare cand raman singura.
Doare cand sunt doborata.
Doare cand nu mai exista speranta.
Doare cand sunt descurajata.
Doare cand tu nu esti langa mine.
Doare cand stiu ca nu pot sa-ti spun ca te iubesc.
Doare cand inima mea e goala.
Doare cand privesc seara perna de langa mine si nu vad nimic altceva.
Doare ca nu te pot avea doar pentru mine.
Doare ca soarta e cruda.
Doare cand durerea e de nestapanit.
Doare cand sunt slaba.
Doare cand plang.


joi, 22 noiembrie 2012

Sfarsit de poveste

S-a terminat. Din nou. A fost parca o clipa in care am uitat sa clipesc...si s-a terminat.
Intrasem in transa in urma cu cateva zile. Initial credeam ca e un simplu gand zburator, pana s-a legat strans de constientul meu. Am devenit din nou aeriana, din nou cu capul printre cei mai frumosi nori. Mi-a placut acolo. Credeam ca ma voi stabili printre norisorii pufosi ce ofera un adapost celor rataciti pe drumurile iubirii.
M-am inselat, din nou. M-am trezit brusc, fara urma de aer in plamani. Ma simteam strangulata, dar nicio mana nu se odihnea pe gatul meu. M-am simtit din nou singura, dar de data aceasta am fost furioasa. Nu mai vroiam sa sufar. Nu mai puteam pierde o speranta. Trebuia sa tin capul sus si sa merg inainte. Ma minteam singura totusi. Stiam ca nu e posibil. Mereu fusesem o atitudine slaba din punctul acesta de vedere.
Mi-au cedat genunchii. Am alunecat usor langa pat si am inceput sa plang. Ma simteam mica si slaba; lumea ma inghitea. Ma simteam dominata de...nimic.
Si lacrimile curgeau pe obraji...

luni, 19 noiembrie 2012

Am nevoie de...

Îmi iau bricheta și caut în fundul genții pachetul cu 8 țigări. Mi-am promis că mă las...sau cel puțin asta ziceam înainte să-mi iau ultimele 7 pachete. O să mă las...după ce se liniștesc apele.
Sunt fericită, dar cu un nod în gât. Radiez de fericire pe dinafară...și doar atât.
Am nevoie de curaj. Am nevoie de tine, să-mi dai un impuls, un zâmbet, un semn care să mă încurajeze să fac acel pas spre tine. Am nevoie de fericirea ta, pentru a-mi trage din ea energia necesară.
Am nevoie de tine așa cum ești, și nu o să las pe nimeni să stea în calea fericirii tale. Nu o să permit nimănui să-ți strice ziua.
Doar...ajută-mă. Măcar puțin. Dă-mi curaj.
Și las fumul de țigară să se chinuie să împingă tavanul. Și privesc rotocoale mici de fum înălțându-se tot mai sus...și suspin.
Eu nu sunt în stare să-ți spun ce simt. Poate...mi-e frică. Sau poate că pur și simplu consider că răspunsul nu va fi unul pe placul meu și e mai bine dacă nu întreb nimic. Și totuși vreau din răsputeri să o fac.
Vreau să mă simt aproape de tine. Vreau să fiu egoistă, rea și să te țin lângă mine. Vreau să știu cum îmi oferi dragoste, fără să rostești un cuvânt... Asta nu e dragoste.
Vreau să-mi fii de asemenea și prieten; să mă lași să-ți împărtășesc toate secretele mele. Vreau să mă lași să am grijă de tine. Vreau să mă lași să fiu geloasă, nu cu teama de a fi înșelată, ci cu teama de a te pierde. Lasă-mă să-mi fie frică.
Vreau atât de multe, dar nu am nimic.
Te rog, ascultă-mi dorința. Oferă-mi curaj și o șansă.



duminică, 18 noiembrie 2012

Invincible tonight

M-am trezit plină de viață. Nu știu dacă era din cauza mesajelor de la tine sau din cauză că te-am visat.
Mă simt în sfârșit puternică. Mă simt în sfârșit fericită, deși nu s-a întâmplat absolut nimic special în viața mea.
Mă simt în siguranță. Luna e sus pe cer și mă veghează în noaptea asta. Sper că tu ai i-ai spus să vină la fereastra mea.
Trăiesc cu acel dor nebun. Abia aștept să-mi potolesc dorul cu tine când te voi vedea.
Zâmbesc din nou.
Mă simt invincibilă. Niciun strop de tristețe nu mă poate atinge acum.


