If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

vineri, 8 iunie 2012

Nu lacrimi in cuvinte am, ci sange.

Nu stiu daca ma fac inteleasa. Nu stiu daca are vreo logica existenta mea pe Pamant, sau in Univers. 
Am fost creata ca si tine, aceleasi materiale fizic, aceleasi materiale spiritual, doar ca am primit mentalitati diferite. Nu stiu daca imi doresc ceva mai mult inafara de un loc al meu, un loc in care sa ma simt bine, chiar daca am prin preajma si cel mai aprig dusman. Asta pentru ca eu voi avea langa mine cei mai buni prieteni.


Suna telefonul tarziu in noapte, cand dormeam asa bine! Ma intorc si deschid un ochi sa vad de unde vine lumina. Nici unde lasasem telefonul nu mai stiam. Ma ridic in fund, ametita, si imi iau telefonul de la marginea patului. Ridic clapita fara sa ma uit la numar sau nume si raspund. 
De la capatul celalalt nu se aud decat gafaieli. Ceva nu era in regula si puteam simti asta. 
Incercam sa-mi pastrez calmul si sa fac persoana de la telefon sa-mi spuna macar un cuvant. Cum nu se auzea nimic, mi-am zis sa vad cine m-a  sunat; cand ma uit scria simplu: Blocket. Ah, superb. Niste pusti care aveau chef de glume proaste la 3 dimineata. 
Intr-un final s-a auzit incet un "Ajuta-ma!" urmat de niste tipete ce mi-au facut pe loc pielea de gaina si niste pasi grabiti. "Trebuie sa ma ajuti! O sa ma omoare! Stiu ca poti! Suna la politie si fa-ti aparitia aici. Nu-i lasa sa ma omoare..." 
Vocea femei se stinse. Eram speriata. Nu stiam ce sa fac. Eram singura acasa si afara vremea nu era chiar draguta. Am sunat la politie si le-am zis ce s-a intamplat. Au localizat ultimul apel si m-au rugat sa merg acolo sa vad ce se intampla pana ajung si ei. 
Imi era frica. Dar trebuia sa o fac. Putea fi o chestie de viata si de moarte si femeia acea se poate sa nu fi glumit cand mi-a zis ca o sa o omoare. 
M-am imbracat repede si am iesit din casa. Deja plangeam si tremuram.; imi repetam in barba "Poti s-o faci. Faci o fapta buna. O persoana chiar are nevoie de tine". 
Am ajuns unde trebuia sa ajung. Nu vedeam pe nimeni, dar simteam aerul incarcat de un miros ciudat si tensiune. Mirosea a metal ud...a sange. M-am ingrozit. 
Cineva m-a prins de umar... Eu deja incepusem sa tip, dar cuvintele imi erau astupate de lacrimi. Din spate se aud alti pasi dar nu am mai avut ocazia sa ma intorc sa vad ce era pentru ca am simtit o lovitura in mijlocul capului. 
Acum nu lacrimi in cuvinte am. 

Ci sange.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]