If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

luni, 31 decembrie 2012

2012- the end

E ultima scena din aceasta piesa de teatru numita 2012. A fost o sceneta greu de jucat, cu personaje multe si intamplari triste scrise in scenariu.
2012 a fost pentru mine un an greu, cu multe peripetii, mai multe rele decat bune. Viata mea s-a schimbat si a revenit pe drumul cel bun in acest an; m-am luptat cu mine si nu de fiecare data am castigat.
A fost in acelasi timp si un an frumos; am cunoscut multe persoane minunate, cu una dintre ele terminandu-mi anul cu bine.
Voi intra pe deplin implinita in anul 2013.
Multumesc tuturor celor care si-au facut griji pentru mine cand eram pesimista si trista. Multumesc ca m-ati incurajat dragilor. Vreau sa va anunt ca sunt pe deplin fericita pentru ca am gasit persoana care ma poate face fericita.
Va doresc un an nou cat mai bun, plin de impliniri. Sper sa fiti si voi fericiti asa cum sunt eu acum. Dar sa nu uitati sa va pierdeti speranta! Uneori se lasa mai asteptata decat credeti.

Cortina cade peste 2012.
Actorii asteapta in liniste.





***Aplauze***

vineri, 28 decembrie 2012

Realizari

Aproape s-a dus anul...Au fost atatea zile, atatea bloguri citite, atatea carti citite, atatea filme vazute, atatea fotografii facute, si totusi iata sfarsitul. Nu o sa ma apuc de scris despre realizarile din viata mea personala; n-au fost prea multe, si nici n-au fost bune. Ce e cel mai important totusi e ca anul acesta am cunoscut oameni ca Sorina, Diana, Tibi si multi altii care mi-au facut viata mai frumoasa si mai usoara. M-am indragostit, am iubit, am pierdut dragostea, am plans, m-am indragostit din nou... Dar asta nu conteaza. Dragostea vine si pleaca. Ceea ce conteaza este ca am invatat foarte multe de la niste persoane dragi mie, pe care acum regret ca le-am cunoscut prea tarziu. Sper doar ca timpul ne va ingadui sa mai petrecem momente frumoase impreuna, chiar daca acest concept de Facultate si Liceu va indrazni sa ne desparta.
Cele mai importante realizari, de care vreau sa vorbesc, nu sunt ale mele. Sunt ale acestui blog.
Unii ii stiti povestea pentru ca ati fost alaturi de mine de la inceput. Altii poate de abia acum o aflati. Blogul a fost la inceput pentru mine o persoana la care ma confesam intr-o perioada cumplita a vietii mele. Nu multi mi-au fost alaturi si am considerat ca aceasta este cea mai buna alegere: sa-mi fac un blog si sa scriu. Nu-mi place limba romana ca materie, nu-mi place sa-mi fac temele si totusi soarta m-a adus aici si am inceput sa scriu. Depresia mea a luat sfarsit pe la mijlocul lui februarie 2012. Atunci imi reamintisem cum e sa zambesti, cum e sa ai prieteni, cum e sa ai cu cine vorbi. Trebuia sa sterg blogul. Nu mai aveam ce sa fac. Dar soarta a intervenit iar si nu m-a lasat lucrul acesta, care mai tarziu mi se parea o prostie. Ce mi s-a intamplat? Voi toti, ati fost ingerii mei pazitori, ingeri care nu m-au lasat sa renunt la ceea ce acum a devenit o bucata din mine: blogul. 
Ce am realizat in tot acest an? 
In primul rand am invatat sa sper; am invatat ca daca te dai batut inseamna ca esti las. Am invatat ca speranta nu musca, asa cum credeam eu, si ca ea iti poate aduce cele mai frumoase amintiri pe care le poti pastra in memoria ta.
Apoi am invatat sa zambesc; odata ce vedeam ca blogul e citit, ma bucuram ca un copil mic ce primeste bomboane si jucarii.
In al treilea rand am invatat ca viata nu e asa gri cum o vedeam eu, ci are si ea particelele ei roz.
Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa cred in mine. Mi-a fost frica pana nu de mult sa o fac. Credeam ca de la un anumit punct toate drumurile ti se inchid si atunci nu mai ai ce face; dar s-a dovedit a nu fi asa deloc. Alaturi de prieteni am invatat sa am incredere in mine. Am invatat sa nu mai port niciun razboi cu propria-mi constiinta pentru ca e in zadar. Ea mereu va castiga si va avea dreptate. Odata cu asta am invatat sa-mi ascult inima si sa calc pe frica. Am invatat sa accept un "nu" intr-un mod placut, cu zambetul pe buze si cu capul sus. 

Sa ma prezind dupa un an alaturi de voi:

Buna. Eu sunt Denisa, o simpla fata de 15 ani care a invatat sa zambeasca si sa se bucure in fiecare clipa de viata. Pe langa asta, am o calitate aparte: am fost, sunt si voi fi o Atitudine Slaba.

miercuri, 26 decembrie 2012

Dar acum...?

Am fost cam agitata si emotionata pentru ziua de ieri, dar a trecut mai repede decat ma asteptam.
Nu-mi vine sa cred ca a trecut un an; nici nu-mi dau seama cand au zburat atatea zile... Stiu ca in ultimul timp parca ziua a avut mai putin de 24 de ori, dar nu credeam ca timpul zboaea asa repede.
Am intrat din nou in melancolie. Sunt fizic in prezent, cu picioarele pe pamant, dar cu capul in aer. Parca astept ceva, dar nici eu nu stiu exact ce. Astept sa se schimbe ceva in viata mea, de parca nu s-au schimbat destule pana acum.
Oare ce se intampla cu mine? Nici eu nu mai stiu ce vreau, desi sunt momente in care parca stiu si ce se va intampla maine in viata mea. Dar acum...? Acum oare ce ramane de facut? Imi vin iar in minte intrebari fara raspuns. Si parca imi doream sa stiu totul cand eram mica...

Cine sunt eu de fapt?
Oare am ajuns sa fiu cum spune toata lumea? O simpla persoana ce se ascunde in spatele unui blog?
Ce scop am eu pe Pamant?
De ce sunt aici?
De ce nu am incetat sa scriu?
De ce ma bucur de lucrurile marunte?
De ce m-am indragostit iar?
De ce el?
De ce Atitudine Slaba?

Si lista poate continua la nesfarsit. Intrebarile astea nu ma lasa sa dorm. Candva parca stiam raspunsul la fiecare...Dar acum?

Ce insemn eu pentru tine?

marți, 25 decembrie 2012

Un an de Atitudine Slaba

25 decembrie 2011...Denisa facea primii pasi pe blogger. Alegea sablonul potrivit, dadea un titlu dupa starea ei nu prea buna, alegea fonturi, culori si imagini. Nici nu se gandea ca va cunoaste multe persoane minunate, va avea parte de multi cititori si chiar de un premiu. Tot ce stia era ca vroia sa scape de depresia in care intrase in Ajun de Craciun. Vroia sa se descarce si sa fie totul bine.
A inceput firav; nu indraznea sa izbucneasca si era totusi retrasa cu gandurile ei. Avea un conflict cu propria ei persoana, pentru ca intr-un fel sau altul isi pierduse identitatea.
Am avul langa mine oameni minunati: prieteni buni care m-au sustinut si care au avut mereu grija sa ma intrebe de blog. De asemenea, nu trebuie sa il uit pe Varga Lucian care este o persoana minunata cu un suflet minunat, desi nu l-am cunoscut personal. Te pup si te imbratisez! Mereu am simtit ca ma impingi de la spate cand scriu si sentimentul acesta mi-a dat putere. Multumesc!

Acum?

Acum suntem pe 25 decembrie 2012. Iata ca "Atitudine Slaba" a rezistat, datorita voua. Voi m-ati incurajat sa descopar cine sunt cu adevarat si sa ma impac cu mine. Voi m-ati facut sa zambesc, desi sufletul imi era cuprins de lacrimi. Voi, da, chiar voi, m-ati ridicat din cel mai cumplit intuneric. Am invatat sa fiu altfel, datorita voua. Atitudine Slaba exista in continuare in mine datorita voua.

Pentru asta trebuie sa va multumesc si sa va rog sa primiti aceasta postare ca pe un cadou in suflet, ca pe un cadou de la mine nu de la Mosul.

Multumesc tuturor ca ati fost alaturi de mine la bine si la greu, ati zambit si ati plans odata cu mine. Multumesc ca ati parcurs acest drum cu mine si ca ati avut grija sa ma ajutati sa ma ridic atunci cand am cazut.




Pentru voi:
Atitudine Slaba
- 66 de persoane interesate
- Premiul MWB decembrie 2012
- 13 752 afisari de pagina
- 266 postari.



luni, 24 decembrie 2012

Un gand mic pentru MWB si nu numai

Dragii mei,
Se pare ca a sosit si ziua aceasta, de 24 Decembrie. E Ajunul Craciunului si se pare ca am trecut si peste al nu stiu catalea sfarsit al lumii. Suntem uniti, suntem o familie si asta ne va tine multe veacuri pe Planeta Albastra.
Vin si eu cu un gand bun pentru MWB; va doresc numai bine, sa fiti sanatosi si sa ne bucurati cu noi concursuri, sa aveti grija de bloggerii noi si mici si sa ne tineti mereu pe noi, bloggerii mai vechi, in sufletele voastre pure.
Pentru cititori doresc multa sanatate, impliniri si fericire. Va multumesc, si nu numai eu, ca ati fost alaturi de mine de la inceputul drumului meu in lumea aceasta. Multumesc de atentia acordata blogului meu, multumesc ca i-ati acordat cateva minute din viata voastra pretioasa.
Va doresc sarbatori cu bine alaturi de cei dragi sufletului vostru si un Craciun cat mai fericit posibil!

duminică, 23 decembrie 2012

Circuit

M-am nascut...

