If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

joi, 30 august 2012

Un nou inceput

Nu doream sa arunc nicio privire in spate. M-am relaxat in 2 saptamani, dar nu de tot. Simt presiune asupra mea si inca habar n-am ce caut aici. Vreau sa ma opresc din orice, sa opresc timpul si sa ma uit doar inainte, doar intr-un punct fix, fara a-mi schimba parerile, visele, dorintele. Am vrut sa ma opresc din scris, pentru ca simt ca nu mai am rabdarea necesara, si totusi mana inca scrie.
Se pare ca nu pot sa rup totul atat de usor. Am pus prea mult suflet, prea multa durere, prea multe lacrimi si prea putine zambete aici, in scrieri.
M-am trezit izbita de purul adevar. Nu pot pleca de aici, cat timp am fost in aceasta familie numita Blogspot. Nu pot pleca dintre voi, atata vreme cat m-ati bucurat si sustinut.
Sunt eu, Denisa, o simpla atitudine slaba trezita la viata.

Rozariul

Imediat ce am intrat in apartament, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula.


I-am gasit pe Amy Lee si pe Erik inecati in cada. Iar ea, mama, cu venele de la incheietura taiate, zacea moarta in pat, cu sangele imprastiat pe cearsaf si pe jumatate de perna.
M-am uitat lunga vreme la trupurile fratelui si surorii mele. Apa din cada se mai scursese, dar pijamalele lor ramasesera imbibate cu apa. Erik era plin de vanatai. Probabil ca se impotrivise din rasputeri. Dar fata lui Amy Lee, la celalalt capat al cazii, era neteda si perfecta, cu ochii inchisi. Poate ca nici nu se trezise, atunci cand mama ei o ineca. In apa era sange. Si era sange si pe scurgere, de care probabil ca Erik isi sparsese capul atunci cand ea il impinsese in jos.
Cutitul de bucatarie zacea langa mama. Isi ciopartise de-a dreptul mana stanga, atat de adanci facuse ranile, dar sangerase pana la moarte din amandoua incheieturile.
Toate acestea se intamplasera cu ore in urma, eram convinsa.
Sangele se uscase sau era inca lipicios.
Cu toate acestea, l-am ridicat pe fratele meu din cada si am incercat sa-l reintorc la viata. Erik avea trupul rece ca gheata, sau asa parea. Si era ud.
N-am indraznit sa-mi ating mama sau sora. Mama zacea cu pleoapele pe jumatate inchise, cu gura deschisa. Parea deja golita de sange, ca o coaja. M-am uitat la rozariul din balta de sange. Era sange peste tot pe dusumeaua vopsita.
Mama fusese dintotdeauna o betiva. Ma socase cand auzisem asta din gura fratilor mei, ce aveau 10 si 7 ani. De cand tata, un alt betiv, fusese bagat in inchisoare eu a trebuit sa ma ocup de casa. Cantam 15 ore pe zi sambata si duminica la intersectia strazilor de la coltul blocului. Trebuia sa platesc facturile, sa ii iau mamei bautura ca sa o linistesc si sa ii tin pe fratii mei in siguranta departe de ea si comportamentul ei mizerabil.
Peste aceasta viziune lamentabila domnea mirosul de vin. Mirosul de malt din bere. Afara se auzeau trecand masini. Pe strada urmatoare se auzea huruitul tramvaiului.
M-am dus in camera de zi si am ramas acolo multa vreme cu chitara in poala. Cum de nu ma gandisem ca se putea intampla asa ceva? De ce-i lasasem pe Amy Lee si pe Erik singuri cu ea? Cum de nu-mi dadusem seama ca urma sa se intample una ca asta? Erik nu avea decat 10 ani...
Nu era decat vina mea. Nu aveam nicio indoiala. Da, ma gandisem ca ea si-ar fi putut face rau singura, si Dumnezeu sa ma ierte, poate chiar ma rugasem pentru asta in catedrala. Dar asa ceva? Sa moara fratii mei? In acel moment chiar imi doream sa nu mai pot respira nici eu.
M-am uitat cu indiferenta la apartamentul meschin, cu mobila desperecheata si urata, cu masa veche de stejar si scaunele ieftine tapitate cu panza cu flori, si toata lumea mea mi s-a parut murdara, cenusie; am simtit ca ma cuprinde frica, apoi groaza crescanda.
Nu aveam sa-i mai vad niciodata in viata pe fratele si pe sora mea, pe mama, sau pe tata, sau pe altcineva cunoscut. La asta ma gandeam. Erau morti, morti in mod irevocabil. Nu credeam in nimic. Sau daca pana atunci crezusem in ceva, acum nu mai avea rost. Daca ar fi venit cineva la mine in acel moment si mi-ar fi spus: Ii vei vedea din nou, l-as fi scuipat cu furie.
Am ramas toata ziua in apartament cu familia moarta insirata in jur. Am lasat deschise usile de la baie si de la dormitor, pentru ca nu voiam ca trupurile celor morti sa fie singure. Mi se parea lipsit de respect.
In cele din urma am adormit pe canapea, iar cand am deschis prima oara ochii, uitasem ce se intamplase si m-am gandit ca toti sunt vii si ca lucrurile decurg ca de obicei. Apoi adevarul m-a izbit cu forta.
Mi-am pus rochita de blug si am impachetat toate hainele bune. Le-am strans in valiza pe care o lua mama la spital cu ani in urma, atunci cand nastea. Mi-am numarat banii.
Mi-am sarutat fratiorul. M-am aplecat, suflecandu-mi manecile, peste cada si am lasat o sarutare, cu varful degetului pe obrazul micii mele surioare. Apoi mi-am sarutat mama pe umar. Am vazut din nou rozariul. Nu se ruga cand a murit. Pur si simplu ramasese acolo, prins in cutele cearsafului, uitat.
L-am luat, m-am dus la baie si am lasat apa de la chiuveta sa curga peste el pana cand s-a curatat. L-am uscat cu un prosop si l-am bagat in buzunar.
Toti pareau cu adevarat morti acum, goliti de orice.
Singura amintire vie, singurul lucru neinsemnat, dar viu, ce ma tinea si pe mine inca in viata, era rozariul.

