If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 31 iulie 2012

Back.

M-am intors din tabara. Oficial vacanta s-a terminat si sunt din nou cu voi. Neoficial sunt cu voi din nou de cateva zile. Sunt asa de obosita incat abia vad ce scriu. Daca o sa am greseli promit ca o sa le corectez dupa o indelungata odihna insotita de o tulburatoare stare de lene. In ultimele 2 zile de tabara s-au schimbat muulte chestii, unele chiar tare interesante si am hotarat sa nu mai scriu ce aveam in cap. Nu mai are rost. Nu ar mai fi nimic decat pur trecut.
Acum realizez totusi ca a fost prea scurt. Au fost atat de multe lucruri pe care mi le-am propus si foarte putine si-au atins scopul. Important e ca m-am distrat si ca mi-am facut multi prieteni minunati de care acum imi e dor.
Va vreau inapoi>:D<.

duminică, 29 iulie 2012

Doua lumini

M-am trezit de dimineata bulversata, cu o durere oribila de cap. Inca sunt in tabara si am mai inceput o postare, dar e doar pe foi. Trebuia sa iau o vacanta dar uite ca nu s-a putut. Am iesit la o sesiune de fotografii in padure, asa ca aici e singurul loc in care am dat de semnal si profit astfel de ocazie. Mi-a fost dor de voi.
Revenind la durerea de cap: sunt prinsa intre doua dimensiuni, intre doua lumi, intre un razboi dat de mine si constiinta mea.
Doua lumini. Doua cercuri inchise intr-un patrat, doua vieti diferite traite una in alta. Nici nu stiu ce trebuie sa fac sa ma linistesc cateodata. Vreau sa sting razboiul dat inauntrul meu, pe un camp de lupta plin de lacrimi.
M-am saturat de lume. Mi-am terminat vacanta si am revenit in lume, din pacate pe o parte. Mi-a fost dor de voi. Mi-am dorit sa revin aici, sa stau cu voi si sa imi ascund problemele.
Am ales o alta lumina, o lumina proprie care nu are inca o sursa de unde sa o pot opri.
Sunt prinsa aici si nu pot sa plec. Sunt pierduta aici si totusi imi doresc sa deschid un portal, o usa magica si sa pot sa dispar.
Luminile se sting...lumina mea apune incet incet si eu ma pierd, ma pierd...

sâmbătă, 21 iulie 2012

Adio!

Eu va spun adio pentru urmatoarea saptamana. Am nevoie de o vacanta in care sa-mi reimprospatez memoria, o vacanta in care sa ma relaxez si sa imi pun ordine in ganduri.
A venit trenul meu... Asa ca va las. Aveti grija de voi!

vineri, 20 iulie 2012

I want you to know...

Trebuie sa stii ca nu exista o definitie constanta pentru frumusete. Nici acum, nici in trecut; probabil nici in viitor. Exista insa dovezi, dovezi clare ca aceasta exista. E acea descriere de craiasa: trasaturi fine, chip angelic ca de portelan, ochi mari si jucausi, zambet cald.
Nimeni nu e perfect. Perfectiunea nu exista, dar o simtim plutind in jurul nostru, o simtim vibrand prin privirile altor persoane.

Multumiri Miruna Mira pentru fotografie.

**

Lasandu-si ochii incarcati de dor in jos, incepuse sa viseze. Chipu-i perfect conturat tresarea la mica adiere a vantului. El, urmarindu-si iubita din spatele unui copac zambea, un zambet incarcat de dragoste si pasiune. 
Ea continua sa viseze, mergand linistita printre bancile pline de frunze galbene cazute. El, o veghea in continuare. 
Spre lasarea amurgului el o prinse de mana si se asezasera amandoi pe o banca. Ea ghemuindu-se la pieptul lui ii soptea dorul ce o cuprindea cand nu erau impreuna. El auzind acestea o stranse tandru in brate, ii ridica cu un deget barbia, uitandu-se in ochii ei minunati. Uitandu-se in ochii persoanei iubite sopti: Vreau sa stii ca iubirea adevarata nu se risipeste.
Dupa ce chipul ei a fost luminat de un zambet dulce, el se apleca duios si o saruta discret. 

**

Amintiri, oameni, peisaje, toate se duc odata cu trecerea timpului. Singurul lucru care nu se schimba e fragilul sentiment de iubire. Vreau sa stii ca nu conteaza pe cine ai langa tine. Fiorii sunt exact ca prima oara, mereu si mereu. 