Am crescut...

M-am indragostit...

Am iubit...

Am mintit...

Am ranit...

Am pierdut...

Am plans...

Mi-a fost dor...

Am regretat...

Si din toate astea am invatat...


...Am luat-o de la inceput...

...am zambit...

sâmbătă, 22 decembrie 2012

De ce Craciunul?

Eram copil si ma jucam cu fulgii de zapada. Mama ma privea pe geam si zambea. Ce vremuri...Imi amintesc si acum ziua in care am pus marea intrebare. Cand mama era prinsa in treburile pentru sarbatori, doar eu si intrebarile mele neintelese lipseam:
- Mama, de ce conteaza Craciunul? 
Mama, mirata de intrebarea mea, a incercat sa-mi explice cat mai bine cu putinta:
- Draga mea, Craciunul reprezinta Nasterea Mantuitorului, momentul in care totul s-a schimbat pe Pamant. Stii foarte bine legenda. Poti spune ca de atunci a inceput sa domneasca si raul pe Pamant, pentru ca Irod vroia sa-l ucida. Craciunul conteaza pentru ca are o semnificatie foarte mare in religie si pentru ca il gasesti in sufletul oamenilor.

Am crescut; stau si zambesc in timp ce scriu si imi dau seama cat de mult m-am schimbat. Privesc anii  parca reflectati pe geamul plin de fulgi de nea. Am stat in toti anii astia cu acest raspuns la o banala intrebare de copil de 5 ani. Acum insa? Nu mai vreau nimic. Craciunul nu inseamna doar cadouri pentru mine, mancare multa si brad impodobit. 
Pentru mine Craciunul inseamna liniste sufleteasca, indeplinire a dorintelor si visare pe mai departe. 
Daca s-a schimbat cu ceva aceasta sarbatoare? Da...Acum pot spune ca mi-e mila cand vezi cati oameni, tineri fiind, nu mai stiu de adevarata semnificatie a Craciunului. 
De ce trebuie sa uitam ce inseamna? De ce ne e frica sau rusinem sa recunoastem tema religioasa?
Oamenii trebuie sa fie mai buni in perioada asta, sa se curete de pacate si sa fie impacati cu sufletul. Trebuie macar pentru cateva zile sa ne ferim de rautate si de ura, sa fim prieteni toti intre noi, pentru ca asa ar fi vrut Mantuitorul sa fim.

Sarbatori de iarna...Cat v-am asteptat! Atatea zile taiate in calendar, atatea ganduri zburdalnice in orele de mare au zburat spre voi...Dar sunteti aici acum. Sarbatoarea mea preferata a venit.
Sunt niste simple zile pentru unii. Dar pentru mine?
Pentru mine inseamna atata bucurie si atata liniste, incat mi-as dori ca in fiecare zi sa fie Craciunul. 
De ce Craciunul? Pentru ca sunt alt om.

"Ce inseamna pentru tine sarbatorile de iarna?"

Articol scris pentru Blog Power 51  dupa urmatoarea tema propusa de Anemona:

Magia sarbatorilor: 
- ce reprezinta pentru tine sarbatorile de iarna?
- modul in care iti petreceai Craciunul difera de cel pe care il ai acum?
- ce mici gesturi iti vor face aceste zile de neuitat?

miercuri, 19 decembrie 2012

Dorinte de Craciun

E trecut de miezul noptii si eu inca nu am somn. Stau lipita de geam, cu patura in spate, urmarind cum vantul leagana usor fulgii de nea. Cred ca sunt deja doua saptamani de iarna si eu inca nu m-am saturat.
Vreau ca iarna aceasta sa traiesc din amintiri! Vreau sa fac din nou ingerasi in zapada, vreau sa strang la piept pisica ce tremura de frig. 
Vreau sa ma bucur de sarbatori asa cum sunt ele! Vreau sa sarbatoresc Nasterea Domnului alaturi de familie, locul cel mai minunat de pe Pamant.
Vreau sa-mi pun dorinte si sa cred in ele; daca eu cred, atunci dorintele mele devin realitate.
Vreau sa spun Craciun Fericit in timp ce impodobesc bradul in alb si rosu in Ajun.
Vreau fericire. Mai presus de toate dorintele vreau fericire, pentru ca e anotimpul fericirii. Sunt nopti magice pline de iubire si pace sufleteasca. Sunt nopti in care pana si cei saraci sunt fericiti, iar cei bogati sunt mai buni si mai darnici. 
De Craciun eu imi doresc iubire. Vreau sa fiu patrunsa de sentimentul acesta cald si pur si vreau sa-l transmit mai departe.
Vreau sa invat sa fiu mai buna si sa-mi deschid larg portile inimii si sa adapostesc acolo cat mai multi nevoiasi.


E Craciun. 
E iarna.
E anotimpul tuturor dorintelor.
E sarbatoarea viselor si a gandurilor frumoase.

Articol inscris in concursul "Nopti Magice in Miez de Iarna-2012", concurs sponsorizat de Luxury Gifts


marți, 18 decembrie 2012

De vorba cu egoismul

Stii, de multe ori am stat si m-am gandit la defectele mele. Poate unele pot fi ascunse, dar orgoliul si egoismul...vor exista mereu proeminente. Vezi tu, niciodata nu am incetat sa fiu orgolioasa. Oricat de mica si inocenta as parea, in adancul meu mocneste o rautate. Sunt o egoista; da, chiar sunt. Nu-mi place sa ma ascund si imi place sa fiu directa. Sa fie oare anturajul de vina? Sa fie oare societatea? Nu; nu la mine. M-am autoeducat sa fiu asa. Imi place unde am ajuns.
Am invatat sa fiu rea in anumite situatii si sunt pe buna dreptate. Vezi tu, urasc cand cineva incearca sa ma plagieze. Sa fiu luata ca model? Chiar ma bucur sa se intample asta. Dar pur si simplu nu suport cand cineva incearca sa fie ca mine, sa faca ce fac si eu. De ce sa-mi fac prieteni pentru a fi luati de altii? Pentru ce sa scriu pe blog, pentru ca cineva sa vina si sa-mi fure ideile? Pentru ce sa citesc niste carti pentru ca cineva sa faca acelasi lucru?
Stiu, stiu. Nu e normal. Muzica, cartile, filmele sunt a tuturor. Dar de ce sa se intample toate astea dupa ce eu citesc o anumita carte sau ascult o anumita muzica?
Egoism...ceva ce intra in compozitia mea. Cum este oxigenul in procent de 47 in compozitia chimica a Pamantului, asa e si egoismul la mine.
Asta sunt. Asta am fost. Asa voi ramane.

luni, 17 decembrie 2012

Am nevoie de tine...

Ma simt singura. Sunt impacata cu mine, intr-un final, dar nu mi-e bine.
Cred ca am facut o alegere proasta. Nu. Nu am ales nimic gresit cand vine vorba de tine.
Nu trebuie sa ma las cuprinsa de ganduri pesimiste si rele. Nu vreau sa mai vars decat lacrimi de bucurie: pentru ce a fost, pentru ce este si pentru ce sper ca va mai fi.

Am spus mereu ca nu mai vreau sa ma mai indragostesc, asta pentru ca nu am putut trece peste tine. Nu mi-as dori nicicand sa am o fericire falsa alaturi de altcineva.

Am nevoie de tine! Si, la naiba, m-am mintit de atatea ori spunandu-mi ca pot zambi si fara tine. Dar nu e asa. De fiecare data cand zambesc, un gand ratacit zboara catre tine. 

De asta am nevoie de tine: sa ma protejezi, tinandu-ma de mana...

sâmbătă, 15 decembrie 2012

E vremea colindelor

Din nou ninge. Fulgi mici si pufosi cad pe asfaltul plin de polei. E frumos. E un anotimp al puritatii, cand tot ce vezi cu ochii e alb, cand toti oamenii sunt mai buni unii cu altii. 
Stateam la geam si ma uitam cum ninsoarea se asterne. Am lasat o lacrima sa-mi cada. Imi aminteam de copilarie, imi aminteam de mine. Imi aminteam cum, marginalizata fiind de ceilalti copii ca eu cred in Mos Craciun, inca ma duceam cu colinda la vecini. In fiecare an imi placea sa impodobesc bradul si sa aranjez fiecare glob cu multa grija si bucurie. Nu cred ca aveam mai mult de 5 ani cand mama ma gasea cu toata beteala in jurul meu si eu ii spuneam ca am cea mai frumoasa si stralucitoare rochie de sarbatori. Ce vremuri...Acum privesc cu multa bucurie sarbatorile de iarna ce au trecut. Atatia ani in care bradul era cea mai mare bucurie a mea; atatia ani in care adormeam sub brad cu gandul de a-l vedea pe Mos Craciun. L-am vazut de cateva ori si i-am spus poezii. Atunci el scotea din desaga rosie papusi si multe bomboane. Cata bucurie pe mine!

