If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 28 februarie 2012

Timiditate

Ciudat... Nu prea ar trebui sa apara la o fata cu tupeu mult si nebuna asa ca mine. Sper sa fie o simpla perioada din viata mea...
De ce acum timida? Pentru ca acum te iubesc. Pentru ca acum nu mai esti un simplu prieten pentru mine.
Da, stiu stiu; ar trebui intai sa ma asigur daca simti macar un sfert din ce simt eu...
Pinky, o buna prietena, mi-a zis "Frate, da' zi direct vrei sa fii cu mine? Ce-i asa greu?". Uite, Cristina, vezi? Asta e greu. Pentru ca asta e momentul cand stau pur si simplu pe loc...pentru ca nu sunt sigura; si poate pentru ca imi e si frica sa nu fiu...prea directa.
Pot doar sa stau si sa astept...raspunsul sau intrebarea de la el. Pot doar sa continui sa vorbesc cu el, sa ne vedem ca niste prieteni si...sa astept. Desi vreau mai mult decat atat...
In aceste momente sunt timida si fricoasa. Frica e urmata mereu de intrebarea: Daca fac ceva gresit?


Vreau mai mult.
Te vreau langa mine.
Te iubesc!<3.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Inapoi, copilarie! Hai inapoi...

Toti ne vrem odata si odata copilaria inapoi. Cand suntem mici vrem sa crestem mari asa dintr-o data. 
Cand suntem mari, chiar si la varsta adolescentei, incepem sa regretam ca am vrut sa ne maturizam asa repede, ca mai apoi, cand ajungem sa dam cu adevarat de greutatile vietii, sa dam toata vina chiar pe noi. 


De ce ne chinuim sa facem asta? De ce vrem neaparat sa ajungem...nicaieri pana la urma, ca sa ne fie din ce in ce mai greu, intr-o lume cu totul si cu totul necunoscuta, dintr-un univers total paralel cu noi.


Chiar ne dorim asta? Chiar vrem sa ne umplem de griji si sa ne regretam mereu viata? Sa dam mereu vina pe noi pentru nimic? Pentru ca am fost pur si simplu fraieri, si am vrut sa traim mai repede intr-o prea mare pentru noi, intr-o lume care la o varsta frageda nu ne-ar fi dat decat necazuri si multe multe batai de cap.


Trebuie sa incetam sa mai vrem lucruri mari. Trebuie sa reusim sa ne acceptam soarta in prezent, sa ne putem ancora bine de el si sa ne uitam din cand in cand in trecut, la lucruri frumoase. Niciodata in viitor. Asta o sa ne faca sa regretam. 

vineri, 24 februarie 2012

Lasa-mi sufletul sa arda!

Totul a inceput pur si simplu. Nu pentru ca am vrut eu; e ceva normal sa te indragostesti. 


Ne stiam de multa vreme...Dar vezi? Acum a fost sa se intample. Faptul ca vorbesti cu mine, ca te porti frumos cu mine, ca esti un bun prieten, toate acestea m-au facut sa te plac. 


Am facut tot ce era posibil: am verificat compatibilitati, astre, zodii si tot ce se mai poate. 
Te-am intrebat diverse chestii despre tine...desi cam putine si m-am simtit mult mai bine. 

Am indraznit chiar sa visez la o zi in care poate, noi doi am fi o singura persoana. Vreau sa indraznesc mai mult. Vreau sa ma apropii de tine si sa stiu ca imi oferi ceea ce caut: iubire. Vreau sa imi spui intr-o buna zi ca iti pare bine ca m-ai cunoscut si ca, poate, ajungi sa ai aceleasi sentimente pe care le am si eu...

Sunt o nebuna. O aeriana si o visatoare. Am tupeu si indraznesc sa spun in fata ceva ce ma deranjeaza sau ce va ce nu imi place deloc. Dar acum stiu ca vreau un singur lucru: un singur raspuns de la tine...


Eu te iubesc<3!!!

marți, 21 februarie 2012

Post Mortem.