duminică, 19 august 2012

I don't need you anymore.

Am zis ca plec si asta o sa si fac. Nu trebuia sa mai postez. Si nu cred ca o sa o mai fac vreodata. Cine stie.
Cand plec? Maine dimineata. Unde? La turci. Scopul calatoriei? Sa ma regasesc. S-a schimbat scopul.
Nu mai e nevoie sa ma regasesc pentru ca am facut-o deja cu mult timp in urma. Doar ca acum au revenit legaturile dintre mine si...mine. Nu mai e nevoie sa spun cine sunt pentru ca deja ma cunoasteti. M-am prezentat in prima postare dar o sa o mai fac o data.

Buna. Ma numesc Denisa-Maria, sunt din Piatra-Neamt si am 15 ani. D nu o sa mai existe niciodata. Si nici Nefi cum ma stiu toti. Voi fi doar Denisa. Fara alte prescurtari.

Nu mai am nevoie de prieteni. M-am convins ca sunt doar niste entitati false majoritatea. Cei care mi-au fost cu adevarat sprijin sper sa fie in continuare langa mine. Daca nu, cred ca o sa fac fata si singura cum am facut pana acum. Nu mai am nevoie de oameni care sa incerce sa ma ridice. De ce sa ma ajute daca odata si odata oricum o sa cad? Si daca acel moment, acea fractiune de secunda, se va intampla atunci cand acei oameni nu vor fi in preajma mea sa ma ajute? Asa ca vreau sa ma lipsesc. Nu mai am nevoie de regulile voastre. V-as spune unde sa vi le bagati; dar incerc sa ma stapanesc.
M-am saturat sa sufar. Si ca sa opresc lacrimile si supararile, agonia sau extazul, trebuie sa va fac sa plecati de langa mine. Nu e nicio problema. Deja multi ati facut-o. 
Decat sa am prieteni falsi, mai bine prefer dusmani adevarati.

Multumesc celor care au fost cu mine pana acum. Multumesc fostilor mei prieteni pentru clipele de neuitat in care m-au facut sa gandesc sa-mi iau zilele. Multumesc de necazurile pe care mi le-ati pus in spate.

Suna sinucigas fiecare cuvant, dar eu una nu mai pot. Nu mai rezist. Va doresc o vacanta frumoasa in continuare. Nu garantez ca va mai exista o Denisa cand ma intorc. Nu garantez ca va mai exista o "Le Denise" pe Facebook. Nu garantez ca va mai exista un blog numit "Atitudine Slaba". 

miercuri, 15 august 2012

Inainte de plecare...Pentru Anemona.

Am spus ca D dispare si asta o sa si faca, doar ca a vazut ceva ce i-a atras atentia pentru ultima oara inainte de plecare.
Anemona, se pare ca suntem in aceeasi situatie. Amandoua disparem din peisaj pentru o perioada de timp nedeterminata, cu gandul de a ne regasi. Tu spui ca nu vrei sa ajungi sa minti prin postarile tale, avand in vedere ca blogul este ca un jurnal. Vreau sa-ti spun povestea mea.

