If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 31 ianuarie 2012

Camera 666.

...Incepuse ploaia. Stateam de un ceas in strada, tremurand. Nu trecea nicio masina si eram disperata dupa ajutor. Din nou increderea in prieteni fusese inselatoare. 
Am inceput sa merg usor pe marginea drumului. Era intuneric; din cauza furtunilor recente cablurile de inalta tensiune erau rupte. Dupa vreo 20 de minute de mers prin ploaie am vazut o cladire ce aducea a hotel. 
Am intrat. 
In spatele biroului imens de la intrare statea o batrana cu parul carunt ce croseta la lumina unei lumanari. Am purtat un scurt dialog despre o camera, mi-a zambit si mi-a dat o cheie. Mi-a explicat ca trebuie sa urc pana la etajul 2 si la capatul holului e camera. 
Am urcat, am traversat holul in graba, si m-am oprit in fata usii cu pricina. Pe ea era o tablita cu numarul camerei: 666. "Minunaaaaaaaaaaaat", mi-am spus. Dupa cele intamplate,chiar nimeream pana si o camera a carui numar imi spunea sa plec imediat de acolo??!??
Nu mi-a pasat si am descuiat usa. Inauntru era cald, liniste si totul era neatins. Era perfect! Era locul potrivit pentru mine in acele momente...
***


Cand m-am trezit mi-a luat mai mult timp sa-mi dau seama unde sunt. Cand m-am uitat pe geam am vazut ca langa hotel era un cimitir. Ieeeeeei. Doar eu puteam avea norocul asta. 
Am simtit un frison pe spate si mi s-a facut pielea de gaina. Nu deschisesem geamul si totusi era deschis. Nu...Nu se poate sa ma fi gandit in somn la morti. Nu pot admite asta. Stiu sa ma concentrez. Dar greseam enorm...
In spatele meu era un copil pe jumatate descompus; un mort-viu; acum un sclav al meu...




Cand s-a apropiat de mine mi-am amintit brusc un lucru minor si important. Eram in camera 666...

luni, 30 ianuarie 2012

Ieri am urat viata

8:00 ajung la scoala si profa intra in clasa. Ne da test. Ieiiii. Doar chef de mate am azi.

***

Amintirile de aseara nu imi dau pace. Cum poti sa imi faci asa ceva?? Si imi spui ca tii la mine? Uau. Inseamna ca eu sunt proasta.


Cateodata stau si ma gandesc: oare...ar plange cineva dupa mine? Daca as muri? Daca as fi gasita inghetata, agatata de un copac? Probabil doar undeva adanc in suflet. Pe afara nu. Nimeni.
In stadiul asta m-ai adus: in stadiul de obsedare. Vezi? Tin prea mult la tine. Mult prea mult. Si cateodata vreau sa iesi pur si simplu din viata mea, macar pentru 5 minute. Sa ma lasi sa mai evadez in lumea mea. Sa nu-mi tai aripile, si sa ma lasi sa zbor...


Nu ti-ai dat seama niciodata ca nu poti sa ma inchizi pur si simplu intr-o camera cu 4 pereti. Pentru ca sunt independenta desi depind de cineva. Dar stiu ca dragostea cu sila nu merge. Si mai bine spunem stop acum...decat sa riscam si sa mergem mai departe...

Simt ca nu mai pot. Simt ca TU nu simti absolut nimic pentru mine. Si asta doare cel mai tare. Doare pentru ca...nu vreau decat sa fiu iubita cu adevarat. Macar o data...

...totusi...inca sper...speranta nu ar trebui sa moara...

marți, 24 ianuarie 2012

Aducatori de lumina

M-am trezit...Era ora 4 si nu stiam de ce nu mai pot dormi. Stateam si ma uitam la pereti...De ce oare mi-a venit sa ma trezesc? Ce m-a trezit?
Visasem urat. Tin minte asta. In vis era agitatie multa si toata lumea imi spunea sa fug...Nu stiam de ce, dar mi-am dat seama ca pe ei ii intrebam si ei nu ma auzeau...Spuneau doar sa fug...