Te trezesti intr-un loc de un alb imaculat in jurul tau. Crunt,nu? Ori crezi ca te-au furat si te-au inchis in vreun ospiciu, ori ca s-a intamplat sa mori si ai ajuns in Rai. Slabe sanse pentru tine,nu?
**


Trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca deja esti mort,nu? Sa stii ca esti rece, ca niciodata nu o sa ti se mai inroseasca obrajii cand esti sarutat, ca nu o sa-ti mai bata inima cu putere si ca respiratia nu se va mai accelera niciodata.
E un sentiment placut totusi. Sa stii ca odata ce ai fost urat toooooata viata, acum, deodata, e liniste. Dar ramane o intrebare: te plange cineva? Sau macar suspina? 
**


Ok, te-ai dus. Nu te mai intorci, asta e sigur. O sa ii veghezi pe cei dragi de undeva de sus? Chiar atat de "obosit" esti? Nici mort nu realizezi ca ai dus o viata de c***t si ca din cauza ca s-au permis prea multe tu ai murit. Din cauza LOR.  Ce crezi ca o sa faca pentru tine? O sa deschida anchete, o sa "se taraie" prin tribunale, o sa arunce banii pe fereastra ca intr-un final cazul tau sa fie inchis. Sa stii ca nu e atat de simplu sa fii mort pe cat credeai. Poate peste ani si ani si ani si ani siiiiiiiii....ani, o sa se redeschida cazul. Oricum nu ar mai conta. Toate anchetele erau "Post Mortem", toate dovezile exact la fel. TU lipseai. Ultima piesa dintr-un puzzle al mortii. Un joc cu reguli sangeroase: castigi sau mori. 


Totul va fi uitat. Dar asta va fi viata ta...post mortem.

sâmbătă, 18 februarie 2012

Hmmm... Nu chiar!

Traim. Realizam ca nu totul e cum vrem noi si ne amagim singuri. Traim intr-o agonie, intr-o depresie, mereu. Dar nu vrem sa o acceptam. Vrem sa o ascundem si sa stam pur si simplu si sa zambim.
Incercam sa ne desprindem de realitate si sa ne invaluim in propria noastra lume: o lume mai buna, o lume viu colorata sau chiar mai simplu: o lume doar in roz!

Visam. Frumos din partea noastra. Dar chiar merita? Hmmm...nu chiar. Pentru ca intr-o buna zi vom avea parte de un cosmar si vom dori cu orice pret sa ne ancoram in si de realitate. Totusi de ce o facem? Da, bine, pentru ca putem si pentru ca vrem. Dar... Daca asta e o necesitate? Daca suntem nevoiti sa visam? Atunci lucrurile nu s-ar schimba?...

Iubim. Pentru ca simtim nevoia sa mai fie cineva langa noi, chiar daca in cele mai multe cazuri suntem naivi si pierdem dragostea. Aceeasi intrebare: asta nu e o necesitate?

Sa ne gandim logic: am putea iubi fara sa visam?... Nu chiar. Am putea visa fara sa traim? Imposibil.
Vedeti?
E un circuit. Unul al naibii de complicat. Si traim pe muchie de cutit mereu: ....

...intr-o rara lume a iubirii si intr-o vesnica realitate imperfecta!

joi, 16 februarie 2012

Iertati-ma ca traiesc!!!

Eu m-am saturat. A fost 14 nu? Cu ce m-am ales? Cu certuri; muuulte. Si azi? Cu niste chestii de care pur si simplu nu sunt vinovata.
Voi chiar nu ganditi inainte sa acuzati o fata? Ascultati pe nu stiu cine, care a auzit de la nu stiu cine. Asa si? O sa ma doara in c** pana o sa realizati ca nu sunt vinovata.
Sunt intr-o clasa in care, sincer, nu sunt prea dorita.
Ok, recunosc, am momentele mele; in care de exemplu daca ma enervezi ti-o trag pe romaneste. Pe loc. Pentru ca sunt corecta. Si nedreptatea nu e pe lista mea.
Sa vedem... Am doua intrebari: voi toti sunteti asa? Chiar va place sa vedeti fetele cum se lupta sa ajunga la adevar? Ma rog...cele are merita.
Nici nu mai stiu ce sa cred. Nici nu mai stiu unde si care e locul meu defapt. Nici nu mai stiu de ce mai exist... Realitatea e imperfecta, nu?