Decembrie, ziua a 25-a, 2011. Dimineata ma trezesc destul de incordata, tremurand. As putea povesti ziua aceasta si peste 70 de ani, sau poate chiar mai mult. M-a marcat pentru totdeauna. Pe la ora 11 am deschis calculatorul sa vad daca a mai postat un prieten de-al meu...care nici nu mai stiu daca imi este sau nu prieten. Nu o mai facuse. Atunci am realizat ca, in timp ce parcurgeam din nou aceleasi randuri aproape invatate de pe blogul lui, starea mea de disconfort crescuse in loc sa se diminueze. Era ciudat, avand in vedere ca eu pot trece cu vederea starile mele de rahat ca sa ii fac pe cei din jur sa se simta bine in preajma mea. In ultimul timp energia mea a venit din zambetele celor din jurul meu. Doar ca nu au mai ramas cine stie ce, asa ca...adio energie. Nu stiam ce sa fac ca sa ma simt mai bine. I-am povestit si mamei ca nu ma simteam prea ok si a zis sa stau intinsa putin. Poate mi-e rau pe bune si eu spun ca e doar o stare. Am ascultat-o si dupa aproape o ora am avut aceeasi stare. Atunci am luat hotararea de a-mi face blog.
Ce titlu? Ce sablon? Ce cuvinte pentru o prima postare? Ce imagine? Ce gadgeturi? Noua in lumea aceasta eram destul de emotionata desi nu o puteam arata. Dar inca puteam simti. Am ales primul sablon ce mi-a venit la mana si dupa m-am oprit. M-am gandit la mine. M-am gandit la felul meu de a fi, timida pana incepi sa ma cunosti, sa te cunosc, si dupa genul de fata care are nevoie de lipici pentru gura ca sa o mai inchida. M-am gandit la sensibilitatea crescuta cu care am fost inzestrata. M-am gandit la toate lacrimile pierdute degeaba din cauza unor natarai care tipau la mine si astfel ma faceau sa plang. Crede-ma, si acum sunt la fel de plangacioasa. Atunci mi-au venit in cap aceste doua cuvinte, care au ramas neschimbate pana in ziua de azi: Atitudine Slaba. Am schimbat designul cred ca de 4 ori pe saptamana. Am schimbat culori si fonturi. Dar nu am schimbat-o pe D, desi ma certam de zor cu ea. Desi era undeva ascunsa in coltisorul cel mai intunecat al mintii mele jucand sah de una singura. Desi era uitata de mine pe niste dealuri ca sa faca fotografii. Chiar daca s-au intamplat toate aceste lucruri, ea a fost totusi mereu cu mine, desi in mare parte o umbra uniforma ce ma impingea de la spate; in putine cazuri o lasam sa preia conducerea.

Vezi tu? Nici pana in ziua de azi nu stiu exact cine sunt. Poate sunt "o simpla atitudine", o simpla fata cu un blog ambulant. Poate tu esti Anemona, sau Sursadeamagire sau cine mai vrei tu sa fii. Dar cand ai pus degetele pe tastatura si ai scris "suntfraiera.blogspot.ro" eu cred ca te-ai vazut dinafara, de parca ai privi intr-o oglinda pe altcineva. Nu spun ca ai fi. Dar ai facut-o cu un motiv pe care doar tu il stii, sau poate vrei sa-l cauti pentru ca habar n-ai ce a fost in capul tau. 
Vreau sa vorbim in continuare. Nu conteaza cum. Dar vreau sa stii ca si eu, si D, vom fi mereu alaturi de tine, macar cu gandul. Pentru ca prin postarile tale ne-ai apropiat, ne-ai inspirat, ne-ai facut sa ne apropiem una de alta. Pentru asta iti multumim.

Disparitia.



D o sa dispara din peisaj inca o saptamana si ceva. Acum nu pot vorbi de D, de mine, la persoana intai. Nu ma simt ca si cum as apartine ei.
Se pare ca D a pornit in cautarea unei figuri cunoscute pe un teren mlastinos plin de umbre.
Va gasi oare ce cauta? Sper doar sa nu o asteptati prea mult. Sper doar sa se intoarca trup si suflet, nu doar o umbra pustie si anemica.

luni, 13 august 2012

Imposibila.

Azi mi-am propus sa fac tot ce-mi sta in putinta sa am o atitudine superioara fata de tot. Azi mi-am trait viata cu nesimtire, mi-am cheltuit banii de buzunar pe prostii si am cantat in nestire la chitara. Poate spui ca m-am purtat ca un copil dar nu e cum pare.
Azi am reusit sa zbier catre eter si sa ma fac auzita. Am reusit sa uit de tine desi am vorbit o groaza. Am reusit sa trec de limitele posibilului si sa fac pe imposibila.
Astazi am fost ca si copil imposibila.
Astazi, ca si femeie, am fost imposibila.
Astazi, ca si adolescenta, m-am purtat iresponsabil si am fost imposibila.
Ca prietena? Imposibila.
Ca iubita? Nu stiu. Sunt cam "forever alone", dar presupun ca astazi, la ce figuri am facut, m-as fi certat cu iubitul. Deci: imposibila; bifat.
Am incalcat reguli si m-am simtit bine.
Am scris cu creta pe asfalt si am jucat sotron de una singura. Mi-am retrait copilaria intr-un mod extravagant si imposibil.
Am fost in sfarsit, cine am vrut sa fiu: o adolescenta, o domnisoara, o femeie, cum vrei sa-mi spui, rebela dar cu simtul raspunderii. Am fost eu, dupa mult timp in care nu mai stiam ce e cu mine. A fost ziua mea, desi ziua mea e abia in martie. M-am simtit bine intr-un mod imposibil.

