If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Unghii rosii si bufnite.

Sunt ultimele ore din 2011 si eu scriu pe blog? Slabe sanse de vreun cititor zilele astea.
Am intitulat "Unghii rosii si bufnite" pentru ca asa mi-a venit inspiratia: dimineata la 5; mi-am aprins blitzul de la telefon si mi-am vazut unghiile sangerii; langa telefon erau medaliinul si perechea de cercei cu bufnite.
M-am mai invartif prin camera si am zis "Sigur asta e noul meu subiect pentru blog! Ca deja nu am scris de o zi- doua."
Totusi nu prea am ce sa scriu! Pentru ca e sfarsit de an, s-a acumulat oboseala si la mine...si poate noul an il incep cu subiecte interesante!
Pana la anu' va doresc bucurii, distractie placuta si LA MULTI ANIII!!!

joi, 29 decembrie 2011

Apusul apusului...

... A rasarit apusul. Stai si vezi luna stacojie in fata ochilor si gandesti un singur lucru:"De ce sangereaza?". Ti-as da eu raspunsul dar nu pot; pentru ca nu ma vezi. Dar simti ca sunt acolo, dar nu vrei sa accepti asta. Stai in liniste si dintr-o data incepi sa fredonezi "cantecul nostru". Doar prima strofa...strofa pe care dansam eu pe holul mare din casa ta...
Te ridici de pe iarba. Vii dupa mine. Mergi vreo jumatate de ora si ajungi pe Strada Sperantei...si intri pe poarta cimitirului. M-am oprit cu o intrebare: "Tu...vii la mine?". Ajungi langa mormantul meu si cazi in genunchi si tipi:"DE CE?!?"
Ma asez langa tine. Sunt uimita. Am crezut ca de la accident ai uitat de mine. Dar se pare ca nu.
Cand ti s-au inrosit ochii de la plans, ai inceput sa impletesti o coronita din flori. Exact ce faceam noi cand ne intalneam... Cand ai terminat, ai pus coronita pe pamantul rece si ai spus:"Te rog sa ma ierti...". Stiai ca deja e prea tarziu.
Ai oftat, ai ridicat ochii, si ai prins apusul apusului...




P.S.: Stiu ca e o poveste sadica si trista, cu un inceput frumos. Dar vreau sa demonstrez ca iubirea nu aduce intotdeauna fericire...

Inainte de "Apusul apusului"

Inainte de a continua mica poveste inceputa in "Rasaritul de apus!", am de spus cateva lucruri.
In primul rand va multumesc voua, celor care acordati timp blogului meu! Sper doar ca nu va plictisiti cand il cititi. Va sunt recunoscatoare.
In al doilea rand: imi cer scuze daca mai am greseli de scriere, dar ideile mele vin scrise intai pe hartie si apoi pe blog, dar pe blog ajung de pe telefon si stiti foarte bine ca nu intotdeauna nimerim tastele corecte; abia seara vad greselile pe calculator.
In al treilea rand...nici nu mai stiu! Sunt foarte fericita pentru ca am multe vizualizari. Sunt fericita ca e cineva acolo, in fata unui monitor, si citeste ce scriu eu. Va multumesc!
Cum am ajuns sa scriu "Rasaritul de apus!"? Eram in masina. Si in stanga mea, soarele se pregatea de culcare. Si atunci mi-am lasat gandurile sa zboare catre persoana la care tin foarte mult.
Aceasta a fost mica mare paranteza din povestea mea. Va multumesc enorm!

Rasarit de apus!

Stam amandoi pe malul lacului si privim spre cerul nesfarsit. O pasare plapanda fuge cu intarzieri spre tarile calde. Doua lebede trec agale printre salciile ce se leagana in bataia vantului.
Te privesc in ochii tai adanci si caprui si vad infinitul! Un infinit de iubire de care nu cred ca o sa am parte vreodata.
Ma uit la tine si stiu ca nu ma vezi! Ma uit degeaba! Dar sper sa iti dai seama cat de mult tin la tine si poate...cine stie o sa ma intrebi daca vreau sa iesim!
Privesti locul gol de langa tine, loc in care stau eu dar tu nu ma vezi, si oftezi. Oare te gandesti la mine? Te uiti agale spre lebedele gratioase ce stau intre trestii si privesti...si privesti...si privesti.
Imi asez usor palma peste a ta si tu tresari. Simti acelasi fior ca cel care plutea intre noi cand ne- am intalnit prima oara?
Iti retragi usor mana, crezand ca mintea iti joaca feste. Ridici ochii si vezi cum rasare apusul...