Am incercat sa adorm la loc. Cred ca am mai prins doar 20-30 de minute de somn. Si ce era cel mai ciudat...micul vis a continuat.


Cand m-am trezit stiam ca am ceva de facut. Ceva mult prea neplacut pentru mine. Of...Mai era si vineri, 13.


M-am imbracat repede si am plecat. Mi-am luat telefonul pentru ca simteam ca voi primi un mesaj pe el. 


Am ajuns in locul in care ajunsesem si in vis. Trebuia sa astept pe cineva...Dar eram putin confuza. Nu stiam daca se va intampla totul...sau nu. Daca se intampla...Se sfarsea prost.


Am asteptat...Si am asteptat...Si nu s-a intamplat nimic. Asa ca am plecat spre casa.
Pe la jumatatea drumului am primit un mesaj. M-am oprit sa il pot citi...Mare greseala.


De pe pod a zburat o masina si si-a facut "drum" pana la mine. Dupa lovitura aceea...nu mai puteam avea sanse. Orice doctor intreg la minte m-ar fi declarat moarta.






**Dupa 2 zile**


M-am trezit la spital. Eram uimita si confuza. Nu stiam cine sunt, unde sunt, si ce caut acolo. Imi simteam corpul greu si ma dureau toate oasele.
O asistenta mi-a povestit totul...dar nu puteam crede. Era o nebunie, era o minune...




**Dupa alte 2 zile**


Afara gradele incepeau sa scada...Era frig si se simtea si pe holurile spitalului. 
Am incercat sa adorm ca era trecut de ora 12. Pana sa mi se inchida ochii, am inceput sa vad luminite.
Mi-am amintit tot. Toata durerea imi patrundea acum in corp. 
Luminile se apropiau de mine. Imi era frica. Am inceput sa plang. Nu puteam tipa, nu puteam chema pe nimeni care sa ma ajute sa scap de tot.


Visul se implinea. Sfarsitul cumplit venise.


Aducatorii de lumina erau aici...dupa mine...

duminică, 22 ianuarie 2012

"Mandria noastra"

In cazul in care nu v-ati dat seama inca, traim intr-o tara condusa de actori. Actori foarte prosti. Spun asta pentru ca e deja a 10-a zi de proteste, si nimeni nu face nimic. Pentru ca acum observa si ei ca nu mai pot prosti prostii, nu mai pot fura, nu mai pot da foc la tara. 
Acum observa ca jocul s-a terminat pentru ei, si realizeaza ca va veni altcineva. Naspa,nu?
Cine mai fura? Cine isi mai ia genti de peste 5000 de euro? Cine mai schimba legile in fiecare zi? Cine mai schimba constitutia?




De ce ii lasam? Pentru ca mai bine tinem ochii inchisi si ii lasam sa distruga tara? Jalnic.
Ne lasam pe mana unor hoti, le intindem la picioare drept ofranda tara, si spunem ca nu s-a intamplat nimic,nu? Repet, jalnic. 
Vrem sa avem economie mare, vrem sa dispara hotii, in timp ce noi ne vindem tara. Frumos,nu? 
Vrem sa vina multi de afara ca sa ne vada tara, si noi la turism avem o frunza. O frunza?!? Oare ne-am gandit inainte sa dam "fara numar" pe ea? Raspunsul: nu. 


Pentru ca ne credem centrul universului, cand noi suntem usor usor scosi din schema de o gaura neagra venita din guvern. Pentru ca stam cu gura cascata cand ni se spune ca se vor mari pensiile. Dar uita sa completeze: "Vor fi marite cand va fi din nou presedinte Ceausescu." Adica niciodata.


Incetati sa mai fiti mintiti pe fata si acceptati realitatea. Desi traim intr-o realitate imperfecta,asta suntem: o tara uitata, o tara furata, o tara a prostiei.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Demoni.

Plangeam. Imi era frica sa te ating. Faceai prea urat ca sa poti fi atins. Erai legat de pat cu lanturi si langa pat era un pahar cu argint viu. Imi era teama ca asta te va omori.