duminică, 12 august 2012

Total stranger

Te mai cunosc? Ma mai cunosti? Nu stiu. Tu sa-mi spui. M-am schimbat, te-ai schimbat, in timp ce planeta se rotea in continuare. Prin schimbari s-a dus si legatura dintre noi, pe rand prietenia si dragostea, intr-un timp scurt si de neuitat.
Hai sa analizam din nou totul. Hai sa privim in jur si sa gasim niste martori care au fost cu noi pe tot acest drum. Vedem vreounul? Nu chiar. Toti au inceput sa dispara in timp ce noi stateam si ne certam ca doi copii, fara motiv.
Am vaga senzatie ca totul a fost doar o minciuna, o simpla plasmuire a imaginatiei mele. Am tinut strans cu dintii de prietenie, am marait la alte fete cand a venit vorba de relatie si acum...ne uitam unul la celalalt si sasaim ca o pisica la un caine.
Te-ai intrebat vreodata ce mai fac? Daca mi-am refacut viata dupa tine? Sau daca macar a mai existat o viata dupa tine? Ei bine, dragul meu, raspunsul e nu. Am murit in timp ce tot ce cladisem impreuna a cazut ca Zidul Berlinului. Au ramas doar niste ruine insangerate, pline de amintiri si multa durere, pline de atingeri si de lacrimi.
Esti un strain printre straini, intr-o lume paralela de a ta. Te-ai pierdut printre stele si ai picat ca un inger cu aripile frante. Din  pacate, nu a fost nimeni care sa te prinda. Nu-i nimic. Nici pentru mine nu a fost nimeni cand am picat.
Esti un strain care macar si-a gasit vocatia. Spre deosebire de mine, simpla fiinta pierduta pe vecie in intuneric.

vineri, 10 august 2012

Tot curve vin... Tot curve pleaca

Un trafic continuu. Nu conteaza daca te uiti la televizor, daca esti in taxi si stai pe net pe telefon sau acasa tolanit in pat cu laptopul in brate navigand pe Facebook sau alte retele de socializare. Odata si odata dai de o poza cu o tipa care are triliarde de likeuri doar pentru faptul ca e jumate goala sau o stire despre noul fotomodel de pe coperta Playboy. Ok, merg pozele facute la mare. Alea macar au un rost si un motiv sa le faci. Dar de ce ti-ai face poze cand nu stiu...esti uda iesita din dus? Imi pare rau, "pisi", matrimonialele le gasesti prin alte parti. Nu aici. Stiu...din exemplele pe care le-am dat o sa-mi spuneti ca asta nu inseamna neaparat sa fii curva. Ei bine, asta e blogul meu si prin urmare parerea mea. Va rog sa apasati "X"-ul din coltul din dreapta sus daca nu va convine. Simt nevoia sa ma revolt si asta o sa fac.
Recent am primit un telefon. Nu faceam mare lucru. Stateam la o tigara in curte. M-am obisnuit sa primesc telefoane de la necunoscuti pentru ca mi-am schimbat numarul de ceva timp si dansele si dansii inca o cauta pe o anumita duduie a carui numar acum imi apartine. Ma rog. Am raspuns. Era una din fetiscanele alea de 18-19 ani care face reclama si te invita la un masaj erotic. Superb. Am ascultat-o -altceva nu aveam ce sa fac- si era exact ca o discutie la telefon cu mama: Aham. Da. Am inteles. Ahaaa. Mhm. Da... Ea se chinuia sa-mi explice de nu stiu ce program si pretul si domnisoarele si intr-un final, dupa ce mi-am terminat si eu tigara i-am zis: Cucoana, du-te. Si lasa telefoanele ca nu sunt jucarii pentru tine. Si am inchis. Eram destul de derutata dupa conversatia lunga si plictisitoare daca o pot numi asa si nu prea aveam cu cine vorbi despre asta. Asa ca am dat uitarii subiectul.
Ne intrebam oare de ce s-a ajuns unde s-a ajuns? De ce neveste de oameni importanti au o adevarata retea de prostituate? Hmm...E un job mai nou?  Cum functioneaza? Ai nevoie de CV?
Voi va dati seama ca va autodistrugeti? Va dati seama ca sunteti pur si simplu niste sugative? Toate vreti bani si iarasi bani. Stati pana ii tocati banii lui X si apoi cautati alt fraier, si alt fraier.
Curve veniti, curve popositi, curve plecati.