Vreau sa stii ca iubirea e neconditionata.

joi, 19 iulie 2012

Abuz

Credeam ca ziua de azi nu se poate termina mai prost decat a inceput. Dar la sfarsit am constatat ca se poate. 
Abia iesisem din casa sa-mi iau niste carti de la biblioteca. Imi placea destul de mult sa citesc, cartile pe care le luam fiind citite de mine inca de vreo 2 ori. Si ce daca, imi placeau.
Am iesit din scara blocului pe la 12 si 20 de minute. Soarele era mare si stralucitr pe cer, iar eu eram fericita ca vremea tinea cu mine. Eram bine dispusa. Eram fericita pentru ca multe persoane imi facusera ziua mai frumoasa. 
Eram aproape la jumatatea drumului cand am facut greseala de a ma uita in spatele meu. Atunci l-am vazut: era inalt, purta ochelari de soare, era imbracat in negru si venea dupa mine. Am grabit pasul incercand sa nu par panicata. Era deja prea tarziua. Isi daduse seama ca il vazusem. Cand am ajuns intr-o zona mai ferita privirilor a ajuns in spatele meu si m-a prins de mana. Am inceput sa ma zbat si drept rasplata pentru efortul meu, am primit o palma. Am cazut. Mi-a spus doar Tu vii cu mine. si apoi m-a tarat dupa el. Nu stiam cine e, ce vrea de la mine, si de ce tocmai eu.


M-a dus intr-un loc vechi din oras, intr-o casa parasita si murdara. Am inceput sa tip si mi-am mai primit o palma. Am simtit apoi ceva umed curgandu-mi pe obraz. Sange.
Ma durea tare si plangeam. Aveam deja zgarieturi pe tot corpul si nu intelegeam ce se intampla. Apoi mi-am dat seama de ceva, ceva ce nu credeam posibil vreodata: era o razbunare. Era un gand pus impotriva mea.
Asa ca trebuia sa accept avalansa de pumni ce m-a umplut de vanatai.
Trebuia sa accept balta de sange in care zaceam intr-un colt.
Trebuia sa accept abuzul asta de putere.

Si ce e cel mai important, trebuia sa-mi accept viata mizerabila. 

marți, 17 iulie 2012

Leave me alone

...Asa cum am fost si pana acum. Ma reintorc la stilul de scris pe care il foloseam pana ieri cand mi-am facut o caracterizare splendita in postarea anterioara. Revin la adevarata mea "atitudine". V-ati trezit toti, in marea asta numita planeta Pamant sa ma gasiti pe mine si sa ma sufocati cu si prin prezenta voastra ori de cate ori aveti ocazia.
Nu am nevoie de voi. Am nevoie doar de prietenii mei, asta daca ii mai am; am nevoie de dragoste, de rabdare si stapanire de sine. Am nevoie de reculegere si un moment de ragaz in care as putea sa inchid ochii si sa respir. Am nevoie de voi, oamenii care ma sufoscati, idiotii care imi mancati orice clipa din viata de parca as fi cine stie, Madonna sau cine stie ce super femeie de pe glob. Nu. Sunt o simpla fata, dornica sa scrie. Sunt o simpla fata a carei menire e scrisul, acest blog. Dar marea mea dorinta e sa fiu lasata in liniste, in pace, singura in bucatica mea intunecata de lume. In locul minuscul unde ma simt "acasa", fara sa am intrusi ce trebuie exterminati in el. Fara sa va am pe voi.
Prefer sa am un dusman adevarat langa mine decat un prieten fals.
Prefer sa am mintea limpede si nu incarcata cu toate problemele voatre. Imi place sa vi le rezolv. Dar realizez ca e prea tarziu sa mi le mai rezolv pe ale mele.


Vreau sa fiu libera.
Vreau sa fiu eu si sa ma regasesc.
Vreau sa fiu lasata singura.