... Iertati-ma ca traiesc...

vineri, 10 februarie 2012

Cosmar.

Imi pun pe noptiera paharul cu apa. Imi dau jos bratata si ma asez in pat.
A fost o zi obositoare. Reiau toate planurile de azi ca sa verific daca am facut tot ce trebuia si ajung la concluzia ca totul era facut.

Inchid ochii, ma intorc pe o parte pentru a imbratisa ursuletul meu pufos si adorm.

Ma trezesc pe o scena. Foarte ciudat. Pe scena era o canapea si un fotoliu. Si nu stiam ce caut acolo. Se juca o scena, fara public.

Eram cu mai multe persoane cu care nu ma intalnisem niciodata.
Stateam pe scena, langa canapea, intinsa cu o patura peste mine. Am vrut sa ma ridic si cand am dat patura intr-o parte pe mine trona un paianjen negru. Am tipat, dar prima oara parca nimeni nu ma auzea. Am tipat a doua oara si a venit o prietena sa vada de ce fac mult zgomot.
Cand a ajuns langa mine nu puteam spune decat"Ia'l de pe mine!". L-a apucat de parca era un servetel folosit si l-a aruncat.

Cand m-am trezit si mi-am dat seama ca era un cosmar si ca totul se sfarsise, am asteptat sa mi se rareasca bataile inimii si sa mi se calmeze respiratia.
Intrasem in panica pentru ca stiu ca am fobie si ca te fiecare daca cand vad unul ma pandeste riscul de stop respirator...

Un cosmar e un cosmar. Il ai o singura data si gata. Doar ca pe mine ma bantuie paianjenii de 3 nopti...mereu pe mine, mereu in acelasi loc. Se schimba doar persoanele care ma ajuta si culorile lor...
Stiu ca nu au fost doar 3...
Vor veni tot mai multi in visele mele...

miercuri, 8 februarie 2012

Draga jurnalule...

Se pare ca nu mai pot merge la scoala. Acum, sincer, nici nu stiu ce scriu, cum scriu, si pe ce. 
De ieri s-au intamplat mult prea multe lucruri: la scoala ieri a fost bine, am scapat de ascultari, a fost liniste si niciun coleg nu s-a mai luat de mine. Cand am ajuns acasa, ei bine lucrurile s-au schimbat putin. Stai sa vezi...




Mi s-a parut ceva suspect cand am pus mana pe clanta. Usa era descuiata; probabil mama sau tata.
Am intrat, in hol nimic; nici in bucatarie. Am urcat sus spre dormitoare.
Dormitorul parintilor era exact ca dimineata: asezat frumos, cu noile asternuturi pe el.
Dormitorul meu era...ravasit. Toate cartile erau aruncate pe jos, laptop'ul era deschis... patul era ca nefacut.
Am urcat in mansarda...Era un miros tare ciudat acolo sus. Mirosea a...metal, a rugina. 
M-am apropiat de locul din care venea mirosul si m-am ingrozit. 
Intr-o balta de sange statea Neferet, pisica mea. Sau ma rog, ce a mai ramas din ea.
Am plecat de acolo. M-am dus plangand in camera mea. Cineva imi omorase pisica...Si ma cauta pe mine.
Am incuiat usa in camera mea, si am incercat sa ma linistesc. 
Nu am avut timp. De pe balcon a aparut un barbat cu o chestie ciudata in mana. 
Cunosteam obiectul ala...dar nu imi aminteam de unde.
Cand m-a prins de mana si mi-a spus sa fiu linistita am inteles brusc...