Singura

Am constatat ca relatiile sunt de cacat. Bine, dupa multe lovituri direct in inima, dupa multe fluvii formate din lacrimile mele si dupa multe palme mintale. Am facut tot posibilul sa-l uit, sa-i uit si cred ca am si reusit. Am ars fotografii, am umplut camera cu mirosul intepator de tigara, am tipat si am aruncat pumni peretilor. M-am razvratit impotriva mea, impotriva a ceea ce eram: o fata ce se lipeste usor de baieti dar care se dezlipeste al dracu' de greu.
Sunt eu, de data asta singura in poveste. De data asta, marginalizata de mine intai si dupa de restul. Sunt eu, doar ca altfel, pentru ca am senzatia ca nu ma mai cunosc.
Sunt singura, si nu stiu daca pentru un timp scurt sau o bucata mai lunga de vreme. Si nu ma refer la o relatie. Eu una nu mai am nevoie de asa ceva, prea multa durere si prea multe sacrificii. Ma refer la mine. Trupul parca mi-e gol si lasat undeva pe zapada in toiul noptii. Ma simt goala pe dinauntru, fara suflet, fara prieteni, fara viata.
Degeaba m-am regasit daca nu am cum sa ma mai impac cu mine. Degeaba sunt toate bucatile sufletului meu la loc daca nu am cum sa-i ofer protectie si caldura. Ma simt de parca as fi cazut intr-o vale adanca incarcata de spini, printre acele reci si dureroase ale acestora. Ma simt distrusa, lovita, sparta in mii de bucati ca o papusa de portelan. Ma simt un strain intr-o lume necunoscuta.
Ma simt, si sunt singura.

joi, 9 august 2012

Born again

Nici nu stiu cand si cum s-a intamplat. Stiu doar ca am deschis din nou ochii pentru prima oara. Mi s-a parut ciudat sa am un sentiment de deja-vu legat de prima zi a existentei mele. Dar iata-ma aici. Am vazut din nou acea prima lumina izbitoare care te orbeste si de la care simti nevoia sa-ti acoperi ochii cu mana dar nu ai puterea necesara in brate ca sa faci asta.
Am tras o gura mare si zgomotoasa de aer si am revenit aici, din nou, cu picioarele pe pamant. Era ciudat, dar revenisem in camera mea, intinsa pe patul cu lenjerie cu Tom si Jerry pe care erau imprastiate hartii din blocul meu de desen.
Era ciudat. Nu-mi aminteam sa fi desenat asa ceva, cel putin nu in trecutul apropiat. Aveam o memorie destul de buna, mai ales in privinta nenumaratelor detalii. Doar ca acum ma simteam de parca cineva umblase la memoria mea si o golise.



Ce se intampla cu mine? De fapt...cine mai exact eram eu? Ce cautam aici si de unde veneam?
Am deschis usa camerei mele si am coborat in graba. Parca eram o necunoscuta scapata din vreun ospiciu. Treceam pe langa pereti incarcati cu tablouri si fotografii inramate. Fotografii...cu mine. Imi aminteam de acele momente, dar erau toate in ceata. Oare de ce?
Renascusem?

miercuri, 8 august 2012

Nothing.

Nu mai vreau nimic. Nu mai tind sa imi doresc ceva ce aveam candva pentru ca vad ca nu mai are rost.
Acum sunt un simplu om cu un blog ambulant, fara prieteni, fara inima, fara sperante. Sunt o anonima printre multe identitati, eu incercand sa ma descotorosesc de a mea.
Scopul meu era altul, pana sa mi se faca dor de tine. Din nou. Dar relatia noastra oricat de precipitata era inainte s-a racit din ce in ce mai tare, si a ajuns si ea un nimic.
Nu vreau sa par egoista, acum nu mai are rost, dar te vreau inapoi. Da-mi clipele frumoase petrecute impreuna, ursuletii pufosi ce erau doar pentru mine si rasetele de pe fata mea. Da-mi din nou viata. Lasa-ma sa renasc pein tine ca sa nu ma ofilesc secata de lacrimi de dor.
Nu mai am nimic. Am pierdut totul, pana si pe mine din nou, pana si ultimul gram de speranta.

Cand trandafirii mor...

Va veni momentul cand va trebui sa spui adio unei persoane dragi, unui animalut de companie pe care l-ai iubit mult, sau pur si simplu unui obiect. Va veni momentul sa-ti spui tie adio cand nimic in jurul tau nu o sa mai fie bun de nimic iar singurul gand care iti va trece prin cap va fi sinuciderea. Nu ti s-a intamplat pana acum? Stai linistit, o sa simti in curand asta. 
Poate totusi gresec. Poate ca sunt eu acum mult prea depresiva si ar trebui sa o las mai moale cu tot. 
Poate trebuie sa nu ma mai gandesc atat de mult la moarte, la lacrimi si tristete si ar trebui sa vad viata ceva mai roz. Ei bine uite ca nu vreau. Pentru ca eu prefer sa dau cartile pe fata si sa nu ma incurc in detalii amagitoare ci sa le aleg doar pe cele adevarate. M-am saturat sa fiu mintita in legatura cu majoritatea lucrurilor, m-am saturat sa ascund rautatea din mine, din noi, rautate pe care eu am acceptat-o in sfarsit. 
M-am regasit si am senzatia ca am facut cea mai mare greseala. Am senzatia ca trebuia sa raman acolo unde eram, singura, ascunsa intr-un coltisor al mintii mele, rusinata si inocenta. Trebuia sa inchid ochii la orice si sa indur orice cum faceam odata. Dar nu. Am spus nu si am stopat toate aceste lucruri. Am acceptat sa deschis larg ochii si sa ma invart printre minciuni in cautarea adevarului. Caut trandafirii ce au murit pentru ca doar in ei gasesc adevarul. Sunt acei trandafiri care nu au mai suportat sa tina capul plecat in fata minciunilor si au facut ceva in legatura cu asta. Asa cum am ajuns sa fac si eu. Asa cum ma zbat acum si eu intr-un paradis al mandriei, laudei si lacomiei printre oameni bogati si camatari, printre saraci si cersetori. 
Locul meu nu e aici. Locul meu nu mai e de ceva timp printre aceste lucruri nelimitate pentru oameni care fura incontinuu de la noi si teoretic si din noi. Printre oameni care ne distrug fizic dar si psihic. 
Sunt ca un trandafir care incepe sa se ofileasca intr-un mod mai ciudat. Canvda eram rosu; cu timpul culoarea mi-a palit, asa cum si adevarul a inceput sa fie din ce in ce mai putin. Acum am ajuns negru, cu petale din ce in ce mai putine, cu frunze din ce in ce mai rare. Raman fara oxigen, fara apa, fara adevar. In curand o sa fiu in randul trandafirilor morti, cei care au avut curajul sa moara pentru a face ceva in legatura cu ei si cu lumea, nu au mai acceptat sa vada in ceata si sa ascunda minciuna. 
Acele vremuri s-au incheiat.
Cand trandafirii mor, moare si speranta.