luni, 16 iulie 2012

Portelan

Din ce in ce mai fragila. Sub clar de luna ma intind pe iarba si ma las scaldata de razele lunii. M-am obisnuit sa ma las purtata de lucirea sclipitoare si sa ma relaxez. Acum, in ceasul acesta tarziu de seara, lumea pare aproape perfecta, o vad asa cum vreau eu: liniste, pace, fiecare cu treaba lui, fara sa-i pese de ce fac restul. Acum puteam sa ma las invaluita, macar pana la ora cea dintai a zorilor, de aerul curat ce plutea in aer si de galagia linistitoare a padurii. Acum puteam fi eu.
Mi-am scos din geanta mica oglinda batuta cu pietricele albastre pe margini. M-am privit atenta in ea si m-am vazut din portelan. Desi eram palida de fel, acum paream dintr-o marmura fina, perfect slefuita, cu niste ochi parca de argint din cauza sclipirilor ceresti ce se reflectau in ei. Acum eram ceea ce-mi doream din copilarie: o printesa nemuritoare. Vroiam o copilarie pe care sa nu o pierd usor, o copilarie de care sa fiu legata si la care sa nu vreau niciodata sa renunt. Aveam oportunitatea de a inchide ochii si de a-mi lasa imaginatia sa-si verse rodul prin sangele meu, trupu-mi fiind purtat zvelt printre copacii inalti. Nimeni nu ma putea vedea inafara de luna. Nimeni nu ma putea auzi inafara de bufnita cenusie din molidul cel batran. Puteam fi o actrita pe o scena mare, jucand rolul vietii mele; jucand chiar propria-mi viata. 
Eram eu, fata cu chip de portelan, cantand si pasind desculta pe iarba umeda. Eram eu, fata ce indraznea sa intrerupa murmurul linistit al padurii. Eram eu, fata Mamei Luna, trimisa pe taramurile Pamantului pentru a le veghea de aproape.
Cand au inceput sa se iveasca zorii, am coborat langa izvorul cu apa cristalina si mi-am vazut chipul, la fel de alb si de fragil ca si cand inca ar fi fost ghidat de luna de pe bolta cereasca. Mi-am lasat degetele sa-mi cada in apa, i-am simtit racoarea dar in acelasi timp caldura ce o emana pentru mine. 
Obosita dupa implinirea visului maret, eu, fata de portelan, ma las purtata in lumea viselor, pe iarba acum plina de roua calda a diminetii.

Uita-ma daca ti-e bine.

Nici nu mai stiu ce sa cred. Gelozie sau uimire, minciuna sau adevar, dragoste sau ura, zambet sau lacrimi.
Ti s-a schimbat comportamentul fata de mine. Nu mai esti tu persoana care facea glume multe si ma lua in joaca peste picior. Parca te-ai maturizat peste noapte, mai tare decat erai deja.
Nu vreau sa te pierd. Ai fost alaturi de mine in multe privinte de cand ne-am cunoscut, dar aceasta schimbare brusca ma face sa cred ca te-am sufocat.

Am sa plec eu. Am sa incerc sa te uit, am sa incerc sa mi te scot din gand macar pentru cateva zile. Am sa incerc sa gandesc mai rational in privinta ta, chiar daca stiu ca nu voi reusi. Dar simt ca ar fi mai bine sa-mi limpezesc mintea.
Nu cred ca am gresit cu ceva fata de tine. Cine stie, poate mi-a mai luat-o gura inainte.
Daca cumva ti se face dor de mine, iarta-ma.
Daca te simti singur doar cheama-ma si voi fi langa tine, asa cum imi doresc de mult timp.

Daca te-ai saturat de mine, daca am stat prea mult pe capul tau si acum ca te las in pace cateva zile iti va fi mai bine, atunci uita-ma.
Suferinta mea nu conteaza. Lacrimile siroaie ce imi vor inunda obrajii nu vor conta. Vreau doar sa fii fericit. Poate va fi mai bine fara mine.

sâmbătă, 14 iulie 2012

Inapoi in viitor.



Imi aduc aminte de multe lucruri. Ultimele amintiri legate de oameni dragi mie ma bantuie si acum. Sunt doar eu pe o plaja pustie, avand sufletul mai pustiit ca Marea Moarta.
Ma intorc in trecut prin aceste amintiri, prin mesagerii inimii mele, prin simplele valuri ce se sparg la mal. Imi aduc aminte de noi, de mine, de viata. Imi apar in minte zambete si lacrimi, tipete si pahare sparte la nervi.
Ma intorc in prezent, infrigurata de vantul domol al rasaritului incarcat de mirosul sarat al marii. Inchid ochii crezand ca e un vis si ma trezesc tot pe plaja. Zambesc usor si iau in mana o scoica; o arunc in apa si ma linistesc cand vad cum mica scoica reuseste sa despice rasaritul sau macar reflexia stelei focului in mare.
Dau sa plec. Ma ridic usor, ma scutur de nisip si realizez intr-un tarziu sentimentul de deja vu ce imi inunda sufletul. M-am intors in viitor.

joi, 12 iulie 2012

Intr-o altfel de lume

Imi este dor de eu cea veche.
De ce dracu' am scris asta? Nu, nu imi este dor chiar deloc. Imi place cum sunt acum. Imi place cum am ajuns, mai bine spus. Imi place aici. Imi place atitudinea mea. Imi place nesimtirea care izbucneste din cand in cand din mine.