Sa ai un demon in tine era ceva. Sa stiu ca il ai din cauza mea, era altceva. Sa stiu ca argintul urma sa ajunga in sangele tau si sa omoare demonul, daca nu pe tine, atingea imposibilul. Imi era frica si asta ma impiedica sa vad partea buna a lucrurilor.




Tipai si aveai ochii goi. Incercai sa evadezi din stransoare si asta te ranea si mai tare. Nu suportam sa te vad suferind. Credeam ca nu pot sa-ti fiu alaturi.
Cand ai inceput sa tipi am iesit din camera. Nu puteam sa fac fata presiunii. Acela fusese momentul in care argintul curgea prin sangele tau...in cautarea raului. Si l-a gasit. Era acolo. Ascuns adanc in sufletul tau.


Dupa cateva minute bune de urlete, de iad, a iesit soarele. S-a facut liniste. Cand am deschis usa tu dormeai. Erai linistit. Razboiul dintre tine si ce era ascuns in tine luase sfarsit. Dar...


Primisem o avertizare. Sfarsitul tau era aproape...

Te pandeau alti demoni...

joi, 19 ianuarie 2012

De veghe printre morti

Nu simteam decat respiratiile lor reci pe ceafa. Erau morti, dar eu inca ii simteam acolo, vii. Nu trebuia sa-mi fie frica. Nu avea de ce sa-mi fie.


Stateam intr-o cripta intunecata, unde oamenii mai aprindeau lumanari pentru cei cazuti in razboi. Atunci trebuia sa stau nemiscata si sa par unul din cadavrele din jurul meu-sau ce a mai ramas din ele-.


Ma obisnuisem cu mirosul ciudat si fetele lor inspaimantatoare. Stiam ca intr-o buna zi voi fi si eu la fel...De asta imi era frica: de sfarsitul pe care l-as putea avea...


Cum am ajuns aici? E simplu. Am avut incredere prea mare in prieteni...am fost prinsa intr-o capcana, doar pentru ca aflasera secretul meu: eram o necro. Da stiu, asta vezi doar prin filme...insa asta eram eu. Imi era frica sa dorm, pentru ca ii puteam trezi; imi era frica sa ma gandesc la ei, pentru ca se intampla acelasi lucru. Imi era teama ca nu o sa pot face nimic daca sufletele lor se reunesc cu trupul. Citisem ca daca reusesti sa readuci un suflet in trup, acesta iti va fi sclav. Nu aveam nevoie de unul, cum nu aveam nevoie nici de o armata de morti-vii. Aveam nevoie doar de prieteni adevarati, sa ma pot simti un om normal. Doar ca acum asta nu se mai putea...Asta imi era soarta...Sa sfarsesc printre morti.


Primele seri au fost groaznice. Mai ales ca eram intr-un cimitir dintr-un loc necunoscut. M'am plimbat putin si am realizat ca e mult prea mare ca sa pot iesi. Asa ca m-am intors la mortii mei. 
Erau lumanari aprinse si am putut vedea mai multe chipuri de femei, dar si de barbati. Se vedea clar ca femeile nu erau acolo pentru ca au vrut asta...au fost arse de vii. Barbatii insa erau majoritatea in uniforme militare. Razboiul...




Va intrebati cum am supravietuit...Greu...Foarte greu. Intr-o dimineata, la rasarit, am iesit afara si in fata mea erau 3 nuci. Am luat nucile cazute pe jos si le-am ascuns inauntru, constientizand ca asta au vrut "prietenii mei": sa ma lase sa mor. Nu le-a iesit.


Dupa vreo saptamana am cutezat sa ma gandesc la parintii mei ingropati intr-un cimitir asemanator, si am inceput sa rad. Era ironic,nu? Eu o necromanta, stand de veghe printre morti...Nu vedeam decat chipul insangerat al mamei cand imi spunea "Trebuie sa fii puternica. Mami simte ca pleaca. Nu ii lasa sa te traga in jos."....si a plecat. Am fost suparata pe ea, dar mi-am dat seama ca avea dreptate. Si ca trebuia sa merg mai departe...