Am crescut acum si nu ma mai joc cu papusile. Dar il astept cu nerabdare pe Mosul, un batranel plin de viata, cu burtica si barba alba. Un bunic al fiecarui copil, cu ochi mari si jucausi. Craciunul reprezenta pentru mine cea mai frumoasa sarbatoare a anului. Nu putea fi om pe Pamant care sa nu astepte sa primeasca o multime de cadouri sau sa impodobeasca bradul. 
Acum era din nou vremea colindelor. O vedeam pe bunica iesind cu colaci, mere si nuci colindatorilor. Auzeam colinde vechi cantate de copii de toate varstele, cu nasul rosu si infrigurati. Zambeam cand le vedeam bucuria cu care canta si curiozitatea ce li se citea pe fata cand le intindeai darurile. 

Ninsoarea s-a oprit. Intunericul incepea sa se lase asupra micutelor case. Imi era dor sa vad batrani cu bratele deschise invitandu-ma sa-i colind. Asa ca m-am imbracat bine si mi-am facut loc printre troienele de zapada. Aveam de gand sa merg cu traditia mai departe si sa ma bucur de sarbatori. 
E vremea colindelor


Articol inscris in concursul Nopti Magice in Miez de Iarna-2012, concurs sponsorizat de LuxuryGifts.

vineri, 14 decembrie 2012

Iad

Mă las purtată într-un Infern propriu, într-o mare de flăcări și suspine. Nu vreau să mor; încă nu am făcut tot ce aveam de gând să fac. Bine, poate sunt narcisistă când spun asta, dar simt că mai am de stat pe aici.
Îmi place viața, așa imperfectă cum e ea. Îmi place să stau în miez de noapte și să privesc stelele, sperând, zic eu, că și tu faci același lucru.
Mă gândesc mult la tine și asta doare al naibii de tare. Am spus de prea multe ori că timpul vindecă toate rănile, deși ale mele încă sunt deschise. Mai am nevoie de minute; de timp pe care să-l opresc când te văd, timp pe care să-l grăbesc când nu ești cu mine. La naiba, mi-e greu. Știi ce zic? Trăiesc într-un Iad când sunt cu tine, într-un Iad când ești departe. E greu cu iubirea nu?
Durere, tristețe, melancolie sunt cuvintele care îmi descriu cel mai bine existența.
Nu vreau să te pierd. Nu vreau să te am lângă mine. La dracu', par nehotărâtă? Nu e deloc așa să știi. Doar că am acceptat faptul că dragoste cu forța nu se poate. Nu vreau să te am lângă mine atâta timp cât nici tu nu vrei asta.
Te iubesc. Te urăsc. Nici eu nu mai știu. Trăiesc într-un Iad disproporționat.
Trăiesc prin și cu tine.

miercuri, 12 decembrie 2012

La naiba cu dorul!

M-am săturat să mă tot ascund. Îmi lipsești și începe să mă doară lucrul ăsta. Știi, cândva eram ceva mai apropiați, ieșeam mai des, vorbeam mai mult... Acum relația dintre noi s-a cam răcit.
Să mă bucur? Să plâng? Să mă îngrijoreze? La dracu', sunt prea multe întrebări pentru creierașul meu fragil.
Hai să-ți explic puțin cum stă treaba. Mai presus de noi, mai presus de tine e orgoliul tău. E acel scut pe care eu îl pot da jos de pe tine al naibii de greu, și nu-mi place chestia asta. Mi-ai spus de atâtea ori că sunt una din puținele persoane care reușesc să-ți atingă punctele sensibile. Să mă bucur? Să mă simt specială? Mereu m-am simțit specială în jurul tău. Mereu când te-am îmbrățișat mi s-a impregnat parfumul tău în minte. Mereu am fost topită după zâmbetul tău, după felul tău de a fi, după tine.
Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să fac în așa fel încât să te cunosc mai repede. Aș vrea să am mai mult timp pe care să-l petrec cu tine. A trecut aproape un an...și parcă tot mai am nevoie de amintiri.
Ziua de mâine pare la ani lumină distanță. O aștept ca să te pot vedea iar printre fulgii de nea jucăuși. Și, la naiba cu dorul, vreau să se facă iar dimineață!

marți, 11 decembrie 2012

Scufița Roșie

Era marți, cu nimic în plus față de alte zile. Stăteam la ora de matematică și mă gândeam cât de repede o să treacă ora de geografie, în care mai mult ca sigur urma să fiu ascultată. Așa cum mă așteptam, după ce s-au spus absenții, profa mi-a strigat numele și am știut că trebuie să ies la ascultare.
A trecut repede totuși, deși mie mi s-a părut o groază.
Mergând spre casă, m-am oprit să zâmbesc unei copile de vreo 5 anișori, știrbă deja, cu un cojocel roșu pe ea. Mi-a zâmbit înapoi și am rămas totuși să mă uit la ea. Zâmbetul ei era totuși trist. Așa că m-am apropiat ușor de ea crezând că poate o sperii. Nu s-a întâmplat asta. Ba mai mult și ea a făcut un pas spre mine și mi-a spus:
- Nu îl găsesc pe Tedi. S-a pierdut în zăpadă.
- Cine e Tedi, drăguță?
- Tedi e ursulețul gentuță pe care mi l-a dat mami. Eram cu Victor și mi l-a aruncat în zăpadă. El a plecat acasă și eu nu am mai văzut ursulețul.
- Of, micuțo, te ajut eu să îl cauți. Tu doar stai aici și nu te băga în zăpadă pentru că ești mică și te murdărești.
Ascultându-mă, s-a așezat grațioasă pe treptele din fața blocului. Nu a mai vorbit cu mine, doar a așteptat salvarea lui Tedi.
După vreo 5 minute am zărit în zăpadă o bucățică albastră și m-am dus spre ea. Acela era Tedi. Când l-am ridicat spre fetiță a sărit bucuroasă de pe scări și m-a îmbrățișat după ce și-a văzut ursulețul teafăr.
- Îți mulțumesc! Mami s-ar fi supărat pe mine dacă l-aș fi pierdut pe Tedi. A plecat în timp ce s-a mai întors o dată să-mi facă cu mâna.
Am plecat zâmbind, gândindu-mă că făcusem o faptă bună. Dar ce e și mai important, făcusem un copil fericit. Nu aflasem cum o cheamă pe copilă. Dar știam că în minte aveam ochii albaștri, buclele blonde, căciulița de lână și cojocelul roșu.

duminică, 9 decembrie 2012

E iarnă iar

Stau la geam și privesc afară; chipul meu pustiu și trist coboară-n stradă iar, plin de dor și dor și amintiri.
Văd din nou oameni de zăpadă și ninsori ce stau să cadă, arătând parcă a martori prezenți la un eveniment important. Cad pe gânduri. Mă gândesc că va veni iar noaptea și că-mi este teamă. Îmi e teamă să nu pierd acest tren al amintirilor. Pe peronul proaspăt nins vor veni oameni să creadă, să înțeleagă, cum toți renaștem din iubiri. Se vor urca în tren alături de mine. Vor vedea pe geam același peisaj pe care îl voi vedea și eu: iarnă.
Cum numesc eu iarna? Anotimpul viselor târzii. Ultima sută de metri în tot: ultima sută de metri dintr-un an, dintr-o relație, dintr-o noapte, dintr-o viață. E anotimpul în care suntem ocupați cu făcutul pârtiei, cu ultimele cumpărături pentru sărbători. E anotimpul care ne permite să visăm în grabă, și în același timp visele să fie mărețe.
E iarnă iar...și pe pământ, și-n cer, și-n suflet.


Premiile MWB

Fericire? Sa fie oare cuvantul corect? Nu...Extaz! Atitudine Slaba se bucura de nominalizarea printre alte bloguri minunate. Cu aceasta ocazie trebuie sa multumesc cititorilor. Acest premiu este de fapt al vostru, pentru ca sunteti alaturi de mine, pentru ca ma incurajati prin comentariile voastre si prin vizualizari. Multumesc inca o data! Nu am cuvinte destule sa va multumesc!

Suflet pierdut

Nu se auzea decat zapada sub talpile mele. Era intuneric si urat afara, iar eu nu eram in apele mele. Ma durea raceala dintre noi. Ajunsesem intr-un punct nici chiar mort, intr-un punct care se zbatea intre viata sau moarte.
Iubire...am auzit destul de des cuvantul asta, dar nimeni nu a binevoit sa mi-l explice. Daca am dat de ea? Sincer nu stiu. Poate am oferit-o, dar nu a fost acceptata. Iubire...o unda de fericire preventiva; o durere sfasietoare dupa plecarea ei.
Suflet pierdut; ramane deci sa hoinaresc in cautarea cioburilor de cristal ce alcatuiesc sufletul meu. Era puternic, era cald si plin de viata.
A nins. Norii au cernut prima zapada si au trimis furiosi primul inghet, care a fost fatal sufletului meu. S-a spart, s-a spart in mii de cioburi.
Nu am mai putut suporta vajaitul ce imi inunda urechile. M-am asezat pe o banca si mi-am tinut capul intre maini. Atunci, am auzit cazand pe zapada bucati...din ceva. Uitandu-ma printre degete, mi-am vazut sufletul plangand cu lacrimi de sange, am vazut viata mea complet distrusa.
Am plecat spre gara; ajungand la ghiseu, o domnisoara draguta mi-a zambit si m-a intrebat daca doresc un bilet.
" Da-ti-mi un bilet doar dus" era tot ce-aveam de spus... Plec din nicaieri spre nicaieri in cautarea sufletului meu.