M-am schimbat 720 de grade. Mi-am rastalmacit ideile si sentimentele si iata-ma aici. Mi-am cautat un coltisor al meu intr-o lume in care prostimea balteste, si am ajuns intr-o alta dimensiune, intr-o altfel de era. Am renascut. Am gasit un nou inceput, am gasit un fir de ghem desfacut, si ca un copil mic am tras de el curioasa sa vad ce se intampla. Asa am ajuns aici. Mi-am gasit bucatele din sufletu-mi spart la alte persoane in inima, bucurandu-ma de existenta lor. Acum ei sunt eu. Acum eu traiesc prin energia lor, acum eu respir prin aspiratiile lor. Acum lumea mea orbiteaza in jurul lor. 


Ma simt bine aici. E un paradis propriu incarcat de magie. E lumea lor departe de lumea mea, intr-o altfel de lume.

marți, 10 iulie 2012

A perfect life...

Acum, in timp ce vorbesc cu prieteni si stau pe retele de socializare, ma gandesc fara sa gandesc. Ma gandesc la o alta viata, una perfecta. Bineinteles ca imi dau seama ca ea nu exista, dar prefer sa ma amagesc singura decat sa-mi distrug visul. Cum arata o viata perfecta? Fara griji, intr-un decor egiptean pentru mine. De ce? Pentru ca ma simt fascinata de respectul pe care femeile le primesc in Egiptul Antic. Alaturi de mine as vrea sa fie persoana la care tin cel mai mult din viata, persoana peste care nu pot sa trec pur si simplu, persoana pentru care inima mea se opreste cateodata.
Viata perfecta consta in sinceritate si dragoste impartasita, in iubire si compasiune. Bineinteles ca nu o voi avea niciodata pentru ca sunt momente in care pana si imaginatia realizeaza ca nu are rost sa mearga mai departe cu visatul.

O viata perfecta? Nu se poate.
Una aproape de perfectiune? Doar daca faci parte tu, dragule, din ea.


luni, 9 iulie 2012

Lectii de la viata.

Le-am invatat stand cu capul sus si cu o nesimtire iesita din comun. Asa mi-a fost mai bine. Am considerat ca a fost bine sa iau aceasta atitudine asupra lucrurilor ce ma inconjoara. Astfel, am invata sa-mi fac singura regulile si sa-mi aleg cu grija jucatorii; am invatat ca nu de fiecare data castig, chiar daca stiu jocul foarte bine.
Am invatat sa joc murdar; am invatat sa-mi iau de la viata tot ce imi este cuvenit si sa nu-i las pe altii sa mi-o ia inainte. Am avut mereu urechea inclinata spre exterior, ascultand fiecare detaliu in parte din viata unei persoane.


Imi place sa ascult oamenii. Imi place sentimentul care pluteste in mine cand ma incrunt si incerc sa patrund adanc dupa o simpla privire. Chestiile astea se invata si se simt. Imi place sa fac asta. Imi place sa aud cum cei din jur imi dezvaluie secretele lor si le ascult cu mare atentie. Pe partea cealalta, si eu le dezvalui pe ale mele. Adevarul e cel mai bun.

Toate astea le-am invatat de la viata. Am stat si m-am chinuit sa nu o las sa ma futa pe la spate. Am invatat ca trebuie sa trec peste orice doar inchizandu-mi ochii si pastrandu-mi calmul. Am invatat ca, a trai este o arta, una poate neinteleasa adesea.

duminică, 8 iulie 2012

Obsedata de uitare.