Constientizand ca am ajuns prea departe cu ganditul, am inchis ochii si le-am simtit prezenta.

Nu mai eram singura. 
Mortii mei inviasera...

luni, 16 ianuarie 2012

Mai rau decat moartea.

Sa ne gandim logic! Exista ceva mai rau decat moartea? Da, asa se pare. E tara in care traim. E nebunia totala ce se petrece de multi ani, o nebunie curata cea care se petrece chiar acum. Si ce? Sincer, eu spun ca merita. 
Pentru ca distrug tara si pe noi. Ne distrug viitorul. De ce toata lumea spune "Vai, voi 'generatia noua', nu stiti decat sa va distrati, sa beti, sa fumati si sa va drogati!". Da? Eu nu mi-as vedea chiar asa generatia. Pentru ca acum, in strada, alaturi de cei spre varsta a doua si peste, NOUA GENERATIE aduce revolutia. Pentru ca e dreptul lor! Asa cum in Constitutie(art. 55) scrie ca cetatenii au dreptul si obligatia sa isi apere tara. Asta facem noi!!! Ne aparam viitorul. Pentru ca e dreptul nostru . 
De ce sa nu ne luam cu totii zborul? De ce sa nu ne bagam p***-n ea de tara, sa "emigram" in State sau in Emirate, sau cine stie! Am ales sa stam aici si sa vedem cum niste sugative, ca altfel nu ii pot numi, ne vand tara si  o trag in jos. 
Daca as avea ocazia, ACUM mi-as lua zboru' si m-as duce unde vad cu ochii. Doar ca sa scap din toata mizeria asta. De ce? Pentru ca acum nu mai avem voie sa ne spunem parerea, crimele se inmultesc, si cine stie, poate de maine n-o sa mai scriu pe blog pentru ca un pusti din "noua generatie" o sa-mi ia gatu' pe strada ca sa imi fure telefonu', sa-l vanda si sa-si ia droguri. 
Chiar in halu' asta am ajuns?? 
Imi este sila. Si stiu ca nu sunt singura persoana cu gustul asta amar.

vineri, 13 ianuarie 2012

Coma profunda

Un moment de liniste! Ce bine! Nu credeam ca o sa mai am parte de el...
A trecut. Acum a reinceput bazaitul sacaitor al unui aparat. Unde eram?
Eram constienta; totusi pe alta lume. Nu aveam putere nici cat sa deschid ochii; eram amortita. Imi simteam corpul greu si rece; simteam cum respir, dar prin niste tuburi. Capul imi era acoperit de bandaje; in jurul gatului aveam infasurate bandaje, si de mine erau lipite mai multe "ventuze", iar cablurile lor duceau in aparatul bazaitor.




Auzeam pasi; au venit pana langa mine.


Cand a vorbit, vocea mi-a parut mult prea familiara. Nu am putut sa inteleg ce a spus, dar am simtit ca era vorba de mine. 
A urmat un moment de pauza, in care nu se mai auzea nimic; nici macar bazaitul. Cand doua perechi de pasi s-au indepartat de mine, am incercat sa oftez. Fara succes. Off...Uram sa fiu singura!


Efectele medicamentelor au aparut, le puteam simti in corp, si eu m-am cufundat intr-o coma profunda...

joi, 12 ianuarie 2012

Echilibru.

Ar fi ciudat daca toti locuitorii Pamantului ar fi in zodia balanta, dar cred ca ar fi un loc mult mai bun. De ce spun asta? Pentru ca balantele au analizat intotdeauna o situatie de la cap la coada in detaliu. Un scorpion de exemplu nu ar putea face totul cu rabdarea si calmul unei balante.
Ce facem noi? In majoritatea cazurilor ne dam batuti, pentru ca nu suntem invatati cu stres sau, mai rau, sa pierdem. E ceva normal; nu avem intotdeauna noroc in dragoste, afaceri, prieteni.
Trebuie sa invatam sa gasim echilibrul intre lumea la care visam noi si lumea in care traim defapt.
De asta suntem pe pamant: sa facem greseli, sa invetam din ele, sa invatam sa cadem si sa na ridicam zambind, sa iubim si sa suferim din cauza iubirii.
Invata sa inclini balanta indeajuns incat sa fie bine atat pentru tine cat si pentru cei din jur.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Dezgust.