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Adevarul doare

Copil fiind, asteptam cu nerabdare Craciunul sau Pastele; asteptam sa-mi aduca Mos Craciun daruri multe, sa impodobesc bradul, sa cand colinde, si de Paste asteptam iepurasi de ciocolata.
Am ajuns la scoala. Deja colegii ma ironizau si radeau de mine pentru ca eu credeam in asa ceva. M-au ranit spunandu-mi ca nu exista Mosul. Ajunsa acasa am inceput sa plang. Cam de atunci am inceput sa ma izolez.
Am invatat sa spun mereu adevarul si sa pastrez secretele oamenilor, astfel castigand increderea lor. Am invatat asta exersand, fiind mintita si doborata. Am reusit sa o fac traind intr-o continua minciuna ce ma inconjura, ce era peste tot in jurul meu. Am crescut si m-am maturizat. Am plas si am ras cu o ultima lacrima in coltul ochilor. Am cazut de nenumarate ori si nu de fiecare data am reusit sa ma ridic. Pentru ca nu am avut un sprijin.
Faptele se uita; vorbele nu. Inca aud in minte ecoul rasetelor colegilor de gradinita. Inca ma simt marginalizata pentru ca eu chiar cred in Mos Craciun. Dar vezi tu, cu timpul accepti asta, zici ca ei dar faci ca tine. Accepti asta pentru ca incetezi sa vrei raspunsuri, pentru ca inveti sa nu mai pui intrebari.
Pentru ca faci "de ce"-ul sa para o obisnuinta nu o curiozitate. Pentru ca faci din interesant banalul.
Pentru ca adevarul doare.

marți, 4 decembrie 2012

De vorba cu amintirile

Era o zi ca toate altele: trezit greu si scoala care imi ocupa majoritatea timpului. Sa fi fost poate si vina stresului acumulat la scoala, dar nu cred. M-am trezit un jurul orei 2 scotand din buzunarul mic pachetul de tigari si bricheta albastra. Nu mai fumasem de mult, nu stiu ce-mi venise.
Tremuram. Mi-am aprins cu greu tigara si am lasat fumul slab sa-mi inunde plamanii. Involuntar mi-am dus mana la ochi si m-am sters; initial nu stiam nici eu de ce am facut asta, dar dupa cateva momente mi-am dat seama ca plangeam.
Nu aveam de ce totusi. Fusese o zi normala, zambisem, tipasem, facusem pe nebuna. Dar acum eram singura din nou, adancita in propriile ganduri.
Mi-am dat seama cat m-am maturizat. In momentul acesta ma simteam...batrana. Ma simteam rupta de peisaj, privind totul ca o piesa de teatru. Ma saturasem. Treceam prin amintiri, ori ele treceau prin mine... Plangeam eu, ori plangeau amintirile mele... Mi se parea un dialog informal, un dialog de sentimente si incarcari emotionale.
Imi era frica. Si avea si de ce sa-mi fie...
M-am asezat pe niste scari, plangand, stand de vorba cu amintirile.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Eu nu.

1 Decembrie... Asa si? Avem si noi o zi si ne prefacem ca nu uitam de ea. Hai, recunoaste acum. Uita-te in urma si gandeste-te ca ti-ai amintit de ziua asta doar cand vedeam parada la televizor sau multe steaguri prin oras; sau ca in cazul meu, ziua in care luminitele pentru sarbatori se aprind.
Nu vreau sa par nesuferita, dar mi-e greata. Pentru mine nu exista 1 Decembrie, fiindca nu am cu ce sa ma mandresc. Sa spun ca sunt roman ca sa ce? Sa mi se aminteasca de 3 nume importante,cica, de Dracula si de tigani? Nu am nimic cu ei; chiar ii compatimesc. Stii cum se spune: Vreau o tara ca afara. Eu vreau o alta planeta. Si vreau sa fiu singura.
Eu nu vars lacrimi de ziua asta doar pentru ca sunt roman. Nu prea sunt mandra de tara mea. Nici nu prea am de ce sa fiu. Dar pentru mine 1 Decembrie are alta simbolistica.
Pentru mine inseamna frig, ceea ce imi place foarte mult. Inseamna ninsoare si cadouri. Dar in acelasi timp inseamna pustiu in suflet, lacrimi in ochi si singuratate. Ca in fiecare an.
Pentru mine 1 Decembrie e altfel. Reprezinta ziua in care speranta intra in hibernare pentru 3 luni. Inseamna zapada si Mos Craciun care nu exista. Inseamna vise implinite pentru copii.
Eu nu spun "La multi ani!" de 1 Decembrie.

joi, 29 noiembrie 2012

Aberaţii.

Nu am nicio idee formată în cap şi totuşi vreau să scriu. 
Vreau să-mi pun gândurile întortocheate şi sentimentele ascunse. Aş plânge; vezi tu, lacrimile au o anumită importanţă pentru mine, deşi toată lumea îmi spune să nu plâng pentru nimicuri pentru că lacrimile au o valoare importantă. Mie mi se pare ceva normal, deşi poate chiar sunt o plângăcioasă.
Lacrimile mi-au fost prietene când nimeni altcineva nu era lângă mine. Mi-au mângâiat uşor obrajii şi mi-au alinat suferinţa. Eu am de ce să plâng.
Mi-aş aprinde ţigara. Zace pe birou şi aşteaptă ceva, poate nu pe mine. Mi-e dor de tine. Te-aş suna dar parcă mi-e frică; inima mă opreşte şi am de gând să o ascult. Ştii, m-am săturat să sufăr. Mi-aş aduna lucrurile şi aş fugi cât mai departe de suferinţă; nu pot. Asta ar însemna să plec de lângă tine şi nu îmi doresc asta. 
Am spus de atâtea ori că speranţa nu are sens, încât nu mai pot număra pe degete acest lucru. M-am contrazis de atâtea ori, încât nici nu mai ştiu ce am în minte.Aş renunţa la tot ca să petrec câteva minute de neuitat cu tine. Asta ştiu sigur. Dar...îmi pun mereu aceeaşi întrebare: meriţi oare atâtea sacrificii? La dracu', dragostea merită orice. Dar îmi e frică.
Cred că ar fi mai bine să mă depărtez uşor de tine, deşi nu vreau asta; ar fi mai bine să păstrez o distanţă decentă şi să îmi iau adio de la tine în fiecare secundă în care ochii mei se bucură de imaginea ta.

Poate că sunt prea obosită să conştientizez ce scriu. Sau poate că am avut în sfârşit curajul să recunosc de ce mi-e frică. Dar...toate aberaţiile astea îmi inundă creierul. Şi eu continui să te iubesc şi să mă rănesc cu prietenia noastră...


Good bye, my lover...

miercuri, 28 noiembrie 2012

Intrebari

Care pantofi? Care rochie? Cum sa asortez machiajul cu bratara? Ce poseta sa imi iau? De mult timp nu ma mai preocupa nimicurile astea. De mult timp nu sunt decat cu o mana de intrebari in minte, intrebari ce te au ca raspuns pe tine sau intrebari despre viata.
Vezi tu, a inceput sa-mi fie frica. Viata nu mai e usoara cum o credeam odata. Nu-mi da nici raspunsurile favorabile pentru intrebarile mele copilaresti. Nu-mi da niciun indiciu spre calea cea buna si ma lasa doar pe mine sa descopar iesirea din acest labirint.
Ce sa fac acum? Cum as putea sa-i spun ce simt? Oare se gandeste la mine sau inca o are in gand pe fosta prietena? M-a visat vreodata? Prostii. Sunt intrebari zilnice, intrebari de la care nu astept un raspuns. Pur si simplu. Intrebari pe care le-am pus de atatea ori incat m-am plictisit de ele; intrebari care au inceput sa doara.
Oare o sa mai deschid ochii maine dimineata? Exista o "cealalta lume"? Ce as face daca as afla ca am o boala incurabila? Unde sa fie oare acel gram de speranta in intrebarile acestea? Nu multi au curajul sa le puna, pentru ca nu multi au curajul sa infrunte in mod direct adevarul.
Eu incep sa nu ma mai gandesc la astea; nu vreau sa traiesc de parca as sti ca nu am sa mor. O stiu prea bine si nu pot amana la nesfarsit asta.

Care sunt intrebarile vietii tale? Cate nu si-au gasit raspunsul?

luni, 26 noiembrie 2012

Partea I- Inceputul.