Nu-mi amintesc nimic din vechea mea viata. Nici nu cred ca vreau sa-mi amintesc momentele de cosmar de care am reusit intr-un final sa trec. Recunosc ca au fost si momente frumoase, care totusi au adus cu ele si lacrimi, cu lacrimile venind si tristetea.
Acum stau si incerc sa uit totul. Ador sa-mi golesc "hardul" propriu si sa am mintea limpede si libera, si-asa destul de imprastiata. Ma relaxeaza sa stiu ca sunt mereu gata sa memorez chestii care vor fi uitate intr-un timp foarte scurt.
Cum as defini uitarea? Sa vedem: starea de spirit care te face sa te desprinzi de cele doua lumi, reala si virtuala, si sa te relaxezi. Imi placr sa uit, imi place sa-mi sterg tot din memorie, amintindu-mi totusi cate ceva din orice traire.
Imi amintesc ca am iubit si ca am suferit. Imi amintesc ca a trebuit sa renunt la tot, la mine, doar pentru a avea o alta soarta...
Si de atunci...mi-am tot propus sa uit...

sâmbătă, 7 iulie 2012

...

Vreau sa fiu si eu o alintata...

Draga jurnalule,


au trecut clipele cele mai grele din viata mea de elev: examenele. Au fost note acceptabile si acum trebuie sa mai trec printr-un rand de emotii la repartitia aia idioata, a carui rost nu o inteleg. Ma rog...
Viata mea e schimbata. Nici eu nu mai stiu bine ce vreau si de la cine, dar stiu ca am langa mine niste persoane minunate care sunt gata sa ma sprijine mereu. Stiu ca am langa mine o a doua familie, o a doua casa in care e mereu liniste si cu care pot vorbi fara sa-mi pese ca "peretii" asculta.
Sunt undeva prinsa intre dimensiuni; stau si "orbitez" intre trecut si prezent, intre dragoste si ura, intre adevar si minciuni. Pe scurt, intre eu cea veche si eu de acum.
Atunci credeam in iluzii. Dulci iluzii care ma faceau sa uit de responsabilitati si placeri. Acum nu mai cred in nimic inafara de dragoste si sinceritate.
Pur si simplu consider ca daca le ai pe astea 2, atunci ai tot ce iti doresti. Atunci credeam ca visele raman doar vise si ca nu faci absolut nimic cu ele. Acum am inceput sa cred si sa le traiesc pentru ca sunt pline de dragoste. Pentru ca, macar intr-o iluzie optica a imaginatiei mele sunt iubita, sunt aparata, apartin cuiva.
Atunci ma chinuiam sa-mi ascund cu putinta sentimentele. Acum? Le spun in fata ca sa fiu eu cu constiinta impacata.
Am invatat multe de la viata. In fiecare zi intorc o alta pagina a acestei carti imense, in speranta ca voi gasi o propozitie dezvoltata care sa-mi schimbe din nou radical viata.

Esti pregatit sa pierzi?

Nu. Niciodata nu ai fost, nu esti si nu vei fi. Pentru ca pur si simplu nu ai fost invatat sa faci chestia asta. Pentru ca pur si simplu iti spui in minte "Ah, pai eu sunt prea tare ca sa mi se intample asta, totusi. Cum as putea pierde daca fac totul perfect?" Crezi? Sau mai bine pusa intrebarea: tu te crezi perfect? Hmmm...Destul de nasol atunci.
Niciodata, dar niciodata nu vei putea iesi din rutina pe care ti-ai facut-o ca sa faci si altceva. Niciodata. Si stii de ce? Pentru ca nimeni nu te poate obliga sa iesi in oras in timp ce tu in momentu' ala trebuia sa te joci de exempu, pentru ca nu vei putea sa te desprinzi la el, mai ales daca ai programul facut si iti doresti foarte mult sa te joci.
Tu esti tu. Eu sunt eu. Toti unici prin ceva. Eu am pierdut de multe ori in viata, dar de fiecare data am castigat ceva din asta. Tu poate inca nu ai facut-o. O sa se in curand, stai fara griji.
Dar nu uita sa fii mereu pregatit pentru o "palma peste fata" pentru ca vei cadea. Si daca nu esti pregatit sa pierzi...nu stiu cum vei putea sa incerci sa te ridici singur.

joi, 5 iulie 2012

Without rulez!