Vis de femeie

Pierduta-n zare ma avant
Sa prind o stea ce cade
Sa ii soptesc dorinta mea
Pura si arzatoare.


Visez cum el ma va gasi
In ceas tarziu de vara,
Pe nisipu-nfierbantat
de pe o plaja goala.


Si mangaindu-mi trupul alb,
Cel neatins de soare,
Ma va lua cu el de brat
In lumea-nfricosatoare.


O dorinta eu mi-am pus 
Cand ochii goi mi s-au deschis;
Si am vazut in palma steaua
ce mi s-a aratat in vis.

marți, 7 august 2012

Another world.

Parca ma despic, ma rup de realitate.
M-am regasit si asta ma face sa ma indepartez de o lume, de lumea normala, de lumea in care m-am nascut si cea in care ar trebui sa raman. Trebuie sa ma ancorez de prezent, sa gasesc un port care sa ma faca sa raman in lumea aceasta cat mai pot, cat mai mult. Trebuie sa ma prefac ca sunt un simplu om pe un vapor numit viata care trece prin diverse tari, margini de lume, fara sa stea undeva anume mai mult. Dar m-am indragostit de locul acesta. Imi place aici, desi stiu ca trebuie sa plec cat mai repede. Am luat deja decizia de a pleca, doar ca acum incerc sa o aman cat mai mult posibil.
Sunt o visatoare in cautare de...nimic. Nici eu nu mai stiu ce caut, de pe ce mari agitate vin si incotro exact ma intrept. Stiu doar ca trebuie sa plec de aici, trebuie sa rup legatura stabilita cu tarmul si sa plec cat mai departe spre o alta lume, spre una noua, una ideala.
Parca deja vad cum prin tristetea ce o voi emana, trupul meu se va usca, se va dogori ca nisipul neatins de valurile sparte la tarm ale marii, cerul albastru va fi incarcat de nori grei si gri, iar pasarile ce isi impartaseau cu mine cantecele lor minunate vor amuti. 
Ma voi pierde intr-o lume noua si necunoscuta, dar mai buna si mai linistita. O voi lua din nou de la 0, pe corabia mea saraca, incarcata de poverile vietilor anterioare, prinsa in fluxul si refluxul vesnic de amintiri ce urla ca un om peste bord ce nu stie sa inoate, eu parca neauzind ca un surd strigatele disperate ce vin dintre valuri. 
Voi gasi oare vreun port la margine de lume unde sa pot ramane ancorata mai mult timp pentru a-mi incarca bateriile, pentru a lasa o lacrima incarcata de amar sa-mi cada in mare pentru a linisti apele involburate din inima mea?

Experiente

Am fost doua zile plecata. Am fost intr-un loc minunat, intr-o Gradina a Edenului. Ce iti poate oferi un masiv? Un simplu munte dintr-o tara mica, dintr-un lant muntos ajuns din intamplare pe teritoriul unei tari triste si sarace. Iti poate oferi caldura, desi afara sunt 3 grade, iti poate oferi un adapost, desi te-ai putea trezi cu o vipera cu corn in cort, iti poate oferi hrana, desi afinele abia de acum se fac. E un drum greu pana sus, dar merita.
Am vazut cu alti ochi totul. Din dorinta de a ajunge tot mai sus, tot mai aproape de norisori pufosi si cer senin si albastru, am mai facut cate un pas. Am trecut de bariere puse cu un scop, nu le-am bagat in seama si m-am aplecat sa trec pe sub ele ca sa-mi indeplinesc visul. Am ajuns ceva mai sus, printre tufe de afine si merisoare, cu un miros intepator de rasina in aer, pe o portiune de munte de unde se vedea Gardul Stanilelor si pe partea cealalta Ocolasul.