Incepea sa se simta venirea toamnei. Nu-mi pasa. Fusesem mereu indiferenta fata de anotimpuri. Eu nu acceptam povestea cu cele 4 anotimpuri; mi se parea o prostie. Mi se parea ca e unul singur care isi schimba machiajul dupa ce se plictiseste.
Eu sunt Anelise; sau cel putin asta eram candva. Nici eu nu mai stiu daca mai aveam un nume, o personalitate sau ceva. Sunt actrita de mai bine de 10 ani. M-am lasat de scoala de prin clasa a X-a, cand m-am indragostit de proful de arta dramatica. El nu mai vroia sa predea, ci vroia sa plece din nou cu teatrul. M-am dus cu el; si de atunci a inceput viata mea. Am 26 de ani si atat. S-a dus orice viata- doar sa ma plimb de colo-colo cu echipa, doar schimb haine, decorul si machiajul.
E grea viata de actor. Mai ales cand ajungi sa dai cu capul de sus si sa realizezi ce greseala ai facut. Eu? Mi-am lasat parintii, iubitul, fratii si prietenii pentru proful meu. Degeaba. Nu stiam ce ma asteapta. Nu stiam ca o sa ma lase si el, nu stiam ca o sa mearga la un teatru diferit dupa ce ma va "plasa" intr-o echipa. De vreo 9 ani nu a mai dat niciun semn de viata, dar ce e cel mai important, m-a dezamagit. De atunci viata mea a devenit o drama. Majoritatea scenariilor erau drame. In aproape fiecare piesa de teatru muream.
Imi amintesc si acum ziua in care am trecut pragul teatrului. Eram naiva pe atunci si nu-mi imaginam ca acea mana de oameni care ma astepta dincolo de usile mari avea sa devina familia mea. Atunci m-a luat Anioșka, o frumoasa rusoaica blonda, sub protectia ei. De la ea am invatat cam tot ce stiu. Imi era si mama, si sora, si prietena in acelasi timp. O iubeam pentru ceea ce era ea, pentru faptul ca inca avea o viata si ca nu juca mereu un rol. Lucru pe care eu nu-l faceam. Eu ma atasam repede de personaj si ma desparteam greu de el. Dar, pentru ca rolurile erau asemanatoare, facusem si din viata mea o piesa de teatru.
Uitasem intr-o zi sa ma demachiez, si asta imi schimbase radical viata. Ramasesem o masca.
Imi placea. E absurd, dar chiar imi placea sa joc mereu un rol. Trebuia sa-mi fie o invatatura de minte. Ma vandusem profesorului meu. Si ce primisem? Nimic. Asta era adevarul. Imi fusese luat totul; nu mai aveam nimic. Anioșka imi zicea mereu ca ma intelege si sa fiu fericita totusi. Ea, impreuna cu restul, fusesera abuzati si vanduti unui teatru. Ei scapasera si ajunsera aici. Si acum erau familia mea.
Eram o fire puternica; dar de fiecare data cand incepea cineva discutia asta plangeam. Si nu numai eu, ci toti: Anioșka, Chris, Erik, Arlene, Mike, toti.
Eram o mana de oameni, despartiti de vieti, dar cu o familie bogata. Eram cativa oameni, care traiau prin lacrimile varsate de public.
Eram cativa oameni care jonglau cu masti.
Era inceputul.

duminică, 25 noiembrie 2012

Doare

Doare cand totul in jurul meu se face gri.
Doare cand orice pata de culoare dispare din viata mea.
Doare cand ma ranesc persoanele dragi.
Doare cand nu-mi vorbesti.
Doare cand orgoliul barbatesc rasare si in tine.
Doare cand raman singura.
Doare cand sunt doborata.
Doare cand nu mai exista speranta.
Doare cand sunt descurajata.
Doare cand tu nu esti langa mine.
Doare cand stiu ca nu pot sa-ti spun ca te iubesc.
Doare cand inima mea e goala.
Doare cand privesc seara perna de langa mine si nu vad nimic altceva.
Doare ca nu te pot avea doar pentru mine.
Doare ca soarta e cruda.
Doare cand durerea e de nestapanit.
Doare cand sunt slaba.
Doare cand plang.


joi, 22 noiembrie 2012

Sfarsit de poveste

S-a terminat. Din nou. A fost parca o clipa in care am uitat sa clipesc...si s-a terminat.
Intrasem in transa in urma cu cateva zile. Initial credeam ca e un simplu gand zburator, pana s-a legat strans de constientul meu. Am devenit din nou aeriana, din nou cu capul printre cei mai frumosi nori. Mi-a placut acolo. Credeam ca ma voi stabili printre norisorii pufosi ce ofera un adapost celor rataciti pe drumurile iubirii.
M-am inselat, din nou. M-am trezit brusc, fara urma de aer in plamani. Ma simteam strangulata, dar nicio mana nu se odihnea pe gatul meu. M-am simtit din nou singura, dar de data aceasta am fost furioasa. Nu mai vroiam sa sufar. Nu mai puteam pierde o speranta. Trebuia sa tin capul sus si sa merg inainte. Ma minteam singura totusi. Stiam ca nu e posibil. Mereu fusesem o atitudine slaba din punctul acesta de vedere.
Mi-au cedat genunchii. Am alunecat usor langa pat si am inceput sa plang. Ma simteam mica si slaba; lumea ma inghitea. Ma simteam dominata de...nimic.
Si lacrimile curgeau pe obraji...

luni, 19 noiembrie 2012

Am nevoie de...

Îmi iau bricheta și caut în fundul genții pachetul cu 8 țigări. Mi-am promis că mă las...sau cel puțin asta ziceam înainte să-mi iau ultimele 7 pachete. O să mă las...după ce se liniștesc apele.
Sunt fericită, dar cu un nod în gât. Radiez de fericire pe dinafară...și doar atât.
Am nevoie de curaj. Am nevoie de tine, să-mi dai un impuls, un zâmbet, un semn care să mă încurajeze să fac acel pas spre tine. Am nevoie de fericirea ta, pentru a-mi trage din ea energia necesară.
Am nevoie de tine așa cum ești, și nu o să las pe nimeni să stea în calea fericirii tale. Nu o să permit nimănui să-ți strice ziua.
Doar...ajută-mă. Măcar puțin. Dă-mi curaj.
Și las fumul de țigară să se chinuie să împingă tavanul. Și privesc rotocoale mici de fum înălțându-se tot mai sus...și suspin.
Eu nu sunt în stare să-ți spun ce simt. Poate...mi-e frică. Sau poate că pur și simplu consider că răspunsul nu va fi unul pe placul meu și e mai bine dacă nu întreb nimic. Și totuși vreau din răsputeri să o fac.
Vreau să mă simt aproape de tine. Vreau să fiu egoistă, rea și să te țin lângă mine. Vreau să știu cum îmi oferi dragoste, fără să rostești un cuvânt... Asta nu e dragoste.
Vreau să-mi fii de asemenea și prieten; să mă lași să-ți împărtășesc toate secretele mele. Vreau să mă lași să am grijă de tine. Vreau să mă lași să fiu geloasă, nu cu teama de a fi înșelată, ci cu teama de a te pierde. Lasă-mă să-mi fie frică.
Vreau atât de multe, dar nu am nimic.
Te rog, ascultă-mi dorința. Oferă-mi curaj și o șansă.



duminică, 18 noiembrie 2012

Invincible tonight

M-am trezit plină de viață. Nu știu dacă era din cauza mesajelor de la tine sau din cauză că te-am visat.
Mă simt în sfârșit puternică. Mă simt în sfârșit fericită, deși nu s-a întâmplat absolut nimic special în viața mea.
Mă simt în siguranță. Luna e sus pe cer și mă veghează în noaptea asta. Sper că tu ai i-ai spus să vină la fereastra mea.
Trăiesc cu acel dor nebun. Abia aștept să-mi potolesc dorul cu tine când te voi vedea.
Zâmbesc din nou.
Mă simt invincibilă. Niciun strop de tristețe nu mă poate atinge acum.


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Masca -Prefaţă-






În fiecare zi lăsam în urmă o mască pentru a-mi pune alta. În fiecare zi ieşeam pe scenă şi îmi înghiţeam nodul din gât, îmi jucam rolul bine, pentru ca la sfârşit să storc aplauzele publicului.
Eram o mască.
Eram un actor obsedat de măşti, de vieţi multiple într-una singură. Şi totuşi eram eu, dar o mască într-o altă ordine de idei. 
Da, asta devenisem: o mască într-o continuă schimbare. Un machiaj peste un alt machiaj.



miercuri, 14 noiembrie 2012

Înfruntarea.

Zilele trec din ce în ce mai repede. Simt cum mă apropii de acei ani la care nimeni nu visează. Regret. M-am maturizat brusc; nu am avut parte de destulă copilărie. Mai vreau păpuși, ursuleți de pluș...
Zilele sunt din ce în ce mai pline. Oameni plini de griji și suferințe trec abătuți pe lângă mine pe stradă.
Mă opresc. Mă uit atent în jurul meu și simt cum sufletul îmi îngheață, îl simt cum se sparge.
Dacă aș putea, aș lua fiecare om în parte și i-aș asculta povestea. L-aș lăsa să plângă pe umărul meu. Aș plânge cu el.
Dacă aș putea, aș strânge de mână fiecare om în parte. I-aș aminti că nu e singur, i-aș aminti că sunt acolo pentru el, pentru a-i asculta povestea. Prin ochii lor aș vedea realitatea altfel. Prin ochii lor aș vedea defectele ce nimeni nu le poate ascunde. Prin ochii lor aș vedea durere și lacrimi ce stau să cadă.
Nu se mai merită. Eu vreau să fiu acolo. Vreau să fiu acolo lângă oricine, lângă orice.
Vreau să înfrunt realitatea.
Vreau să lupt.

luni, 12 noiembrie 2012

Ce sunt lacrimile?