Viata se invarte in jurul unor reguli. Bine, putini sunt cei care le respecta pe majoritatea, si spun asa pentru ca nu e nimeni care sa fie sfant si sa tina cont de toate. Nu inteleg o chestie: cine sau ce le-a inventat? Si care sunt rostul lor defapt pe fata acestei planete. Pentru noi, romanii cel putin, cam totul e legal: vezi cazurile cu etnobotanicele, crimele si violurile, defapt ce tot spun: pe scurt, stirile de la ora 5.
Frate, am o viata! Cine stie poate maine mor. Am 15 ani dar asta nu inseamna ca nu pot sa beau o bere acum sau sa ma apuc de fumat. Degeaba sunt foile acelea cu: NU SERVIM ALCOOL SI TUTUN MINORILOR. 'ai sa moara ma-ta?!?! Chiar nu? Atunci stau si ma intreb de ce acum vreo...2 saptamani a reusit un prieten minor sa ia dintr-un magazin o sticla de JD. Ma rog...
Nimeni nu ia inseama regulile, pentru ca sunt de cacat pur si simplu. Nimeni nu o sa te opreasca pe strada sa-ti puna cutitul la gat si sa te intrebe: Ai respectat articolul 24 din Constitutie? Evident ca o sa spui ca l-ai respectat daca ti s-ar intampla asta. Pentru ca nu esti atat de prost pe cat pari, ca sa iti iei adio de la viata pentru un simplu articol.
Regulile sunt facute pentru a fi incalcate. Totusi, indicat ar fi sa nu ai o plantatie de Canabis sub pat, sau vreo seringa cu Heroina aruncata in cosul de gunoi. Cine stie. Poate se vor trezi intr-o zi sa faca vreun control in fiecare casa in care sunt fumatori sa spunem. Automat daca mama sau tata fumeaza, se apuca si copilul. E exemplul luat "de acasa".
Repet: am o viata; mi-o traiesc cat pot de bine si pot spune ca e chiar palpitanta. Dar asta nu inseamna ca sunt o fanatica si ca nu respect macar o regula. Asta nu inseamna ca o iau de capu' meu, ca ma apuc sa injunghii oameni pe la spate pentru bani sau alte porcarii. Dar prin aceasta postare, vreau sa demonstrez ca daca e sa facem un sondaj, ne plac regulile cam 20% maxim si cam 10% le respectam.

miercuri, 4 iulie 2012


Fara o conceptie ferma despre rostul vietii, omul n-ar consimti sa traiasca mai departe.

Sincronizare intre vieti.

Stau ghemuita la pieptul tau si zambesc de fiecare data cand simt respiratia ta jucandu-se in parul meu. Ma simteam mult prea bine alaturi de tine, eram fericita si ma bucuram de orice, ca un copil.
Nu a trecut mult timp totusi de cand ne stim. Pot numara lunile ce au zburat pe o singura mana. Dar uite ce se poate intampla intr-un timp chiar scurt!
Intr-un univers fara de sfarsit, intr-o continua teorie a haosului, ne-am gasit si am ales sa incercam ceva mai mult. Am ales sa trecem de la amici la prieteni, de la prieteni la iubiti. Am ales sa traim impreuna momente frumoase din vietile noastre palpitante.
Am ales sa ne sincronizam bataile inimilor.

"Give me all your love...<3"

Tuse de intuneric

Ruxandra Radulescu Photography
http://www.facebook.com/RuxandraRadulescuPhotography

A fost odata ca niciodata o fata cuminte imbracata in cele mai frumoase vesminte din tara. Parintii o iubeau tare, tare mult, mai ales ca stiau ca un blestem se napusti asupra copilei, de cand era doar un pui de om. Inca de pe atunci, fata atragea necazurile, care mai de care mai cumplite, unul mai aspru ca celalalt. Pana intr-o zi cand o slujnica ii povesti fetei totul, chiar daca aceasta stia ca va fi omorata cand tatal ei va afla ca i-a marturisit istorioara. Fata crezu povestea, pentru ca femeia era cea mai de incredere slujnica si ii tinu ascuns secretul.
In noaptea acelei seri fata se gandi si se razgandi ce avea sa faca. Intr-un final isi facu un bagaj mic si astepta ca toata casa sa adoarma. Apoi fugi in intunericul cumplit al padurii. Stia cat de chinuita fusese de mica de demoni; stia ca aici, in bezna era o victima expusa. Stia ca e ca un joc de sah; intunericul statea pe tusa. Cu fiecare pas pe care il facea, era mult mai aproape de cumplitul ei sfarsit. Cu fiecare respiratie pe care o scotea, se facea auzita de pradator. 
Pana cand...Fu insfacata de o pereche de ochi argintii, aparuti de nicaieri in acelasi intuneric profund.