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Masca -Prefaţă-






În fiecare zi lăsam în urmă o mască pentru a-mi pune alta. În fiecare zi ieşeam pe scenă şi îmi înghiţeam nodul din gât, îmi jucam rolul bine, pentru ca la sfârşit să storc aplauzele publicului.
Eram o mască.
Eram un actor obsedat de măşti, de vieţi multiple într-una singură. Şi totuşi eram eu, dar o mască într-o altă ordine de idei. 
Da, asta devenisem: o mască într-o continuă schimbare. Un machiaj peste un alt machiaj.



miercuri, 14 noiembrie 2012

Înfruntarea.

Zilele trec din ce în ce mai repede. Simt cum mă apropii de acei ani la care nimeni nu visează. Regret. M-am maturizat brusc; nu am avut parte de destulă copilărie. Mai vreau păpuși, ursuleți de pluș...
Zilele sunt din ce în ce mai pline. Oameni plini de griji și suferințe trec abătuți pe lângă mine pe stradă.
Mă opresc. Mă uit atent în jurul meu și simt cum sufletul îmi îngheață, îl simt cum se sparge.
Dacă aș putea, aș lua fiecare om în parte și i-aș asculta povestea. L-aș lăsa să plângă pe umărul meu. Aș plânge cu el.
Dacă aș putea, aș strânge de mână fiecare om în parte. I-aș aminti că nu e singur, i-aș aminti că sunt acolo pentru el, pentru a-i asculta povestea. Prin ochii lor aș vedea realitatea altfel. Prin ochii lor aș vedea defectele ce nimeni nu le poate ascunde. Prin ochii lor aș vedea durere și lacrimi ce stau să cadă.
Nu se mai merită. Eu vreau să fiu acolo. Vreau să fiu acolo lângă oricine, lângă orice.
Vreau să înfrunt realitatea.
Vreau să lupt.

luni, 12 noiembrie 2012

Ce sunt lacrimile?

Asta e o intrebare capcana chiar si pentru mine. Are mai multe raspunsuri, si nu toate se leaga intre ele.
Ce sunt lacrimile?
Sunt acele sentimente pe care nu le mai putem tine in noi si astfel ies la suprafata.
Sunt ploaia sufletului, cand acesta iubeste si simte ca este iubit.
Plang acei oameni care iubesc sau care asteapta ceva ce nu o sa se intample. Plang acei oameni care nu-si pot pierde speranta, desi drumurile lor sunt infundate. Plang acei oameni care asteapta, care au iubit candva, sau acei oameni care nu au reusit niciodata sa afle ce e dragostea. Plang acei oameni carora le este dor. Plang acei oameni care au fost puternici prea mult timp in timp ce "slabii" plang si ei.
Si eu mai plang din cand in cand. Sigur plangi si tu. Eu plang de dor. Eu imi plang inima si sufletul pustiu. Eu plang ziua de maine, care deja face parte din trecut.
Dar tu? De ce plangi? Ce inseamna pentru tine lacrimile?

duminică, 11 noiembrie 2012

Sono qui (Sunt aici)

Poate am lipsit, poate m-am indepartat de tot, poate...nu stiu.
M-am schimbat? Iar? Nu mai vreau. Ma simt singura dar in acelasi timp fericita. Poate mi-e mai bine asa. Poate ca asta merit.
Eu sunt aici pentru mine. Eu sunt aici pentru ca am nevoie de mine.
Nu mai vreau sa plang pentru nimic, pentru cineva care nu merita. Nu mai vreau sa fiu trista. Vreau sa-mi traiesc viata din plin, vreau sa am mereu zambetul pe buze.
Sa fiu nesimtita si sa nu-mi pese? Nu pot sa fac asta, oricat de mult as vrea. Asta sunt eu. Sufar ca o fraiera, plang pentru nimicuri si am o viata plina de probleme.
Sunt eu, cea care asculta problemele celorlalti si incearca sa le rezolve. Sunt eu, cea care te lasa sa plangi pe umarul ei si te consoleaza.
Sunt aici. Acum si pentru mine.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Stii tu...