Asta e o intrebare capcana chiar si pentru mine. Are mai multe raspunsuri, si nu toate se leaga intre ele.
Ce sunt lacrimile?
Sunt acele sentimente pe care nu le mai putem tine in noi si astfel ies la suprafata.
Sunt ploaia sufletului, cand acesta iubeste si simte ca este iubit.
Plang acei oameni care iubesc sau care asteapta ceva ce nu o sa se intample. Plang acei oameni care nu-si pot pierde speranta, desi drumurile lor sunt infundate. Plang acei oameni care asteapta, care au iubit candva, sau acei oameni care nu au reusit niciodata sa afle ce e dragostea. Plang acei oameni carora le este dor. Plang acei oameni care au fost puternici prea mult timp in timp ce "slabii" plang si ei.
Si eu mai plang din cand in cand. Sigur plangi si tu. Eu plang de dor. Eu imi plang inima si sufletul pustiu. Eu plang ziua de maine, care deja face parte din trecut.
Dar tu? De ce plangi? Ce inseamna pentru tine lacrimile?

duminică, 11 noiembrie 2012

Sono qui (Sunt aici)

Poate am lipsit, poate m-am indepartat de tot, poate...nu stiu.
M-am schimbat? Iar? Nu mai vreau. Ma simt singura dar in acelasi timp fericita. Poate mi-e mai bine asa. Poate ca asta merit.
Eu sunt aici pentru mine. Eu sunt aici pentru ca am nevoie de mine.
Nu mai vreau sa plang pentru nimic, pentru cineva care nu merita. Nu mai vreau sa fiu trista. Vreau sa-mi traiesc viata din plin, vreau sa am mereu zambetul pe buze.
Sa fiu nesimtita si sa nu-mi pese? Nu pot sa fac asta, oricat de mult as vrea. Asta sunt eu. Sufar ca o fraiera, plang pentru nimicuri si am o viata plina de probleme.
Sunt eu, cea care asculta problemele celorlalti si incearca sa le rezolve. Sunt eu, cea care te lasa sa plangi pe umarul ei si te consoleaza.
Sunt aici. Acum si pentru mine.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Stii tu...

Intotdeauna am visat ca voi gasi acel ceva, ca voi fi fericita si ca nimeni nu va putea vreodata sa-mi strice viata. Credeam ca tot ce zboara se mananca. Credeam ca viata e roz si ca ea continua si dincolo de moarte. Eram naiva.
Acum am crescut. M-am maturizat. Am realizat ca, rozul e o culoare oribila si ca in foarte putine cazuri apare in viata mea. Am realizat ca "acel ceva" intr-o persoana il gasesti foarte greu si ca ai muuult de cautat. Am invatat ca trebuie sa gresesc ca sa invat, desi imi displace lucrul acesta. Mi-am dat seama ca foarte putine lucruri sunt asa cum vreau eu in viata.
Am fost dezamagita. Am plans mult cand ei mi-au spus ca nu exista Mos Craciun. Am stat trista cand mi-au explicat ca oamenii mor si nu se mai intorc niciodata. Am fost distrusa cand prietenii mi-au intors spatele si cand am primit prima lovitura in dragoste.
Acum? Nu mai cred nimic. Prind greu increderea intr-o persoana si mi-e mai bine singura. Am invatat sa sper, desi cerul mi-a cazut in cap. Am gasit pe acel cineva, cu acel ceva adevarat, care sa nu trebuiasca sa fie langa mine ca sa ma faca sa zambesc. Am gasit fericirea. Am muscat din marul iubirii si am ajuns aici.
Nu regret nimic. Stiu ce am facut bine si ce nu. Stiu ca am primit lovituri si ca m-am ridicat de fiecare data.
Si stii ce? Stiu ca, atunci cand acei oameni m-au lasat si nu m-au ajutat sa ma ridic, am deschis ochii si am vazut cu adevarat lumea. Si sa stii ca de atunci am invatat sa calc peste cadavre si sa nu ma las pacalita.
Stii tu, viata e o curva. Nu mai are chef cand ti-e lumea mai draga. Dispare din peisaj la fel de rapid cum a si aparut. Ajut-o. Fa-o sa fie mai buna.

luni, 5 noiembrie 2012

Ultima lacrima

Si a cazut. S-a auzit ca un pahar spart, ca un clopotel, ca un gong chinezesc, doar ca diafan.
Mi-a fost dor de zambet, mi-a fost dor de priviri aruncate pe furis, mi-a fost dor de tine.
Am visat momentul in care o sa ne revedem, o sa ne regasim, moment in care o sa uitam de toate clipele groaznice ce ni le-a dat trecutul.
Si asa s-a si intamplat. Azi dimineata ne-am privit, ne-am zambit timid, de parca ne vedeam pentru prima oara. Azi dimineata am simtit iar fluturi in stomac, am simtit ca sufletul mi se ridica din nou spre cer.
Ultima lacrima de tristete a cazut, s-a dus. Ultima lacrima a venit si a plecat la fel de repede, mi-a patat in treacat obrazul firav.
Ne-am ascuns destul. Vreau sa prindem amandoi curaj in noi, eu in tine, tu in mine, eu in mine si tu in tine. Vreau sa nu mai iau decizii proaste si vreau sa traiesc mereu cu gandul ca te voi avea. Nu mai vreau sa fiu pesimista. Vreau sa visez in continuare ca, in fiecare dimineata cand voi deschide ochii, te voi vedea pe tine zambindu-mi.
Vreau sa nu ma mai ascund. Vreau sa ridic capul si sa ma simt victorioasa. Vreau sa fiu egoista si sa te tin pentru mine. Nu pot sta despartita de tine, si stii foarte bine asta.
Un lucru e sigur, eu te iubesc asa cum esti si nu cred ca o sa ma mai pot desparti vreodata de tine. Daca timpul si spatiul ne va desparti, eu voi astepta.
Eu te iubesc. Nu conteaza cat va trebui sa te astept, dar eu sunt gata sa ma inarmez cu rabdare.
 
Ultima lacrima a cazut. N-o sa mai vina niciuna.
Nu aici. Nu acum. Nu la mine.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Draga tu,

am vrut sa-ti reamintesc ca nu totul e roz asa cum ti se pare tie adesea.
Te inteleg perfect, deci crede-ma. Stiu ca lumea incearca sa te doboare, dar trebuie sa fii puternic in continuare si sa speri. Nu trebuie sa te dai batut, nu trebuie sa-i lasi sa te corupa, sa-i lasi sa-ti distruga aspiratiile. Zi ca ei, dar fa ca tine.
Aminteste-ti mereu de clipele frumoase pe care le-ai avut in preajma unei persoane. Nu lasa lacrimile sa-ti curga pe obrajii fragili, pentru ca odata si odata realizezi ca ai facut-o degeaba sau in zadar. Iti vorbesc din proprie experienta. Poate stai si citesti si te intrebi de ce scriu toate astea, dar m-am saturat sa vad oameni in suferinta.
Am fost victima la randul meu si stiu ca nu e ceva usor. Eu te sustin, eu sunt aici, si oricand ai nevoie sa vorbesti deschis cu cineva despre asta te astept sa te descarci. Iata-ma aici. Am fost doborata, lovita, inima mi-a fost strapunsa de prieteni buni si alinata de vechi dusmani cateodata. Am plans mult si am suferit, dar mereu am avut un ultim gram de speranta, desi nu il mai credeam acolo. Crezi ca esti pierdut, cand de fapt nu e asa. Nu te mai regasesti in tine pentru putin timp, dar incet incet descoperi ca ai fost mereu acolo, chiar daca nu ai stiut asta.
Nu spun ca nu se merita. Eu una ma linistesc prin lacrimi, prin plansete. Dar poate pentru tine nu e bine. Poate poti gasi alta modalitate de a te linisti. Iar daca nu, te invit sa o descoperim impreuna. O persoana de la care nu te astepti niciodata sa primesti ajutor iti va intinde mana.
Asculta-ma. Totul are un sfarsit, dar sfarsitul reprezinta un nou inceput. La fel cum o lacrima aduce tot timpul un zambet cu ea.
Dar niciodata la scurt timp dupa ce lacrima a disparut...

joi, 1 noiembrie 2012

Atitudine Slaba.

Au fost 3 ore in care nu am facut altceva decat sa trec peste postari si sa ma inspaimant de viata deprimanta pe care o am. Si mi-am dat seama de un lucru: nu am nicio postare numita Atitudine Slaba ceea ce mi s-a parut cam ciudat.
Asa ca o sa o fac acum.
Atitudine slaba. Asta sunt eu; o simpla atitudine, un simplu om ce populeaza o planeta dintr-un Univers infinit in spatiu si timp. Sunt un suflet intr-o gazda, un suflet trimis sa sufere, sa vorbeasca, sa iubeasca si sa se duca dracu'.
Sunt eu, Denisa, fata care sufera din orice. Sunt eu, cea care vreau sa ma impac cu el desi cred ca nu mai e posibila chestia asta. Dar eu inca sper. 

**
De ce Atitudine Slaba? Pentru ca ma defineste. Asa cum si pe ea o defineste sunt fraiera. Asa cum fiecare se simte definit de ceva. Eu ma simt slaba, iar acesta este cuvantul cheie din viata mea. 
Viata mea e una intunecata si cu multe piedici, una plina de lacrimi si putina iubire. Dar stii ce? Nu-i nimic. Macar va am pe voi.


**
A trecut aproape un an... Nici nu-mi vine sa cred inca de cat timp imi impartasesc voua viata. Nici nu-mi vine sa cred ca am trecut de 10 000 de vizite, cum nici nu-mi vine sa cred ca am atatia oameni care ma sustin, cum ar fi Anemona sau Tibi.
E atata timp de cand ne-am legat, dintr-o simpla prostie a mea. 
Acusi vine 25 decembrie si fac un an de cand Atitudine Slaba s-a alaturat printre bloguri. Acusi vine un an si trebuie sa va multumesc iarasi.
In momentul acesta pot sa pierd totul in viata. O sa vars mult timp lacrimi dar o sa trec peste intr-un final. 
Dar nu vreau sa va pierd pe voi!!!

marți, 30 octombrie 2012

One soul

Un suflet. Unul care nu stie sa iubeasca.
Un suflet. Unul care habar n-are sa planga.
Un suflet. Unul nepasator si plictisit.
Tu esti. Doar ca nu admit asta. Nu accept sa o recunosc cu voce tare, desi stiu ca e adevarat. Am urat mereu ideea. Dar m-am inselat teribil.
A fost o iluzie. O simpla elegie a mintii mele. A fost un miraj, iar eu am fost jucata pe degete de mine.
Am crezut in ceva ce nu exista, explicand totusi ca exista dar nu e gasit.
M-am inselat. Sau poate ca nu. Incapatanarea va castiga oricum din nou, deci nu are rost sa ma contrazic singura. Nu acum.
Deziluzie. In asta traiesc acum. As crede in nimic si l-as defini exact ca pe un corp. Oamenii m-ar crede nebuna. Dar poate ca sunt.