marți, 3 iulie 2012

Oameni

Cateva ore. Cateva zile. In curand cateva luni. Sa-i spunem *. Doar *. Nu pot sa ii pun o litera din alfabet. Nu vreau sa-i dezvalui numele, cum m-a rugat la inceputul drumului fraged ce lega inceputul prieteniei noastre.
E putin timp de cand "o ardem" impreuna. Si ce? Timpul nu poate masura valoarea adevarata a unei persoane in ochii altora. Acest simbol * reprezinta poate una din persoanele pe care le pretuiesc cel mai mult in viata, de o buna bucata de timp. De ce? Prin simpla sinceritate si prin felul de a fi. O fire zburdalnica, plina de energie si in acelasi timp sensibila. Un zambet cald intins mereu pe chipul imbujorat cu ochi mari si albastri creionati cu dermatograf.
O persoana speciala. O persoana care e gata sa te ajute sa scapi de suferinta. O persoana care vrea totusi tot ce e mai bine pentru tine, pentru fericirea ta.
O persoana aproape de sufletul meu.

Iti multumesc ca mi-ai inundat viata cu radierea personalitatii tale!

Love is a loosing game.

Cu totii trecem prin crizele de veselie a fluturilor din stomac. Cu totii ne dorim sa strangem de gat macar o data o persoana care se da la iubitul/iubita noastra, nu? Si totusi...pentru ce ne zbatem? Ca in final sa ajungem si sa plangem pe la colturi ca am pus prea mult suflet si ca ne-am amagit singuri?
Nu se merita.
Viata e frumoasa; e adevarat ca are si partile ei proaste, dar asta nu ne impiedica sa nu ne formam diverse grupuri de prieteni sau sa socializam.

Am obosit sa ma tot chinui sa-mi ating scopurile. Am obosit sa tot incerc sa intru in gratiile unui baiat, desi e destul de mult spus asa. Am o viata, nu 7 ca o pisica. Nu am ce sa fac cu ea cateodata, dar nu vreau sa mor batuta de soarta la 20 de ani. Nu vreau sa plang ca o proasta din cauza unor persoane antipatice din viata mea, mai ales din cauza dragostei.
Mi-e bine singura, desi cateodata nu suport sa stau asa in legatura cu asta. Imi place sa vorbesc cu persoane, sa ajung sa le cunosc si sa ma indragostesc. Imi plac toti acesti pasi minunati, toate sentimentele si trairile.
Si totusi, nu se merita.
E o poveste. Totul e un joc, ba chiar o lupta. Ajungi pe campul de lupta si te intrebi daca vei castiga sau nu razboiul, daca vei trece de armata si vei ajunge la inima lui/ei.
Si totusi...pentru ce?

luni, 2 iulie 2012

In your shadow I can shine

A trecut ceva de cand nu m-am mai intors in umbrele din amintiri. A trecut ceva de cand, ca printr-o vraja, legaturile noastre s-au rupt. Se pare ca acum, suntem amandoi legati de trecut. Acum suntem blocati intre trecut si prezent, doua universuri paralele. 
Ne-am intalnit recent, intamplator. Eu eram singura, tu cu cineva. Cand  m-ai vazut ai facut tot posibilul sa ma faci sa ma uit si eu. Stiai cat sunt de aiurita; stiai ca atunci cand sunt pe strada, nu-mi prea pasa de cei din jurul meu. Intr-un final, ti-ai vazut scopul implinit. M-am intors si m-am uitat fix in ochii tai. 
Ti-ai cerut scuze de la prietenul tau si i-ai spus sa plece inainte. Te-ai apropiat de mine si ai facut gestul tau de-o viata: mi-ai dat o suvita de par din ochi. In momentul acela, din nori a iesit soarele. Pe asfaltul incins, umbrele noastre s-au unit pentru cateva secunde si au inceput sa straluceasca in razele calde. 
-Nu te-ai schimbat deloc, mi-ai spus cu un glas ragusit, stand inca aproape de mine.
-Te asteptai sa ma gasesti altfel? De ce? Stiai foarte bine ca nu am putut trece de tine; stiai foarte bine ca nu mi-am refacut viata. Nu am mai putut. Pentru ca tot pe tine te iubesc.
-Am avut o singura relatie, draga mea, daca o pot numi asa, ai inceput tu, iar singurul moment de tandrete dintre noi a fost la film, cand s-a speriat si m-a rugat sa o tin de mana. Nici eu nu am putut trece de tine. Te-am iubit cu pasiune, asa cum o fac pana in ziua de astazi. Asa cum o voi face si de acum incolo. Pentru ca tu vei fi mereu a mea, chiar daca te voi vedea de mana cu altul.
Eram socata. Dupa atata timp in care am stat separati...inimile noastre inca se simteau. Inca se cautau. Si intr-un final s-au gasit. 
In galagia cumplita a orasului, am mai facut un pas spre el, m-am ridicat pe varfuri si i-am soptit aproape de ureche: 
-Saruta-ma.
Din nou, eram impreuna. Din noua formam o singura persoana. Din nou, eram o singura umbra.