Intotdeauna am visat ca voi gasi acel ceva, ca voi fi fericita si ca nimeni nu va putea vreodata sa-mi strice viata. Credeam ca tot ce zboara se mananca. Credeam ca viata e roz si ca ea continua si dincolo de moarte. Eram naiva.
Acum am crescut. M-am maturizat. Am realizat ca, rozul e o culoare oribila si ca in foarte putine cazuri apare in viata mea. Am realizat ca "acel ceva" intr-o persoana il gasesti foarte greu si ca ai muuult de cautat. Am invatat ca trebuie sa gresesc ca sa invat, desi imi displace lucrul acesta. Mi-am dat seama ca foarte putine lucruri sunt asa cum vreau eu in viata.
Am fost dezamagita. Am plans mult cand ei mi-au spus ca nu exista Mos Craciun. Am stat trista cand mi-au explicat ca oamenii mor si nu se mai intorc niciodata. Am fost distrusa cand prietenii mi-au intors spatele si cand am primit prima lovitura in dragoste.
Acum? Nu mai cred nimic. Prind greu increderea intr-o persoana si mi-e mai bine singura. Am invatat sa sper, desi cerul mi-a cazut in cap. Am gasit pe acel cineva, cu acel ceva adevarat, care sa nu trebuiasca sa fie langa mine ca sa ma faca sa zambesc. Am gasit fericirea. Am muscat din marul iubirii si am ajuns aici.
Nu regret nimic. Stiu ce am facut bine si ce nu. Stiu ca am primit lovituri si ca m-am ridicat de fiecare data.
Si stii ce? Stiu ca, atunci cand acei oameni m-au lasat si nu m-au ajutat sa ma ridic, am deschis ochii si am vazut cu adevarat lumea. Si sa stii ca de atunci am invatat sa calc peste cadavre si sa nu ma las pacalita.
Stii tu, viata e o curva. Nu mai are chef cand ti-e lumea mai draga. Dispare din peisaj la fel de rapid cum a si aparut. Ajut-o. Fa-o sa fie mai buna.

luni, 5 noiembrie 2012

Ultima lacrima

Si a cazut. S-a auzit ca un pahar spart, ca un clopotel, ca un gong chinezesc, doar ca diafan.
Mi-a fost dor de zambet, mi-a fost dor de priviri aruncate pe furis, mi-a fost dor de tine.
Am visat momentul in care o sa ne revedem, o sa ne regasim, moment in care o sa uitam de toate clipele groaznice ce ni le-a dat trecutul.
Si asa s-a si intamplat. Azi dimineata ne-am privit, ne-am zambit timid, de parca ne vedeam pentru prima oara. Azi dimineata am simtit iar fluturi in stomac, am simtit ca sufletul mi se ridica din nou spre cer.
Ultima lacrima de tristete a cazut, s-a dus. Ultima lacrima a venit si a plecat la fel de repede, mi-a patat in treacat obrazul firav.
Ne-am ascuns destul. Vreau sa prindem amandoi curaj in noi, eu in tine, tu in mine, eu in mine si tu in tine. Vreau sa nu mai iau decizii proaste si vreau sa traiesc mereu cu gandul ca te voi avea. Nu mai vreau sa fiu pesimista. Vreau sa visez in continuare ca, in fiecare dimineata cand voi deschide ochii, te voi vedea pe tine zambindu-mi.
Vreau sa nu ma mai ascund. Vreau sa ridic capul si sa ma simt victorioasa. Vreau sa fiu egoista si sa te tin pentru mine. Nu pot sta despartita de tine, si stii foarte bine asta.
Un lucru e sigur, eu te iubesc asa cum esti si nu cred ca o sa ma mai pot desparti vreodata de tine. Daca timpul si spatiul ne va desparti, eu voi astepta.
Eu te iubesc. Nu conteaza cat va trebui sa te astept, dar eu sunt gata sa ma inarmez cu rabdare.
 