Un suflet. Comparativ cu al tau, al meu e omorat de lacrimi.
Un suflet. O iubire ce nu se opreste intr-un singur loc din organismul meu.
Un suflet. Rupt in bucati si totusi triumfator.

luni, 29 octombrie 2012

Plângând

Și era trist, și era plecat
Și mă uitam în urma lui.
Și il pierdeam iar din privire
În ceas târziu de seară,
Și îmi doream să mor încet
Fără să mă mai doară.

Și el pleca. Și mă lăsa pe mine
Să sufăr și să plâng de dor.
Își aprindea țigara și se uita la mine
Și mă lăsa să mor.

Iubirea fuge și se duce,
Și tu nu mai apari.
Te las, te rog eu du-te
Vreau să mă-ntorc în Rai.

Și plâng acum și nu mi-e bine
Și vreau să plâng mereu.
Am plâns și ieri, și plâng și mâine
Doar de dorul tău.

duminică, 28 octombrie 2012

Memoriile unei inimi frante.

Asta e ultima postare a "Denisei" pentru moment. Intr-un singur minut, tot ce am cladit in ultimele 6 luni a fost distrus. Toate gandurile frumoase, toate momentele deosebite dintre noi au fost sparte. Nu se mai intorc poate niciodata. Vreau sa raman cu ele si sa-mi iau adio.
Vreau sa plang pentru tot ce a fost si sa zbier pentru tot ce nu am avut.
Vreau sa fiu singura.
Ramane un gol...pe care nu cred ca o sa mai am ocazia sa-l umplu vreodata. Ramane sa-mi sec sufletul de sentimente si ochii de lacrimi.
Ramane sa ma inchid in mine si sa aleg praful din cenusa.
O sa ma duc la funerariile sufletului meu si o sa-l plang. O sa plang iubirea pe care ti-am oferit-o, dar pe care ai refuzat-o politicos. O sa plang ziua in care te-am cunoscut, dar nu o sa o si regret. O sa plang ca a fost vina mea ca s-a sfarsit asa, desi nu stiu exact care din noi e vinovatul.
O sa te las. O sa fac ceea ce mi-ai spus si o sa-ti doresc doar zile frumoase. O sa te salut in gand si o sa-mi potolesc lacrimile cand te voi vedea. O sa-mi alin sufletul cu prezenta ta in visele mele, desi o sa realizez ca ma distrug mai tare.
De astazi se ridica un zid intre noi, un zid pe care eu astept totusi sa-l distrugem vreodata. Eu te voi putea ierta, dar tu oare vei trece peste?
Acum nu mai conteaza. E prea tarziu sa mai fac ceva.


Va spun si voua "Adio!". Sper sa revin curand. Sper sa nu-mi pierd ultimul gram de umanitate.

Eu, Denisa, in lacrimi din ochi si din suflet, inchei.

Sentimente plasticate.

E un sindrom? Ne imbolnavim toti de el? Eu una nu vreau, nu pot.
M-am saturat sa vad falsitati, inimi ruinate. Nu, nu doar baietii sunt vinovati, pe criteriul "el n-a stiut sa ma iubeasca". Nu, draga, tu nu ai stiut sa-l pastrezi.
M-am saturat de luat de iubite/iubiti, de barfe si scuze. M-am saturat de atitudinea de tarfa, si de tot arsenalul la fel.
Mi-e dor de o iubire adevarata si de durata. Mi-e dor de atingeri tandre cat nimeni nu se uita.
Nu mai vreau sentimente de plastic.

miercuri, 24 octombrie 2012

Obsesie

Nu as fi crezut niciodata ca o sa se ajunga aici. Dar priveste cum au decurs lucrurile. Eram doi straini, doi simpli trecatori anonimi prin viata.
Intr-o zi m-am asezat la masa ta, fara sa te intreb daca e liber locul. Ti-am luat o tigara din pachetul aproape terminat si, fixandu-te cu privirea, am aprins-o. Imi urmareai fiecare gest si ma simteam mandra ca, in sfarsit, am putut sa-ti atrag atentia asupra mea.
Cand ochii ni s-au intalnit prima oara, parca cerut "s-a ars" in jurul mostru. Am ramas in bezna, asteptand ca cineva sa schimbe "becul etern". Darnu a aparut nimeni. Singura raza de lumina erau ochii tai, care aruncau unde sclipitoare oriunde in jur. Mi-am pus de cateva ori intrebarea "De ce fix tu?" si probabil asta era raspunsul: ochii tai.
Mi-am facut o obsesie din a te privi pe furis in fiecare zi, din a te cauta prin multime si de a ofta cand iti gasesc chipul. Nu vreau sa te pierd, nu acum cand inca mai am timp si spatiu sa te descopar.
Dar niciodata nu e timp si spatiu pentru noi, cum niciodata nu e timp si spatiu suficient pentru barfele celor din jur.

Never too late

Poate nu merit sa am ocazia sa-ti spun ca te iubesc.

Nu inteleg de ce degetele mele tasteaza concluzia. Poate nu e prea tarziu...Si totusi nu merit sa-ti spun ca te iubesc. In mine e un gol negru, pe care nu stiu daca il merit. Dar daca poti, te-as ruga sa treci pe aici si sa-l faci sa dispara. 
De fiecare data cand inchid ochii te vad pe tine iesind pe usa aceea. Si sunt speriata, pentru ca povestea noastra nu are nici macar un inceput. Si nu vreau sa fie un sfarsit fara un inceput.
Nu e niciodata tarziu sa-ti arat cine sunt, sa ma vezi cu adevarat, sa vezi dincolo de ceea ce arat ca sunt. 
Asta e poate modul prin care iti spun ca daca vrei sa fii lasat in pace, asta o sa fac. O sa te las. Daca o sa vrei sa fii singur, o sa plec si o sa ma intorc atunci cand ma vei chema. Desi vreau sa stau cu tine mereu, trebuie sa fac si sacrificii.
Nu vreau sa-mi spui ca ma iubesti. Nu inca. Vreau doar sa ma accepti si sa ma lasi sa cresc in timp ce iti privesc zambetul. Vreau doar sa ma lasi sa visez in timp ce ma privesti pe sub genele lungi pe care sunt sigura ca nimeni nu le-a remarcat pana acum. 
Vreau doar sa ma lasi sa te cunosc asa cum nu a mai facut-o nimeni pana acum.
Vreau sa ma lasi sa sper mai departe, pentru ca niciodata nu e prea tarziu.
 Nu pentru speranta.
 Nu pentru vis.

marți, 23 octombrie 2012

I have died everyday waiting for you ...

Sacrificii peste sacrificii, lacrimi peste lacrimi, toate la un loc.
Uneori stau si ma gandesc la trecut si ma intreb daca a meritat vreodata. Toti oamenii pe care i-am intalnit, toti "aceia" care au avut sufletul meu la picioarele lor, mi-au zambit, ca mai apoi sa-mi franga inima. Nu e usor, dar nimic nu e imposibil. Imi amintesc acele momente in care am vrut sa renunt, dar nu am facut-o. Si daca asta m-a facut fericita, doar incercarea de a nu ma lasa infranta, cred ca se merita. Dar nu e asa. Mi-am dat seama atunci cat de greu mi-a fost sa fiu indiferenta, sa incerc sa trec peste tot, mai ales peste tine. Si nu a mers.
In fiecare zi am murit, in speranta ca a doua zi as gasi raspunsul asteptat de inima mea. Dar nu a fost asa. 
Te-am asteptat zi de zi, zambindu-ti timid, dar nici asa n-a fost sa fie. 

Un moment petrecut in Paradis, nu merita ca si consecinta o viata in Iad.

duminică, 21 octombrie 2012

Si am promis ca nu ma mai indragostesc...

...dar m-am mintit singura. Am stat si am revelat si am gandit si m-am razgandit cateva zile. Si nu mi-am raspuns la trei intrebari: De ce iar? De ce eu? De ce tu?
Ti s-a intamplat vreodata sa urasti pe cineva ca mai tarziu sa descoperi ca esti atras de el/ea? Atunci ma intelegi.
Nu mai pot. Pur si simplu nu maistiu ce sa fac, cum sa ma comport, cum sa par exact ca acum ceva timp.
Am promis ca nu ma mai indragostesc. Mi-am dat seama ca e o pierdere de timp incarcata de durere la final. Si totusi, iata-ma aici, ajunsa unde nu doream sa ajung prea curand. S-a intamplat, fara voia mea.
Si mi-am promis mie ca n-o mai fac...si totusi...

miercuri, 17 octombrie 2012

Pe praf scriam cu sange iar cu noroi pe cer

pe praf scriam cu sange, cu sange din sangele meu si al tau
si prin aer zbor cu incetineala si intelepciune si chiar ma-nfig cu palme pline de noroi sa murdaresc cerul
nu urlu  ma-ncapatanez sa nu urlu   dar nu mor   ma-ncapatanez sa nu mor
si daca nu urlu si daca nu mor moartea si mai grava ma va trage inapoi ca un ghem chemandu-si ata
si in sila inapoi   imi pompeaza vechiul in aer sa-l simt   imi indeasa vechiul in auz  
si vechea lumina a ochilor mei o vad sclipind pe praful imbibat de sange stacojiu
pe sange vad sclipiri de murdar    de noroi si pielea era murdara     riduri patate de sange erau murdare
pe cer erau sclipiri de noroi   pe maini sclipiri de sange
pe praf scriam cu sange   iar cu noroi pe cer.

marți, 16 octombrie 2012

I'm not so strong anymore.

