If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 30 august 2012

Rozariul

Imediat ce am intrat in apartament, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula.


I-am gasit pe Amy Lee si pe Erik inecati in cada. Iar ea, mama, cu venele de la incheietura taiate, zacea moarta in pat, cu sangele imprastiat pe cearsaf si pe jumatate de perna.
M-am uitat lunga vreme la trupurile fratelui si surorii mele. Apa din cada se mai scursese, dar pijamalele lor ramasesera imbibate cu apa. Erik era plin de vanatai. Probabil ca se impotrivise din rasputeri. Dar fata lui Amy Lee, la celalalt capat al cazii, era neteda si perfecta, cu ochii inchisi. Poate ca nici nu se trezise, atunci cand mama ei o ineca. In apa era sange. Si era sange si pe scurgere, de care probabil ca Erik isi sparsese capul atunci cand ea il impinsese in jos.
Cutitul de bucatarie zacea langa mama. Isi ciopartise de-a dreptul mana stanga, atat de adanci facuse ranile, dar sangerase pana la moarte din amandoua incheieturile.
Toate acestea se intamplasera cu ore in urma, eram convinsa.
Sangele se uscase sau era inca lipicios.
Cu toate acestea, l-am ridicat pe fratele meu din cada si am incercat sa-l reintorc la viata. Erik avea trupul rece ca gheata, sau asa parea. Si era ud.
N-am indraznit sa-mi ating mama sau sora. Mama zacea cu pleoapele pe jumatate inchise, cu gura deschisa. Parea deja golita de sange, ca o coaja. M-am uitat la rozariul din balta de sange. Era sange peste tot pe dusumeaua vopsita.
Mama fusese dintotdeauna o betiva. Ma socase cand auzisem asta din gura fratilor mei, ce aveau 10 si 7 ani. De cand tata, un alt betiv, fusese bagat in inchisoare eu a trebuit sa ma ocup de casa. Cantam 15 ore pe zi sambata si duminica la intersectia strazilor de la coltul blocului. Trebuia sa platesc facturile, sa ii iau mamei bautura ca sa o linistesc si sa ii tin pe fratii mei in siguranta departe de ea si comportamentul ei mizerabil.
Peste aceasta viziune lamentabila domnea mirosul de vin. Mirosul de malt din bere. Afara se auzeau trecand masini. Pe strada urmatoare se auzea huruitul tramvaiului.
M-am dus in camera de zi si am ramas acolo multa vreme cu chitara in poala. Cum de nu ma gandisem ca se putea intampla asa ceva? De ce-i lasasem pe Amy Lee si pe Erik singuri cu ea? Cum de nu-mi dadusem seama ca urma sa se intample una ca asta? Erik nu avea decat 10 ani...
Nu era decat vina mea. Nu aveam nicio indoiala. Da, ma gandisem ca ea si-ar fi putut face rau singura, si Dumnezeu sa ma ierte, poate chiar ma rugasem pentru asta in catedrala. Dar asa ceva? Sa moara fratii mei? In acel moment chiar imi doream sa nu mai pot respira nici eu.
M-am uitat cu indiferenta la apartamentul meschin, cu mobila desperecheata si urata, cu masa veche de stejar si scaunele ieftine tapitate cu panza cu flori, si toata lumea mea mi s-a parut murdara, cenusie; am simtit ca ma cuprinde frica, apoi groaza crescanda.
Nu aveam sa-i mai vad niciodata in viata pe fratele si pe sora mea, pe mama, sau pe tata, sau pe altcineva cunoscut. La asta ma gandeam. Erau morti, morti in mod irevocabil. Nu credeam in nimic. Sau daca pana atunci crezusem in ceva, acum nu mai avea rost. Daca ar fi venit cineva la mine in acel moment si mi-ar fi spus: Ii vei vedea din nou, l-as fi scuipat cu furie.
Am ramas toata ziua in apartament cu familia moarta insirata in jur. Am lasat deschise usile de la baie si de la dormitor, pentru ca nu voiam ca trupurile celor morti sa fie singure. Mi se parea lipsit de respect.
In cele din urma am adormit pe canapea, iar cand am deschis prima oara ochii, uitasem ce se intamplase si m-am gandit ca toti sunt vii si ca lucrurile decurg ca de obicei. Apoi adevarul m-a izbit cu forta.
Mi-am pus rochita de blug si am impachetat toate hainele bune. Le-am strans in valiza pe care o lua mama la spital cu ani in urma, atunci cand nastea. Mi-am numarat banii.
Mi-am sarutat fratiorul. M-am aplecat, suflecandu-mi manecile, peste cada si am lasat o sarutare, cu varful degetului pe obrazul micii mele surioare. Apoi mi-am sarutat mama pe umar. Am vazut din nou rozariul. Nu se ruga cand a murit. Pur si simplu ramasese acolo, prins in cutele cearsafului, uitat.
L-am luat, m-am dus la baie si am lasat apa de la chiuveta sa curga peste el pana cand s-a curatat. L-am uscat cu un prosop si l-am bagat in buzunar.
Toti pareau cu adevarat morti acum, goliti de orice.
Singura amintire vie, singurul lucru neinsemnat, dar viu, ce ma tinea si pe mine inca in viata, era rozariul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]