miercuri, 28 decembrie 2011

Ursuleti de plus si Ilene Cosanzene

" A fost odata ca niciodata..."
Au fost si inca sunt niste oameni speciali in viata mea: prietenii; nu conteaza daca sunt cu 2 fete sau nu; conteaza ca imi sunt prieteni.
De ce sunt "ursuleti de plus si Ilene Cosanzene"? Sa vedem: ursuleti de plus pentru ca am o colectie intreaga si ii ador<3 si Ilene Cosanzene pentru ca mereu mi-a placut povestea.
Prietenia pentru mine inseamna basm, inseamna caldura-data de ursuleti-, inseamna mangaiere si fericire.
Ce poate fi mai frumos decat sa vezi doi copii mici si sa ii auzi cum spun "Vrei sa fim prieteni?". E un moment in care TU iti aduci aminte de copilarie, un moment in care spui "Asa eram si eu cu ea", sau cu el. Stam si ne aducem aminte de toate clipele frumoase petrecute alaturi de cei mai buni prieteni, care probabil, s-a intamplat sa va intoarca spatele macar o data.
Trebuie sa avem grija ce prieteni ne alegem, pentru ca, daca nu suntem atenti, basmele frumoase au sfarsit tragic. Dar mereu ursuletii de plus si Cosanzenele au un final insotit de lacrimi de bucurie.

marți, 27 decembrie 2011

Rafale de sentimente.

Toti trecem printr-o prima dragoste la prima vedere, toti trecem prin suferinte in dragoste, toti trecem prin emotiile si "fluturii din stomac".
Pentru ca suntem diferiti, avem mai mult sau mai putin noroc in dragoste. Eu de exemplu plac mai multi baieti odata ,dar nu ma aleg cu niciunul! 
Sunt momente in care ne dorim sa luam o pauza, pentru ca ne-a parasit "persoana ideala" spunem noi; asta vine pe moment! Nu ne putem alege jumatatea de la 9-10 ani si sa spunem "sigur ne casatorim!". Astea sunt doar jocuri copilaresti. Pana la 15 ani...cu totii am fost dezamagiti in dragoste macar o data, ca pana la 17-18 sa stam cu cineva si sa credem ca vom fi mereu impreuna si in pragul varastei de 19 ani, sa fim iar singuri. 
Lucrurile astea au un mers, un circuit pe care nu putem sa-l oprim! Trebuie sa iubim, dar sa scapam si o lacrima de tristete.

Amintiri frumoase.

In aceste amintiri frumoase intra si tabara de fotografie. Am cunoscut niste persoane minunate, cateva care imi citesc blogul si ma intreaba "Mai scrii?" si le sunt recunoscatoare. 
Am petrecut momente frumoase impreuna, dar si triste -mai ales cele in care intrau si baietii-. A fost o saptamana frumoasa, cu multe ore de fotografie, munca si pauza, comentarii de fotografii, jocuri si distractie. 
Am format o mare familie cu care inca tin legatura, mai putin cu picii de 7-8 anisori, si cu care inca impart amintiri frumoase. 
Cand a venit vremea sa ne imbratisam pentru ultima oara, ne-am spus ca ne vom revedea in urmatoarea tabara si ca vom face inca un "album" cu amintiri. 
Va multumesc ca imi sunteti prieteni si multumesc ca imi respectati efortul depus pentru acest blog.


P.S.: Pentru voi...Andreea, Ana, Rares, Luca, George, Andra, Teo...

luni, 26 decembrie 2011

De ce suntem neglijenti?

Ce ma omoara pe mine?!? Cei care isi neglijeaza copiii. Stiu ca e destul de repede sa ma gandesc la un viitor indepartat, dar eu chiar vreau sa am copii. O ruda, acum destul de indepartata pentru mine, are doi copii: o fata, de 9 ani si un baiat de 4. Fata, verisoara mea, e destul de ok; e isteata, deschisa, si frumusica. Baiatul...greu de spus;e agitat, rasfatat si obraznic. Voi acum urmeaza sa spuneti "A..Pai e si mic si e si baiat! Mi se pare normal!". Da? Mie nu. Si va spun si de ce: in primul rand, parintii lui nu l-au crescut asa cum trebuie si nu au avut grija de el -a suferit diverse traume sa spunem, toate accidental- precum arsul pe mana ca parintii nu l-au supravegheat, sau cazutul de pe pat cu riscul de sufocare cand avea vreo 2 anisori. Are diverse probleme de sanatate, mai grave si mai superficiale, totusi...DE CE? De ce s-a ajuns la toate astea? Raspunsul: Pentru ca parintii sunt neglijenti. Nu spun ca toti; pentru ca si mie imi plac copiii foarte mult si am grija de ei. Dar am crescut singura si acum regret ca nu i-am mai "cerut" mamei un fratior sau o surioara. 
Multi ar spune ca nu mai avem timp. Oameni buni! Mamici si tatici care poate sunteti acolo si cititi asta! Nu va mai neglijati copilul sau copiii!!!! Mergeti cu ei in parc, petreceti timpul liber pe care il aveti la dispozitie cu ei! Pentru ca, pe la 17-18 ani, o sa va treziti ca va tipa in fata "E NUMAI VINA TA! DIN CAUZA ASTA AM AJUNS ASA!" si atunci o sa regretati si nu o sa mai puteti face nimic. Pentru ca va fi prea tarziu. 
Incetati sa mai fiti neglijenti.