Stii cum se termina filmul Once Upon A Time In Mexico pentru Johnny Depp? 
Ii sunt scosi ochii. Cu un obiect exact ca cel din mana barbatului din fata mea...
Am inceput sa tip dar nu pentru mult timp pentru ca m-a lovit. Si asa mi-am pierdut cunostinta...


Si uite ca mi-am revenit, si ca nu vad ce scriu. Dar o pot auzi pe mama cum plange in dormitorul ei. Nu a fost un vis...
A fost cat se poate de real...
Sper doar sa nu se suprapuna tot ce am scris... Trebuie sa inteleg ca de azi am inceput o viata noua. 

Si trebuie sa inteleg ca de azi acesta nu va fi un simplu jurnal...

...va fi jurnalul unei fete oarbe...

sâmbătă, 4 februarie 2012

In oglinda.

Fata in fata cu mine. Am mereu aceeasi senzatie: trebuie sa vorbesc cu mine ca sa nu o iau razna.


Am multe defecte... Toti avem pana la urma, nu? Dar cateodata nu le recunoastem. Eu le stiu. Si pur si simplu nu accept sa ma uit intr-o oglinda fara ca macar sa ma gandesc sa vars o lacrima... Doar una...


Defectele nu conteaza, nu? Daca gasesti pe cineva care sa te inteleaga si sa te accepte asa cum esti. Eu inca nu am dat de acel cineva...sau el de mine. Sunt momente in care nici nu vreau sa il gasesc. Pentru ca pana la sfarsit se ajunge tot la suferinta. Dar e vorba de cum ma vad eu. Si am o parere nu prea fericita pentru propria persoana.
Poate ca o oglinda sparta, cu o imagine distorsionata, ar fi perfecta pentru mine. Poate...inca nu s-a nascut acel cineva care sa-mi spuna ca sunt frumoasa, care sa-mi spuna ca ma iubeste asa cum sunt...


Cand ma uit in oglinda...vad cealalta parte din mine. Cea pe care o ascund...mai ales in zilele in care sunt suparata... Si mereu fata din oglinda imi pune o intrebare: Merita sa suferi? Propria ta imagine nu e un portal catre durere? Cand vezi in jurul tau toti acesti oameni fericiti? Nu vezi trecutul?


De ce sa suferim? De ce nu acceptam ceea ce suntem, cum suntem? Sigur va aparea o persoana in viata noastra care sa ne ajute sa avem o viziune pozitiva.


Pana atunci... Continui sa astept... In oglinda...

joi, 2 februarie 2012

Ascunsi in umbra.

Hmmm... Ce ar trebui sa fac la varsta mea? Sa ies in oras, sa invat pentru examen, sa fiu relaxata si sa imbin utilu' cu placutu'. Nu fac asta. De ce? Pentru ca pur si simplu nu vreau si nu pot.

Ma enerveaza faptul ca acum toata lumea are in cap doar tigari, sex si bani. Nu folosim decat internetu',nici vorba de deschis o carte. Stam toata ziua cu nasul in telefon si calculator. De ce? Pentru ca nu mai suntem capabili sa comunicam decat prin messenger cu colegul de banca sa spunem. Ma dau pe mine ca exemplu: cu mama vorbesc mai nou prin mesaje, am un Iphone si stau la scoala cu nasul in el, pe mess si pe Facebook si cand ajung acasa primul lucru pe care il fac, deschid laptopul si apas butonul magic din dreapta ecranului. Si de pe telefon trec pe calculator. Ok.. Fac si lucruri utile: scriu pe blog, caut teme pentru scoala, editez poze sau ma delectez cu filme si muzica. Doar atat. Si ce e mai grav e ca TOTI suntem la fel in privinta asta. Toti suntem niste roboti controlati de tehnologie. Toti suntem obsedati sa ne verificam Facebooku' sau mailu'. Minunat.

Acum 10 ani aveam FoxKids; acum ce avem? 9GAG.

Oare nu ne-am saturat sa dam de lucruri noi in fiecare zi, care sa devina obsesie? Eu m-am saturat.

De asta aleg sa stau in umbra si sa nu-mi arat obsesia pe fata.

:]