Te privesc in ochi, cetatene, si mi se usuca gura. Te privesc si ma gandesc cu ce am gresit eu, tu, ei, noi sa ajungem in halul asta.
Ti se rupe sufletul sa vezi incotro se indreapta tara noastra; pe partea cealalta iti este sila. Privesti plin de dezgust totul in jurul tau si iti pui o intrebare: DE CE?; continuarea vine de la sine: De ce nu am plecat din tara?, De ce invat ce vrea tara si nu ce vreau eu?, De ce...




Ma opresc la mine. Am 15 ani; neimpliniti. Ce imi doresc de la viata momentan? Sa intru la liceu la stiinte sociale, sa urmez o facultate de drept si sa ma indrept spre criminalistica. Sunt o fire emotiva, totusi destul de tare si multi imi spun "Nu e totul ca in filmele tale; nu e totul ca in America. Inceteaza sa mai visezi!"
Daca as putea, mi-as lua zboru' de pe acum si mi-as implini visul.
Toata lumea ma intreaba de ce nu ma fac medic daca vreau ceva atat de dur. De ce? Pentru ca in acesti 15 ani de viata am vazut prea multe nedreptati in serviciile medicale si nu vreau sa risc. In tara asta, niciodata.


Ingropata in propriile ganduri,
inchei.

marți, 10 ianuarie 2012

Am zambit...

"...cand te-am vazut prima oara.
...cand ne-am reintalnit.
...la prima noastra intalnire pe bune.
...la primul nostru sarut.
...cand mi-ai spus ca ma iubesti."


Zambim de mai multe ori decat cele de mai sus. Zambim pentru ca e usor si pentru ca putem, prin zambet, sa facem si persoana de langa noi sa zambeasca.
Zambetul costa; are un pret: fericirea ta si a celor din jur.


Nu putem opri zambetul! Pana si in somn zambim! Trebuie sa stim cum sa ne facem placuti ca sa ne putem integra intr-un grup sau intr-un nou colectiv sau in alte situatii similare.


"...cand am gandit ce o sa scriu.
...cand am scris asta.
...cand am spus ca scriu si prietenii s-au bucurat.

...la incheiere."

luni, 9 ianuarie 2012

L S D

NU RECOMAND "LSD" SI NICI NU FOLOSESC! DAR SUNT OAMENI CARE TREBUIE AJUTATI SI TRATATI! SI ASTA E POVESTEA LOR...


Inca o doza...acea pulbere alba...acum in corpul meu. Nu eram sigura daca eram deja dependenta sau nu. Stiam doar ca imi alina durerea.

Il vedeam pe el cand ma uitam in oglinda.
Il vedeam pe el in poza de pe birou. 
El era oriunde in jurul meu...traiam prin el.


Imi facea bine si rau in acelasi timp; rau...pentru ca aveam in minte toate amintirile neplacute...Ma panicam; reactie adversa.


Cand efectul prafului se ducea...eram confuza si agitata. Nu suportam sa stiu ca nu mai am in corp doza necesara si luam alta. Imi era teama ca o sa innebunesc, si o sa ajung sa ma sinucid...Imi era teama ca voi gresi doza si vor aparea acele iluzii inspaimantatoare...
Imi faceam rau singura si imi era teama.


Pana intr-o zi...cand totul s-a sfarsit...

duminică, 8 ianuarie 2012

Secati de lacrimi

Ne amintim cu drag de momentele frumoase petrecute impreuna, de clipa in care ne-am vazut prima oara, de primul nostru sarut.




Ramanem doar cu amintirile. Drumurile noastre se despart aici, si nu ne mai putem uita in trecut...decat la amintiri...