duminică, 25 decembrie 2011

Diferente vizibile pe care nu le vedem!

Off... Nici nu stiu cum sa incep. Ma enerveaza... TOTUL! Oamenii care nu stiu sa faca diferanta dintre Paste si Craciun-pe tema religioasa spun- ca deh...asa stie tot romanu' ca mancam bine mielu' de Paste si porcu' de Craciun; sau cand te uiti la doua persoane diferite si intrebi "Vai, dar sunteti rude?" e penibil! Si nu ne dam seama de asta pentru ca suntem prea ocupati sa-l pandim pe vecinu' si sa vedem daca a fost la cumparaturi sau daca e imbracat ca ieri. Pe bune? Chiar ne intereseaza chestiile astea?
De ce nu putem pur si simplu sa stam o ora in oglinda si sa vorbim cu noi? De ce ne e frica sa ne cunoastem? Pentru ca atunci ar iesi la iveala diferentele dintre noi si intram in panica, pentru ca subconstientul nostru urla "E mai bun decat mine!"
Nu. Trebuie sa ne incheiem socotelile cu teama si sa ne dresam subconstientul. Pentru ca pana si niste gemeni sunt diferiti! Toti suntem! Suntem unici! Desi avem acelasi nume ca bunicu' sau ca vecinu' de la 3. Chiar ne pasa un detaliu minor?
Nu. Pentru ca avem propriul caracter si atat! E al nostru!

Chestii minore...

Am spus chestii minore pentru ca toti avem parte de ele; din cauza lor ne distrugem nervii si prieteniile; din cauza lor ne izolam de ceilalti si ceilalti ne resping. 
Am trecut recent prin niste incaierari cu o fata pe care am ajuns sa o cunosc tot pe internet; toate au pornit de la cea mai buna prietena a mea. S-a schimbat, nu pot spune ca in bine, si e din ce in ce mai rau. Eu avand un temperament nervos, ma controlez foarte greu cand sunt "aprinsa". Si pana la urma nu se merita, pentru ca mi-am mai distrus o legatura cu o persoana.
Ce alte chestii minore mai sunt care ne enerveaza? Notificarile de la Facebook. Ne vine sa spunem "La ce dracu' mi-a trebuit mie Facebook?" sau cand mama ne ia o prajitura si noi am fi vrut sa ne ia alta si ii zicem "Ti-am zis clar ca o vreau pe aia!" Si asa ne consumam. De ce? Degeaba. 
Toti trecem prin chestiile astea minore care ne stau in cale si ajungem, asa cum fac eu acum, sa scriem pe un blog ca sa citeasca toata lumea, sau, in cel mai rau caz, sa ne inchidem in noi.

Ceva despre mine!

La prima privire...sunt o simpla fata de 14 ani. La o privire in detaliu lucrurile se schimba. Am avut un inceput...eram exact ca ceilalti; ca apoi sa ma inchid in mine si sa stau pana in prezent intr-o lume virtuala. In viata mea am 5-6 prieteni buni, din care...niciunul sincer. 
De cateva luni am cunoscut cateva persoane pe internet, nu toate din orasul meu, cu care chiar ma inteleg bine si cu care pot sa vorbesc si sunt ascultata.  Mi-am gasit pe Facebook colegi de la gradinita cu care m-am intalnit, dar si alte persoane din liceul meu, sau doar din orasul meu. Am cunoscut niste oameni incredibili din Bucuresti, care fac parte din "familia mea virtuala"; ma asculta cand am o problema, dar ce e mai important, ma ajuta sa trec peste.
Sunt o fire care se ataseaza repede de baieti; ma inteleg bine cu ei, dar multi ma vad ca o simpla jucarie in fata lor, mai ales daca sunt mai mari decat mine cu 4-5 ani. Spun doar atat: Asa...Si?
Stiu ca nu e bine ce fac, si mai stiu ca nu e bine sa traiesc intr-o lume virtuala. Internetul e mare,cum spun majoritatea, si nu toti sunt de incredere in el!

:]