Am vazut lanturi muntoase in zare, lanturi muntoase sub mine, in jurul meu, peste tot. Am vazut prin ochii mei o bucata de Rai, o bucata virgina de padure in care braconierii si masinariile speciale pentru defrisat nu au ajuns.

Nu cred ca sunt alte cuvinte mai bune si mai frumoase prin care sa exprim in scris ce am vazut cu ochiul liber. Inca nu s-au nascut acele cuvinte. Am vazut fete inspaimantatoare sau gingase in munte. Imaginatia mea s-a jucat de-a lungul drumului, creand in stanca diverse chipuri. Am auzit legende interesante despre munte si speculatii ciudate legate de trecut, de prezent si chiar de viitor.

Am vazut o ceata de oameni urcand pe munte pentru Ziua Muntelui. Am vazut poate prea multe pentru doar doua zile scurte, pentru prea putine ore si fara prea multa odihna. Nu poti studia in amanunt o binecuvantare a naturii ascunsa printre maretia Muntilor Carpati, printre alti zeci de munti care ascund si ei secrete nedeslusite inca de om.

Am facut multi kilometri pe jos, a fost un drum destul de obositor dar palpitant. Am gasit sufletul meu parca hoinarind pe crestele inalte, parca asteptandu-ma din ianuarie de la ultima mea vizita pe Ceahlau sa ma intorc dupa el. Am crezut in aparente. Credeam ca sunt bine, dar nu eram. Credeam ca pot ascunde asta de cei din jur si de mine. Acum am realizat ca nu a fost chiar asa. Cand am urcat la 1903 metri altitudine, dimineata la 5 fara niciun minut in plus sau in minus, mi-am dat seama adevaratul scop al vizitei mele pe Ceahlau. Stand pe varful Toaca si asteptand fenomenul intalnit o data-n an, Piramida de pe Ceahlau, am realizat scopul venirii mele: regasire. Aveam nevoie doar de liniste spirituala, ce o gasisem in cel mai inalt varf al muntelui, cu soarele apunand si rasarind sub ochii mei. 

Aprinzandu-mi o tigara in timp ce ziua se incrucisa cu noaptea la orizont, vazand cum soarele se ridica lenes pe cerul acum plin de norisori pufosi, am inclinat capul meu spre partea cealalta a muntelui, si am vazut ceea ce credeam ca nu voi vedea in viata mea. Fenomenul mult asteptat un an intreg de cei care il mai vazusera, o viata intreaga de un simplu muritor ca mine.
Piramida de pe Ceahlau.


sâmbătă, 4 august 2012

Nota catre mine.

Judecand dupa aparente, ele chiar inseala. Oamenii inca ma considera la fel, desi eu abia ma mai suport in propria-mi piele. Bine, trebuie sa recunosc ca multe relatii de prietenie s-au racit in ultimul timp si in cazul meu. Ma simt goala, ma simt singura, desi mai am o mana de prieteni in jurul meu. Daca stau bine sa ma gandesc ii poti numara pe degetele de la maini: Diana, Iulia, Georgiana, Rares...si inca cativa.
M-am schimbat chiar asa mult? Chiar am devenit o ciudata si trebuie sa fac ceva in legatura cu asta?
O nota pentru mine... Sa dau timpul inapoi si sa vad daca eu sunt vinovata. Sa dau timpul inapoi si sa vad unde am gresit si cum, sa vad unde am calcat stramb. Nu-mi doresc decat liniste si un umar pe care sa plang. Nu vreau decat o pereche de ochi care sa imi asculte ofurile, o pereche de maini care sa ma bata pe umar si sa ma incurajeze.
Vreau prieteni. Vreau sa-i simt aproape de mine, vreau sa ma considere ca o sora mai mica, ca un copil fragil.
Nota catre mine: timpul nu iti rezolva problemele.