Amintirile duc la lacrimi...lacrimi varsate zi de zi pentru orice amintire frumooasa.
Iti amintesti? Iti amintesti de clipa in care iti spuneam "Lacrimile sunt de argint! Nu le irosi pe nimicuri!"? Iti amintesti? Nu m-ai crezut! Si sper ca acum ai ajuns sa intelegi. 




Te privesc. Vad ca nu iti pasa. Nu te-ai mai uitat inapoi de cand ne-am ales drumurile. Nu conteaza. Poate voi fi acolo sa ma bucur de durerea ta cand vei fi exact ca mine...




...Secat de lacrimi...

Ratacire

Stai si te gandesti cu ce ai gresit. De ce ai ramas singura iar...
E un moment in care vrei sa mori pur si simplu; stiu senzatia; un moment la care nu vrei sa mai ajungi vreodata pentru ca nu mai vrei tristete.
Te-ai ratacit in propriile aspiratii? Nu dispera. Incearca sa gasesti calea ce te va aduce inapoi. Cu siguranta vei reusi.




Adevarul e ca facem mereu aceeasi greseala: suferim, plangem, ne pierdem speranta. De ce? Degeaba.
Ne irosim timpul si energia pe niste probleme minore si asa ajungem sa ne ratacim.
Intram intr-o padure deasa, mult prea deasa pentru noi si ne pierdem urma.
Ramanem inchisi acolo pana cand reapare cineva in viata noastra si ne gaseste.


Dar intr-o buna zi ne vom rataci din nou... si din nou... si din nou...

vineri, 6 ianuarie 2012

Visul unei adolescente

"Visam ca totul va fi bine. Ca voi avea o relatie normala cu el si ca ne vom iubi pana la adanci batraneti.
Visam sa ajung la capatul infinitului, fara sa stiu pe unde sa intru.
Visam sa cunosc orice persoana, fara sa vorbesc cu ea.
Visam sa am o familie frumoasa si sa fim feriti de probleme."




Acestea sunt cateva dintre miile de vise pe care le are o fata in adolescenta. Noi stam si ne gandim undeva intr-un viitor departat. Pot spune ca niciodata nu ne multumim cu ziua de maine. Si planificam...si visam...si cateodata, rezultatele ne distrug.
Singurele vise importante ale unei adolescente sunt in general legate de familie, de prieteni si bineinteles de iubit. Nu conteaza daca il avem sau il dorim foarte mult.


Si visam...pentru ca stim sa o facem si cu sufletul.

Indiferenta

Stiu ca daca citesti stii ca e vorba despre tine. Si sincer sper sa te miste macar putin cand citesti.
Erai speriata si cuminte cand te-am cunoscut. Acum esti impertinenta si vulgara.
Cand am inceput sa stam impreuna tu ai preluat totul de la mine: stilul meu, muzica mea, favoritii mei. Erai copia mea.
Mai tarziu ai inceput sa te schimbi. Ai inceput sa vorbesti vulgar in exces si sa nu ma mai bagi in seama. Incepeam sa nu mai fim cele mai bune prietene. Si ce e cel mai rau, preluai din caracterul altei persoane tot atat de vulgara si impertinenta.
Iarna trecuta, cand cineva mi-a aflat parola la messenger, au ajuns la tine, FIX la tine, doua adrese de mess, printre care si a tipului de care imi placea. Ce ai facut? Ai iesit cu el. Dupa a urmat fostul meu prieten; cand iti vorbeam de el tu spuneai ca e urat si ca nu ma merita; acum e dragut si vorbesti cu el. Si lista poate continua, draga mea. Cu multi alti prieteni.
Dar ce pot spune acum...Te voi trata cu indiferenta. Pentru ca, vezi tu, asta ar trebui sa te doara cel mai tare.
Nu vreau sa iti fac rau, dar trebuie sa te maturizezi...In sensul bun al cuvantului.
Voi fi indiferenta...

joi, 5 ianuarie 2012

Cand ingerii pleaca...

Tot ce stiam cand am deschis ochii era ca a plecat. Stiam ca am plans mult cand si-a luat adio de la mine si...atat.
Adormisem...
Cand m-am trezit, imi era greu sa ma ridic din pat. Imi simteam ochii rosii, obrajii scaldati in lacrimi.
Ma durea; ma durea si nu puteam suporta sa stiu ca a plecat...la ea. Imi ies din fire doar cat ma gandesc.