Nu trebuie sa spun asta ca sa o simt. Nu... Stiu ca undeva in adancul sufletului meu, o durere inconfundabila are dreptul de a macelari totul in jur.
Am mai trecut prin asta, deci stiu cum sa reactionez. E destul de nasol, mai ales daca treci singur prin asta. Nu ai ce sa faci totusi. Viata nu e niciodata asa cum vrei tu. Ba mai mult, cu cat iti doresti un lucru mai tare, cu atat vei pune mai greu mana pe el. E simplu, iar rationamentul nu se schimba.
Nu mai am putere. Incerc sa nu ma uit in oglinda, doar ca sa nu mai vad lacrimile curgand pe obraji. Nu vreau sa le mai simt acolo. Ma intristeaza.
Soarta nu era asa cu mine, dar se pare ca lucrurile sunt scrise altfel decat le vedeam eu. Iar eu sunt nevoita sa suport.
Nu mai pot. Nu mai vreau. M-am saturat de durere.
Vreau sa invat sa fiu indiferenta, sa pot sa trec peste tot fara sa-mi pese. Vreau sa invat cum sa-mi controlez sentimentele, pentru a nu le lasa sa preia controlul.
Vreau sa invat cum e sa spun "Adio!".

luni, 15 octombrie 2012

Poate sunt o greseala

Poate sunt degeaba pe Pamant. Am avut o ora in care sa trag concluzii, sa construiesc ipoteze si sa imi vad viata cu alti ochi. Am profitat de aceasta ocazie si m-am gandit mai bine.
Poate au dreptate ei, acei ei care imi spun ca sunt o pacoste. Poate chiar asa e. Ar trebui sa-i ascult si sa ma potolesc. Sau nu...ar trebui sa dispar din peisaj macar pentru o vreme, sau sa ma prefac doar ca am disparut. Sa fiu prezenta, dar nimeni sa nu ma vada, sa nu stie de existenta mea.
Poate o sa fac ce a facut ea. Poate asta o sa fie ultima mea postare si poate o sa mai revin doar in trecere sa vad ce mai faceti.
Sunt o eroare. Am aparut in viata oricarei persoane care ma cunoaste din greseala. Nu mai are niciun rost sa mai stau pe aici sau prin vietile altora.
Nu am vrut decat sa gasesc acel cineva pe care il caut de mult. Am spus de atatea ori ca l-am gasit, cand de fapt nu era deloc asa. Totul era exact la fel: doar eu ma implicam, emotional cel mai mult. Acum e altfel. Acum simt altfel, acum ma simt pe deplin fericita. Dar fericirea nu poate veni, daca nu e impartasita. Asa ca imi fac sperante desarte ca de obicei.
Voi plange. Voi lasa lacrimile sa-mi curga pe obraji, voi sterge randuri frumoase in care invocam amintiri. Imi voi aprinde tigara si voi lasa vocea aceea sa imi intre in ganduri si sa ma innebuneasca.
Ma voi distruge printr-o speranta ce nu are rost. Ma voi minti cu zambete si atingeri ce nu le voi primi niciodata.
Poate sunt o greseala. Poate n-am ce cauta in viata ta, cum nu am ce cauta in viata nimanui.

vineri, 12 octombrie 2012

-Ce ai? -Nimic.

Urmaream fiecare gest al tau, fiecare privire aruncata pe furis printre genele dese si negre. Zambeai si atunci ma faceai sa rosesc. Zambetul tau ma dadea de gol, imi spunea ca m-ai prins cand aruncam pe furis o privire catre tine. 
Ascundeai in spatele acelui zambet multa tristete, si eu incercam sa o scot la iveala. Incapatanat cum erai, te indepartai de mine in momente ca acestea. Gaseai o scuza si schimbai subiectul. Iti era frica.
-Ce ai? te intrebam eu, dornica sa distrug sursa nefericirii tale.
-Nimic, era raspunsul monoton pe care il primeam. 
-Asculta-ma. Si eu trec prin momente ca acestea si las oamenii din jurul meu sa-mi sara in ajutor. Nu poti trece mereu peste tot de unul singur. Stiu ca acest "nimic" ascunde multa durere si suferinta. Nu te mai ascunde si spune tot.
- Nu am ce sa-ti spun...Niciodata nu ai sa poti intelege ce simt, ce am simtit, ce am sa vreau sa simt vreodata si ce imi doresc eu cu adevarat.
- Raspunde-mi doar la o intrebare. Crezi in tine? Sau ai crezut vreodata in ceva la care sa nu vrei sa renunti?
Doar m-a privit. Am vazut cum si-a inghitit cuvintele. Stia ca am dreptate si nu dorea inca sa o recunoasca. Nu mi-a mai zis nimic. Am stat si ne-am uitat unul la celalat si totul in jurul nostru a inceput sa mora incetul cu incetul. Am ramas doar noi, intr-o lume peste care domnea acum linistea.
Oftatul lui anunta ca vrea sa inchidem subiectul. Nu am facut altceva decat sa astept sa inceapa altul sau chiar mai bine, sa se dea batut si sa spuna ce are pe suflet. Dar nu s-a intamplat asta.
Cu un gest grabit si-a aprins tigara si mi-a spus ca pleaca. L-am privit plecand si in ochi mi-au aparut lacrimi. 
Nu exista un sfarsit pentru ceva ce nici nu a inceput. Nu exista un "ce ai" fara un raspuns sec, incarcat de durere.

miercuri, 10 octombrie 2012

Univers paralel.

Inchid ochii. Ii deschid si zambesc. Ma trezesc acolo unde doream sa fiu, intr-o lume necunoscuta, intr-un alt univers, singura, doar eu si cu mine. 
Pasesc spre o gaura neagra si ma las purtata de curentul slab ce vine din interiorul ei. Si cad. 
Astept sa ajung undeva jos si sa ma lovesc, dar nu se intampla asta. Stau si plutesc, trasand in jurul meu linii cu degetul in intuneric.
Simt cum imi explodeaza capul. Cuvinte lungi si neintelese imi inunda mintea subreda. As face ceva, le-as scoate cu forta daca as putea, sau le-as diminua din intensitate, doar ca sa ma lase durerea de cap, sau macar sa il mai tin putin prins de trup. 
Imagini din trecut se deruleaza prin fata irisilor ochilor mei. Incepe sa-mi fie teama. Incepe sa-mi fie frig.
Incerc sa ating ceva in jurul meu, sa gasesc ceva de care sa ma prind, sa raman intr-un singur loc, fara sa mai cad intr-un gol.

Ochii mi se invart haotic in cap. Adrenalina incepe sa-mi curga prin venele acum incarcate de presiune. 
Mi-e frica de sfarsit. Mi-e teama ca voi ajunge intr-un final sa aterizez pe ceva tare, sa nu ma mai ridic, si sa simt in jurul meu ceva cald, care in intuneric s-ar vedea tot negru. Dar in realitate ar fi rosu. Sangele meu.
Acum aveam sa fiu singura, sa ma linistesc, sa-mi scot gandurile si sa le insirui in intunericul nemarginit.
Acum aveam sa fiu eu, trup si suflet, doar ca separat unul de celalalt.
Aveam sa fiu eu, pierduta intr-o mare necunoscuta de nimic, cu miros intepator de prostie acumulata, intr-un univers paralel cu tot ce a existat.

Un strop de nimic.

Nu mai are rost sa privesc prin fereastra. Asa ca trag draperia.
Oftez. Deschid caietele si ma uit in gol. Nu am niciun chef sa invat sau sa scriu, desi probabil maine o sa fiu ascultata. Sa ascult muzica? Nu, si-asa imi bubuie capul. Sa dorm? Nu, oricum nu mi se inchid ochii. Sa-mi fac tema la istorie? Poate mai tarziu.
O sa ma gandesc doar.
O sa ma gandesc la trecut, o sa il imbin cu prezentul si o sa imi fac o viziune asupra viitorului. O sa vars o lacrima pentru trecut, o sa zbier pentru prezent si o sa suspin pentru viitor.
Sunt bulversata si mi-e frica. 
Sunt inecata in propria-mi tristete, sunt trasa in jos de propria-mi umbra.
Si ma gandesc la ziua de ieri, la ziua de azi si la ziua de maine. Ma gandesc daca o sa mai deschid ochii dimineata sau daca mai merit sa deschid ochii vreodata. Ma gandesc la el, la ei, la trecut, la zambete si lacrimi, la masti schimbate in orice moment al existentei mele. Si tac. Inchid ochii si las fumul de tigara sa-mi inunde plamanii. Las mirosul intepator sa-mi deschida viziuni noi asupra a tot ce ma inconjoara, il las sa ma poarte intr-un univers paralel, intr-o alta realitate. Il las sa ma traga inspre nimic.
Din nimic vin, inspre nimic ma indrept, in nimic ma voi intoarce.

:]