Silent

I-am lasat pe toti acasa. Mama tipa la mine cand ieseam pe usa din spate si imi spunea ca musafirii nu se servesc singuri. Ma faceam ca nu o aud si cu fiecare pas pe care il faceam inainte, aveam senzatia ca si ea vine dupa mine.
Vroiam sa fiu singura. Vroiam sa am parte de liniste si sa pot sa-mi las gandurile sa-mi domine mintea. Vroiam sa ma las purtata de un gand, poate doua, si sa visez cu ochii deschisi, fara sa constientizez ca fac asta.
Mi-am lasat picioarele si creierul gol sa ma conduca undeva; asa am ajuns la micul iaz al copilariei mele. Casa noastra era amplasata undeva la periferia orasului si iazul era la o distanta destul de mica. Spun iazul copilariei mele pentru ca acolo ma gaseai dupa ce faceam o boroboata si ma certa mama. De acolo ma lua bunica de manuta mica si firava, ma tragea in poala ei si ma legana, linistindu-ma. Acolo era locul unde ma simteam eu bine.
Acum aveam nevoie doar de liniste. Imi doream sa ies din rutina asta, imi doream sa nu mai aud decat fosnetul salciilor de pe malul apei. Ma linistea sunetul asta.
Nu mai aveam nevoie de stres, nu mai aveam nevoie de bani sau chiar de o familie. Aveam nevoie doar de mine. Simteam nevoia sa ma linistesc si sa ma regasesc.
Doream doar liniste. Si aici aveam parte de ea.

Love is in the rain.

Ce e mai frumos decat sa vezi doi indragostiti plimbandu-se prin ploaie, tinandu-se de mana si sarutandu-se tandru pe buzele pline de picaturi cristaline ce cad din cer?
Am avut 10 minute de ploaie la dispozitie. 10 minute in care sa ma las mangaiata de micile picaturi ce imi alintau pielea. 10 minute in care sa revelez. 10 minute in care mi-am amintit de copilarie, de cum saream prin baltile mari, facandu-ma una cu balta pe haine.
Sa ma intorc putin la revelatie. M-am visat intr-un moment tandru, cu el, in ploaie. Un moment in care sa ma tina de mana, sub umbrela si, aplecandu-se, sa-mi sopteasca la ureche "Ai incredere in mine" si lasand umbrela jos, sa ne lasam invaluiti de ploaia minunata.
Am visat cum, dupa ce stateam lipiti unul de celalalt sincronizandu-ne bataile jucause ale inimii, am inceput sa ne plimbam de-a lungul strazii, tinandu-ne de mana.
Am visat cum, dupa scurgerea timpului scurt ne-am despartit in aceeasi ploaie calda de vara, fiind deja uzi, el sarutandu-ma cald si discret pe frunte.

duminică, 1 iulie 2012

Candva...si acum

Candva am fost si eu copil; inca mai sunt undeva in adancul sufletului meu. 
Candva visam sa fiu medic sau pilot. Visam sa pot sa zbor printre nori cand "o sa fiu mare".
Candva puneam intrebari stupide, dar inteligente in acelasi timp, care dadeau batai de cap oamenilor mari: "De ce  luna lumineaza, daca nu e soarele pe cer?"
Candva imi placeau povestile. Stateam cu orele lipita de cei mari si ascultam povesti de groaza.
Candva credeam in iluzii...dulci iluzii ce te puneau pe ganduri. 
Acum sunt altfel; am crescut si "mi-a venit mintea la cap". 
Acum am invatat sa trec prin viata fara sa ma uit in spate, fiind mereu cu capul sus.
Acum vad altfel lumea cu alti ochi. Acum nu mai sper cum speram candva. 
Acum nu mai pot fi influentata asa usor pe cat crede lumea ca poate sa ma influenteze.
Nu mai cred in zane bune si finaluri fericite. Acum vad doar partea goala a paharului, doar rautatea si ura din jur.
Acum vad lumea asa cum e ea. 
Nu mai sunt doar un copil. Acum am crescut...


:]