If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 24 iunie 2012

Culoarea noptii.

Era si timpul sa plec de aici. Venise momentul in care trebuia sa-mi fac bagajele, sa strang din dinti si sa nu-mi las lacrimile sa cada. Venise clipa mult asteptata si gandita. Am pus la punct fiecare secunda, fiecare replica. Fiecare raspuns a fost de asemenea anticipat.
Incercam sa-mi amintesc de unde veneam ca sa stiu unde ma puteam intoarce. Incercasem sa-mi uit vechea viata, vechile obiceiuri si toane. Incercasem sa scap de vechile cercuri in care eram intrata, sa ma rup total de tot ce a fost si sa ma axez pe ce este si pe ce va fi.
Trecutul nu mai conta. Era ingropat adanc si eu nu vroiam sa mai umblu un el.

Trebuia sa plec. Inainte de a termina de impachetat am lasat o lacrima sa-mi alunece pe obraz. De pe obraz pana pe gat, unde a si disparut.
Era noapte. Era o noapte linistita cu luna plina. O luna plina safirie. M-am uitat o singura data in urma mea, dandu-mi seama ca ma intorc in trecut. Nici nu stiam de ce faceam asta, daca ma simteam bine unde eram acum. Dar asta nu conta.
M-am afundat in negrul dens al noptii. Aici, in padure, razele lunii nu ma puteau atinge; asa ca incercam sa nu ma ratacesc.
Ma gandeam. Fiecare pas pe care il faceam imi aducea sprancenele si mai apropiate. Gandurile ce-mi umpleau mintea erau sumbre. Poate chiar la fel de sinistre ca si culoarea noptii.

Faceam diferentele dintre atunci si acum. Atunci eram o fata timida si zambitoare. Acum? Eram plina de ura si cu un zambet sters in coltul gurii. Atunci eram vesela si plina de viata. Acum nu ma puteai deosebi de umbra unui copac. Atunci visam cu ochii deschisi la orice. Acum imi mai pun vag intrebarea: Mai prind ziua de maine?
Nu mi-e teama. Niciodata nu mi-a fost. Mai ales acum; cand, singura, parcurgeam prin noaptea rece drumul spre trecut; drumul spre fosta mea viata.


Drumul spre nicaieri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Împărtăşeşte-mi gândurile tale cu sinceritate...

:]