Ultima lacrima a cazut. N-o sa mai vina niciuna.
Nu aici. Nu acum. Nu la mine.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Draga tu,

am vrut sa-ti reamintesc ca nu totul e roz asa cum ti se pare tie adesea.
Te inteleg perfect, deci crede-ma. Stiu ca lumea incearca sa te doboare, dar trebuie sa fii puternic in continuare si sa speri. Nu trebuie sa te dai batut, nu trebuie sa-i lasi sa te corupa, sa-i lasi sa-ti distruga aspiratiile. Zi ca ei, dar fa ca tine.
Aminteste-ti mereu de clipele frumoase pe care le-ai avut in preajma unei persoane. Nu lasa lacrimile sa-ti curga pe obrajii fragili, pentru ca odata si odata realizezi ca ai facut-o degeaba sau in zadar. Iti vorbesc din proprie experienta. Poate stai si citesti si te intrebi de ce scriu toate astea, dar m-am saturat sa vad oameni in suferinta.
Am fost victima la randul meu si stiu ca nu e ceva usor. Eu te sustin, eu sunt aici, si oricand ai nevoie sa vorbesti deschis cu cineva despre asta te astept sa te descarci. Iata-ma aici. Am fost doborata, lovita, inima mi-a fost strapunsa de prieteni buni si alinata de vechi dusmani cateodata. Am plans mult si am suferit, dar mereu am avut un ultim gram de speranta, desi nu il mai credeam acolo. Crezi ca esti pierdut, cand de fapt nu e asa. Nu te mai regasesti in tine pentru putin timp, dar incet incet descoperi ca ai fost mereu acolo, chiar daca nu ai stiut asta.
Nu spun ca nu se merita. Eu una ma linistesc prin lacrimi, prin plansete. Dar poate pentru tine nu e bine. Poate poti gasi alta modalitate de a te linisti. Iar daca nu, te invit sa o descoperim impreuna. O persoana de la care nu te astepti niciodata sa primesti ajutor iti va intinde mana.
Asculta-ma. Totul are un sfarsit, dar sfarsitul reprezinta un nou inceput. La fel cum o lacrima aduce tot timpul un zambet cu ea.
Dar niciodata la scurt timp dupa ce lacrima a disparut...

joi, 1 noiembrie 2012

Atitudine Slaba.

Au fost 3 ore in care nu am facut altceva decat sa trec peste postari si sa ma inspaimant de viata deprimanta pe care o am. Si mi-am dat seama de un lucru: nu am nicio postare numita Atitudine Slaba ceea ce mi s-a parut cam ciudat.
Asa ca o sa o fac acum.
Atitudine slaba. Asta sunt eu; o simpla atitudine, un simplu om ce populeaza o planeta dintr-un Univers infinit in spatiu si timp. Sunt un suflet intr-o gazda, un suflet trimis sa sufere, sa vorbeasca, sa iubeasca si sa se duca dracu'.
Sunt eu, Denisa, fata care sufera din orice. Sunt eu, cea care vreau sa ma impac cu el desi cred ca nu mai e posibila chestia asta. Dar eu inca sper. 

**
De ce Atitudine Slaba? Pentru ca ma defineste. Asa cum si pe ea o defineste sunt fraiera. Asa cum fiecare se simte definit de ceva. Eu ma simt slaba, iar acesta este cuvantul cheie din viata mea. 
Viata mea e una intunecata si cu multe piedici, una plina de lacrimi si putina iubire. Dar stii ce? Nu-i nimic. Macar va am pe voi.


**
A trecut aproape un an... Nici nu-mi vine sa cred inca de cat timp imi impartasesc voua viata. Nici nu-mi vine sa cred ca am trecut de 10 000 de vizite, cum nici nu-mi vine sa cred ca am atatia oameni care ma sustin, cum ar fi Anemona sau Tibi.
E atata timp de cand ne-am legat, dintr-o simpla prostie a mea. 
Acusi vine 25 decembrie si fac un an de cand Atitudine Slaba s-a alaturat printre bloguri. Acusi vine un an si trebuie sa va multumesc iarasi.
In momentul acesta pot sa pierd totul in viata. O sa vars mult timp lacrimi dar o sa trec peste intr-un final. 
Dar nu vreau sa va pierd pe voi!!!

:]