vineri, 3 august 2012

Fara cuvinte

Sunt pur si simplu socata de ce se intampla pe Pamant. Esti ranit de oameni pentru care ti-ai da viata. Toata lumea e obsedata de bani, alcool, droguri, tigari.Toti suntem la fel la o adica. Nu stim unde o sa ajungem, ce o sa se intample cu noi. De ce? Pentru ca nu vedem ca sunt rele mai multe ca bune in noi. Nu vedem ca in ultima vreme sunt mult mai multi parinti care isi abandoneaza copiii si pleaca inafara tarii, copiii isi iubesc atat de mult parintii incat ii asasineaza. 
Suntem intr-un continuu razboi intre noi. De ce ? Pentru ca nu vedem, sau nu mai vedem nimic in jur decat propria persoana. Intr-un cuvant: lacomia. 
Un copil e un inger. Mai nou ingerii ard in spitale. Stateam si ma gandeam cata ura e in noi, cata rautate. Nu o recunoastem. Dar eu am ajuns pur si simplu intr-un punct mort, un punct de care am fugit mult timp. Aseara m-am apropiat de o oglinda si mi-am spus: Oare eu cat ma pot suporta sa imi mai ascund adevarul? Si am incercat sa ma privesc 10 secunde in oglinda, pe numarate. Cand am ajuns la 7 m-am intors. Simteam nevoia sa arunc cu ceva in oglinda, in mine. Daca eu nu ma pot privi timp de 10 secunde, atunci cum o sa traiesc cu mine o viata intreaga? Ramai fara cuvinte cand vezi ce se intampla in jur. Automat te schimbi si tu cand vezi imprejurarile. Bunatatea si respectul nu mai au nicio valoare in zilele noastre. Si ajungi la concluzia ca , foarte des, caracterul omenesc te lasa fara cuvinte. 
Nu stiu daca sunt in masura sa comentez asta, dar eu zic ca pot, pentru ca am dreptul. Nu vedeti? Se omoara intre ei si pentru locuri de parcare. Copiii sunt rapiti, copii care poate sunt bolnavi, in timp ce unii isi dau rinichii sa ii salveze. 
S-au schimbat prea multe in 20 de ani, si din pacate in rau. Nu eram nascuta pe atunci, e adevarat, dar am citit despre Revolutie, Ceausescu si  mi-au fost spuse multe povesti din acele vremuri. Ramai fara cuvinte.
Nu cred ca mai trebuie sa spun ceva. Trebuie doar sa invatam cu totii sa privim si in jurul nostru, nu sa stam doar cu ochii plecati de parca am verifica la fiecare 5 secunde daca mai avem legate sau nu sireturile. 
Trebuie sa invatam sa ramanem si fara cuvinte. Nu avem un vocabular atat de larg incat sa descriem cateodata de ce raul iti intra in casa si iti executa familia.

joi, 2 august 2012

Uita pana maine

Prea multe lucruri s-au intamplat intr-o singura zi. Prea multe contradictii intre mine si mintea mea, puse in diverse postari. Am senzatia ca am devenit o simpla "gazda" cu trupul meu, ofer un simplu adapost nenumaratelor spirite orfane macar pentru o zi. Simt ca e un trafic neintrerupt in mine, ca in Gara de Nord.
M-am trezit in dimineata asta bulversata, uitandu-ma intr-un punct fix de pe tavan. In minte imi veneau conversatiile avute ieri cu prietenii, blogurile altor persoane, toate parca citindu-mi mie viata. Citesc bloguri, carti, conversatii ale oamenilor si parca toate imi descriu mie viata. Realizez si eu ca m-am schimbat, doar nu pot ramane cu aceeasi mentalitate de 8 ani. Fizic...doar am crescut.
Fata de alte fete de varsta mea inca nu am inceput sa-mi pun culorile curcubeului in cap sau mai stiu eu ce. Am 15 ani si in tabara minunata m-am apucat de fumat. Sau mai bine spus am incercat jumatate de pachet. Nu stiu daca o sa adaug si acest viciu pe lista mea; poate nu acum. 
Ma schimb zi de zi, secunda cu secunda, in timp ce Pamantul se invarte in continuare si timpul trece. Probabil sunt nervoasa sau somnoroasa sau pur si simplu nebuna si nu mai stiu pe ce lume traiesc; nu mai stiu sa fac diferenta intre lumea reala si imaginatia mea.
Poate sunt eu altfel decat ceilalti. Poate pentru mine polii Pamantului sunt invers iar soarele rasare la apus. 
Cred totusi ca ar fi mai bine sa-mi odihnesc mintea si sa-mi pun ordine in ganduri. 
Tot ce am zis pana acum, uita pana maine.

miercuri, 1 august 2012

Say goodbye

Suntem ca doua piese de sah, diferiti. In doua culori, in echipe diferite. Se pare ca nu e totul asa de usor pe cat credeam, se pare ca nu putem sa stergem atat de repede totul cu buretele.
Acum nu mai suntem doar noi doi la unison. Acum suntem noi doi si atat, fiecare cu viata lui, cu problemele lui, cu mintea lui.Sunt momente in care mi-e dor de noi, dar stiu ca nu trebuie sa-mi mai fie pentru ca imi fac rau singura. Si nu prea vreau asta. M-am schimbat, te-ai schimbat, anturajul si decorul s-a schimbat si el. Acum suntem parca actori de scurt metraj, asteptand cu nerabdare momentul in care trebuie sa intram si noi in scurtul minut de glorie al vietii pe scena.

Urasc faptul ca nu intelegi ca ma doare cand vad ca te bagi mereu in seama si nu ma lasi in pace, desi stii la fel de bine ca mine ca momentele petrecute impreuna s-au dus. Urasc faptul ca acum simt nevoia sa scriu de momentele nu chiar fericite din trecut, in loc sa vorbesc de cele mai recente senzatii.
N-ai sa te schimbi. Timpul trece repede printre noi si eu ma trezesc cu greu si realizez destul de tarziu ca degeaba se scurge timpul, tu ramai un suflet rece ca pana acum. Imi pare rau, cea care conteaza acum sunt eu. Nu ar trebui sa imi mai pese de tine, ar trebui sa iti dau cu piciorul, ca si cainelui din scara blocului si sa-ti spun un ultim "La revedere!"


Eu nu mai sunt din lumea ta, iar subiectul e inchis.

:]