Afara ploua, dar nici nu simteam ploaia mangaindu-mi pielea. Stateam in pijama pe pamantul ud si plangeam...si ploaia plangea cu mine.
Eram distrusa. Simteam cum sufletul meu s-a descompus. Simteam golul lasat de el...si amintirile, si...


Ploaia s-a oprit si afara s-a inserat. Am intrat in casa si am deschis televizorul ca un robot. Vedeam prin ecran; dar am putut auzi numele lui printre tipetele martorilor si vocea stridenta a reporterului...



Murise intr-un accident de masina...


...Ingerul meu plecase...

miercuri, 4 ianuarie 2012

Viziune.

Nu credeam vreodata in cei aproape 15 ani de viata, ca va fi cineva care sa isi rezerve timp pentru blogul meu. Cred ca asa cum este carnetul de note oglinda elevului, blogul este oglinda mea.
Multi prieteni ma intreaba daca am avut timp sa scriu ceva nou pe blog; dragilor, asta este pentru voi! Pe mess cel putin, m-au adaugat diverse persoane care mi-au spus ca le-a fost recomandat blogul si ca apreciaza munca mea. Va multumesc! Prin acest jurnal virtual pot spune, am convins prieteni buni sa isi faca propriul blog. Poate chiar mai interesant decat al meu.
E primul blog de care ma tin. Primul bun din patru esuate. Primul de care ma simt cu adevarat legata. Asta datorita voua.
Acum 3-4 saptamani aveam o alta viziune asupra propriei vieti. Mi-am schimbat aceasta viziune...dar tot pesimista e; pentru ca asa sunt eu: mai pesimista.
Dar odata cu blogul am invatat ca oamenii, viziunile, aspiratiile, toate se schimba cu trecerea timpului.
Si noi tot speram. Speram co o sa fie cum vrem noi, dar totusi altfel.

marți, 3 ianuarie 2012

In alb si negru.

Am inceput un nou drum. Am primit o noua viata. Am deschis din nou ochii. Am inceput sa traiesc...
Strazile sunt pustii; casele parca se micsoreaza, si ce e cel mai dureros...sunt singur. Nu e niciun om la ferestrele caselor, pe strazi...Nicaieri.
Eram infometat si infrigurat. Nu era nimeni sa-mi spuna "Intra sa te incalzesti!"; nimeni care sa-mi intinda mana si sa-mi zambeasca. 
In acel moment mi-am acceptat soarta; eram singur pe lume. Si ce era mai rau...aflasem ca lumea nu e roz...nici verde...nici albastra...e in alb si negru. 
Se simtea ca era o lume a rautatii, o lume in care domnea teama; o lume trista si singura. 
Lumea mea.
In alb si negru...

luni, 2 ianuarie 2012

Praf si fum!

E trecut de ora 12. Afara e frig, ceata se ridica, si din hornuri iese fum. Fiind la munte nu prea am ce face; stau langa geam si privesc peisajul, sorbind energia naturii si spumegand din cauza "taranilor" care arunca pocnitori aprinse spre geam.
Nu mai pot astepta. Arunc pe mine primele haine ce imi cad in mana si ies afara. Dau de ger; de praf, fum si miros de ars de pocnitori. Bleacs. O iau usor pe carare si merg fara sa vreau spre "cabana din padure". Zapada are cativa centimetri buni si imi ingreuneaza drumul.
Aud pasi si ma intorc. La 5 metri de mine statea un lup mare si gri. Ma uitam la el, el la mine Nu-mi era frica. Stiam ca nu trebuie sa ma panichez, ca sa nu poata vedea teama din ochii mei. M-am intors usor si mi-am continuat drumul. Dupa un timp, s-a plictisit sa vina dupa mine si a plecat...
Am ajuns la cabana; m-am oprit si m-a trecut un fior. 
Nu eram singura. Pe horn iesea fum; praf si fum...

:]